Apocalipsa 2:1-4 1Îngerului Bisericii din Efes scrie-i: „Iată ce zice Cel ce ţine cele şapte stele în mâna dreaptă şi Cel ce umblă prin mijlocul celor şapte sfeşnice de aur:

Îngerului. Vezi comentariul de la cap. 1,20.

Efes. Unii explică numele Efes ca însemnând de dorit. Pe timpul lui Ioan Efesul era cetatea cea mai importantă a provinciei romane Asia, iar mai târziu a devenit capitala ei (vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa; vezi comentariul de la cap. 1,4; 2,12). Această cetate era situată la capătul de apus al drumului principal care străbătea Asia Mică, venind din Siria, iar lucrul acesta, alături de faptul că era un important port maritim la Marea Egee, făceau din Efes un important centru comercial. Se pare că în acest oraş mesajul Evangheliei a fost predicat pentru prima dată în jurul anului 52 d.Hr., de către Pavel, atunci când s-a oprit aici pentru un scurt timp în drumul său spre Ierusalim şi Antiohia, în a doua sa călătorie misionară. Prietenii săi, Acuila şi Priscila, s-au stabilit pentru un timp în acest oraş, şi împreună cu un evreu din Alexandria, pe nume Apolo – a cărui concepţie despre creştinism se pare că era pre-penticostală – au susţinut lucrarea de evanghelizare până la întoarcerea lui Pavel, probabil un an sau doi mai târziu (vezi Faptele Apostolilor 18,19–19,7). De data aceasta apostolul a rămas la Efes cam trei ani (vezi Vol. VI, p. 30), mai mult decât în oricare alt loc din călătoriile sale misionare raportate. Lucrul aceasta sugerează că activitatea sa a fost deosebit de rodnică. Biograful său, Luca, declară că toţi cei ce locuiau în Asia, iudei şi greci, au auzit Cuvântul Domnului (Faptele Apostolilor 19,10). Este probabil deci ca în acest timp să fi fost înfiinţate cel puţin unele din bisericile din Asia (vezi Coloseni 4,13.15.16). După prima perioadă de detenţie la Roma, Pavel a vizitat din nou Efesul, probabil în jurul anului 64 d.Hr., lăsându-l pe Timotei să preia responsabilităţile (vezi 1 Timotei 1,3).

Până în momentul când numele ei apare în Apocalipsa, probabil cu trei decenii mai târziu, nu se mai ştie nimic precis cu privire la istoria comunităţii din Efes. Totuşi, tradiţia spune că Ioan, ucenicul iubit al lui Isus, a devenit conducătorul acestei biserici, probabil după desfiinţarea centrului creştin de la Ierusalim, în jurul anului 68 d.Hr., în timpul războiului iudeo-roman (vezi Introducerea). Aşadar, pe vremea când a fost scrisă Apocalipsa, Efesul trebuie să fi fost unul din centrele importante ale creştinismului. Prin urmare, era potrivit ca prima solie de la Hristos, dată prin Ioan, să fie adresată acestei biserici. Locul central al acestei cetăţi în lumea creştină ca un tot face cu atât mai logic faptul că starea ei spirituală putea foarte bine să fie caracteristică pentru întreaga biserică din timpurile apostolice, această perioadă a bisericii creştine mergând aproximativ până la sfârşitul primului secol (aprox. anii 31–100 d.Hr.; vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului). Ea poate fi pe drept numită era curăţiei apostolice, un atribut foarte de dorit înaintea lui Dumnezeu.

Ţine. Gr. krateo, a ţine tare, un cuvânt mult mai accentuat decât cel folosit în cap. 1,16.

Şapte stele. Vezi comentariul de la cap. 1,16.20. Într-un sens special conducătorii bisericii de pe pământ trebuie să fie sub protecţia şi conducerea lui Hristos. În sarcina dată lor ei sunt întotdeauna susţinuţi de puterea şi de harul divin. Trebuie observat faptul că felul caracteristic în care Hristos Se recomandă fiecăreia din cele şapte biserici este extras din viziunea complexă a lui Ioan, redată în cap. 1,11–18.

