Apocalipsa 8:3-5 3Apoi a venit un alt înger, care s-a oprit în faţa altarului, cu o cădelniţă de aur. I s-a dat tămâie multă, ca s-o aducă, împreună cu rugăciunile tuturor sfinţilor, pe altarul de aur care este înaintea scaunului de domnie.

Un alt înger. Adică nu unul din cei şapte îngeri care au trâmbiţe.

Altarului. Compară cu Exodul 30,1–10.

Cădelniţă. Compară cu Leviticul 10,1.

Tămâie multă. Vezi Exodul 30,34–38.

Cu rugăciunile. Imaginea este aceea a unui înger care adaugă tămâie la rugăciunile sfinţilor, pe măsură ce acestea se înalţă la tronul lui Dumnezeu. Scena descrisă aici poate fi înţeleasă ca un simbol al lucrării lui Hristos în favoarea poporului Său (vezi Romani 8,34; 1 Ioan 2,1; compară cu PP 356; GC 414, 415; EW 32, 252). Hristos, ca mijlocitor, îmbină meritele Sale cu rugăciunile sfinţilor, care devin astfel acceptabile înaintea lui Dumnezeu.

4Fumul de tămâie s-a ridicat din mâna îngerului înaintea lui Dumnezeu, împreună cu rugăciunile sfinţilor.

Fumul de tămâie. Vezi comentariul de la v. 3.

5Apoi îngerul a luat cădelniţa, a umplut-o din focul de pe altar şi l-a aruncat pe pământ. Şi s-au stârnit tunete, glasuri, fulgere şi un cutremur de pământ.

A umplut-o din focul. Brusc intervine o schimbare în scena mijlocirii. Îngerul îşi umple încă o dată cădelniţa cu cărbuni aprinşi, dar nu mai adaugă tămâie.

L-a aruncat pe pământ. Sensul acestui gest este semnificativ pentru înţelegerea celor ce urmează să aibă loc atunci când trâmbiţele vor suna. Pot fi sugerate două interpretări.

Conform interpretării adoptate de adventiştii de ziua a şaptea, încetarea slujirii îngerului la altarul tămâierii este simbolul încetării lucrării lui Hristos pentru omenire – încheierea timpului de probă. Tunetele, glasurile, fulgerele şi cutremurul de pământ care urmează după momentul în care îngerul aruncă focul din cădelniţă pe pământ descriu evenimentele ce vor avea loc la sfârşitul celei de-a şaptea trâmbiţe, după deschiderea templului (cap. 11,19), şi în timpul celei de-a şaptea plăgi, când din templu vine glasul care declară: „S-a sfârşit”.

Unii preferă să vadă cap. 8,3–5 într-o relaţie mai degrabă logică decât cronologică faţă de peceţi şi trâmbiţe. Acest punct de vedere este în concordanţă cu cel anterior, că slujirea îngerului de la altarul tămâierii simbolizează mijlocirea lui Hristos pentru poporul Său, de-a lungul erei creştine. Dar accentuează faptul că rugăciunile sfinţilor sunt văzute ca ridicându-se la cer şi consideră că ele sunt rugăciunile martirilor, descoperite în cea de-a cincea pecete: „Până când, Stăpâne, Tu care eşti sfânt şi adevărat, zăboveşti să judeci şi să răzbuni sângele nostru asupra locuitorilor pământului?” (cap. 6,10). Aceasta nu este doar rugăciunea martirilor, ci reprezintă subiectul rugăciunilor tuturor copiilor lui Dumnezeu care au suferit ororile descrise atunci când se rup peceţile. În felul acesta, când rugăciunile din cap. 8,3 sunt văzute în contextul peceţilor, gestul îngerului de a arunca pe pământ cădelniţa cu foc, neamestecată cu tămâie, poate semnifica faptul că acum aceste rugăciuni îşi primesc răspunsul. În cap. 6,11 sfinţilor suferinzi li se dăduse un răspuns temporar prin faptul că li s-a spus să mai aştepte până când avea să fie împlinit numărul martirilor. Acum vine adevăratul răspuns la rugăciunea lor. Mânia lui Dumnezeu împotriva persecutorilor poporului Său nu mai este reţinută. Ea este în sfârşit manifestată, iar asta fără avantajul mijlocirii lui Hristos. Se consideră că trâmbiţele descriu aceste judecăţi. Această a doua opinie încearcă să îmbine peceţile şi trâmbiţele, apreciindu-le ca răspunsul lui Dumnezeu la evenimentele descrise prin peceţi.

Glasuri. Cu privire la repetarea acestor semne, vezi comentariul de la cap. 11,19; 16,18; compară-l cu cel de mai sus, de la „l-a aruncat pe pământ”.

Deschide Biblia