Umblă. Acest cuvânt accentuează legătura pe care o are Hristos cu biserica Sa, mai bine decât o face cap. 1,13, unde Ioan arată doar că Hristos este în mijlocul celor şapte sfeşnice. După cum bisericile din timpurile apostolice se bucurau de grija, atenţia şi slujirea lui Hristos, tot aşa stau lucrurile şi cu biserica creştină de-a lungul istoriei. În felul acesta se împlineşte făgăduinţa pe care a dat-o Hristos ucenicilor, de a fi cu ei, în toate zilele, până la sfârşitul veacului (Matei 28,20).

Sfeşnice. Vezi comentariul de la cap. 1,12.

2„Ştiu faptele tale, osteneala ta şi răbdarea ta, şi că nu poţi suferi pe cei răi; că ai pus la încercare pe cei ce zic că sunt apostoli, şi nu sunt, şi i-ai găsit mincinoşi.

Ştiu. Fiecăreia din cele şapte biserici, Hristos îi declară: Ştiu faptele tale. Îndemnurile Sale sunt ale Cuiva care cunoaşte pe deplin problemele fiecărei biserici şi care este deci în stare să recomande o soluţie potrivită şi eficace.

Faptele. [Lucrări, KJV]. Gr. erga, fapte, acţiuni, activităţi, mai ales faptele din punct de vedere moral. Întreaga viaţă şi purtare a bisericii este cunoscută de Isus Hristos.

Tale. Aici se foloseşte numărul singular deoarece Hristos Se adresează îngerului (v. 1) care este reprezentantul fie a fiecărui membru din biserică, fie al bisericii ca o unitate. Hristos Se ocupă de oameni atât ca grup – ca o biserică – cât şi în termenii unei legături directe şi personale pe care o are fiecare creştin cu El.

Osteneala. Gr. kopos, oboseala, truda, starea care rezultă în urma muncii intense, exprimată prin cuvântul trudă. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea cuvântului ta după osteneala. Acest fapt leagă mai strâns ideea de muncă cu cea a răbdării care o însoţeşte. E ca şi cum Hristos ar fi spus: Ştiu ce ai făcut, şi de asemenea cunosc munca grea şi stăruinţa care erau necesare pentru săvârşirea ei.

Răbdarea. Gr. hupomone, perseverenţă, stăruinţă (activă, dârză), literal, rămânere sub.

Nu poţi suferi. Prea adesea, acum, ca şi în trecut, biserica este dispusă să sufere sau să suporte, de dragul păcii, învăţături şi practici rele în mijlocul ei. Slujitorilor lui Hristos li se poate părea mai uşor să nu mustre păcatele îndrăgite de credincioşi decât să ia poziţie curajoasă de partea adevărului (compară cu Isaia 30,10; 2 Timotei 4,3). Biserica din Efes trebuia să fie lăudată pentru faptul că făcea o deosebire clară între adevăr şi rătăcire, fie în doctrină, fie şi în viaţă, cât şi pentru faptul că lua o poziţie fermă împotriva rătăcirii.

Cei răi. Adică apostolii mincinoşi despre care se va vorbi imediat mai amănunţit. Rătăcirile doctrinale grosolane vor reflecta, mai curând sau mai târziu, un comportament grosolan. Ceea ce face un om este în mod inevitabil ceea ce gândeşte şi ceea ce crede (vezi Proverbe 4,23; Matei 12,34; 1 Ioan 3,3).

Pus la încercare. Gr. peirazo, a testa, a proba. Biserica din Efes a cercetat cu sârguinţă pretenţiile şi învăţăturile acestor apostoli mincinoşi. Ignaţiu, scriind la începutul secolului al II-lea, vorbeşte despre efortul depus de creştinii efeseni pentru a evita erezia (To the Ephesians ix. 1).

Într-una din epistolele sale, Ioan îi avertiza pe creştini cu privire la venirea lui antihrist şi-i sfătuia să cerceteze duhurile dacă sunt de la Dumnezeu (1 Ioan 4,1–3). Avertizarea dată de Pavel conducătorilor din Efes, cu mulţi ani mai înainte, că lupi răpitori se vor furişa printre ei şi că vor învăţa lucruri stricăcioase (Faptele Apostolilor 20,25.30), s-a împlinit. El îi sfătuise pe tesaloniceni să cerceteze toate lucrurile şi să păstreze ce este bun (1 Tesaloniceni 5,21). Petru scrisese mai pe larg cu privire la prooroci mincinoşi şi la învăţători mincinoşi (vezi 2 Petru 2). Compară cu 1 Timotei 1,20; 2 Timotei 4,14.15. Deşi s-ar putea ca la prima vedere să nu fie uşor de recunoscut rătăcirile subtile ale învăţăturilor lor, ei puteau fi recunoscuţi după roadele lor (vezi Matei 7,15–20).

Aşa stau lucrurile şi astăzi, deoarece adevăratele roade ale Duhului (vezi Galateni 5,22.23) nu cresc în viaţa acelora care învaţă şi practică rătăcirea. Creştinul sincer, care este atent la cele spirituale, are făgăduinţa că dacă vrea, poate să descopere spiritul şi motivele necreştine care stăpânesc pe fiecare învăţător fals (vezi comentariul de la 1 Ioan 4,1; Apocalipsa 3,18).

Apostoli. Printre ereziile mai serioase care au ameninţat biserica spre sfârşitul primului secol au fost docetismul şi o formă timpurie a gnosticismului. Cu privire acestea şi alte erezii care au atacat biserica din vremurile apostolice, vezi Vol. V, pp. 912, 913; Vol. VI, pp. 52–59. Mai precis, o tradiţie timpurie arată că un gnostic, numit Cerintus, a vizitat Efesul şi i-a provocat necazuri lui Ioan şi bisericii sale (vezi Irineu, Against Heresies iii. 3. 4). Lupta bisericii din Efes împotriva proorocilor mincinoşi pare să fi fost o realitate a bisericii în general.

3Ştiu că ai răbdare, că ai suferit din pricina Numelui Meu şi că n-ai obosit.

[Ai purtat, KJV, traducerea română Sinodală]. Biserica din Efes a refuzat să-i sufere pe cei răi (vezi comentariul de la v. 2), dar a îndurat cu răbdare suferinţa de neînlăturat adusă de învăţătorii mincinoşi şi persecuţia cauzată de iudeii şi neamurile fanatici.

Răbdare. Vezi comentariul de la v. 2.

Din pricina Numelui Meu. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 3,16. Urmaşii lui Hristos erau cunoscuţi după Numele Său, fiind numiţi creştini. Tocmai supunerea lor faţă de acest Nume şi credincioşia faţă de Cel pe care Îl numeau Domnul lor, i-au adus persecuţie din partea autorităţilor romane (vezi Introducere, cadru istoric) şi suferinţă din partea celor care erau porniţi să le dărâme credinţa.

Obosit. Gr. kopiao, a istovi. Compară cu folosirea lui kopiao în Isaia 40,31, LXX; Ioan 4,6.

4Dar ce am împotriva ta este că ţi-ai părăsit dragostea dintâi.

Dragostea dintâi. Această dragoste cuprindea probabil iubire din toată inima pentru Dumnezeu şi pentru adevăr, iubire pentru fraţii de credinţă şi pentru semeni în general (vezi comentariul de la Matei 5,43.44; 22,34–40). Probabil controversele doctrinale stârnite de învăţătorii mincinoşi dăduseră naştere unui spirit de dezbinare. De asemenea, în ciuda eforturilor sârguincioase ale multora de a pune stavilă curentului de învăţături mincinoase, un număr de persoane care rămăseseră în biserică erau fără îndoială atinşi în măsură mai mare sau mai mică de el. În măsura în care rătăcirea şi-a găsit sălaş în biserică, a fost împiedicată lucrarea Duhului Sfânt ca sol al adevărului (Ioan 16,13), sarcina Lui fiind de a transforma principiile adevărului într-o forţă vie care să transforme caracterul (vezi Ioan 16,8–11; Galateni 5,22.23; Efeseni 4,30; etc.). În plus, pe măsură ce mărturia ucenicilor lui Isus s-a sfârşit, aceştia murind unul câte unul, şi pe măsură ce viziunea iminenţei revenirii lui Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,1) a început să se stingă, flacăra credinţei şi a devoţiunii a început să ardă din ce în ce mai slab. În ce priveşte un comentariu asupra dispariţiei curăţiei de la început a credinţei şi a vieţii, vezi Vol. IV, pp. 834, 835.

Deschide Biblia