Apocalipsa 20:15 15Oricine n-a fost găsit scris în Cartea Vieţii a fost aruncat în iazul de foc.

Oricine. Numai numele celor credincioşi vor fi păstrate în cartea vieţii. Numele celor care nu au răbdat până la sfârşit vor fi şterse (cap. 3,5). Mulţi nu au avut niciodată numele lor scrise acolo, căci cartea conţine numai numele celor care au mărturisit, măcar o dată în viaţă, credinţa lor în Hristos (vezi comentariul de la Luca 10,20).

Iazul de foc. Vezi comentariul de la v. 10. Compară cu Matei 25,41.46; Apocalipsa 21,8. NOTE ADIŢIONALE LA CAPITOLUL 20

Nota 1 Apocalipsa 20,5 prezintă o anumită problemă textuală. Fraza ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani nu se găseşte în anumite manuscrise. Lucrul acesta a ridicat probleme în ce priveşte autenticitatea acestui pasaj. În continuare vor fi cercetate dovezile textuale în legătură cu această problemă.

Există şase mărturii unciale principale pentru cartea Apocalipsa: (1) Papirusul Chester Beatty, din secolul al III-lea, numit P47, cea mai veche mărturie importantă pe care o avem cu privire la această carte, şi câteva fragmente pe papirus, (2) Sinaiticus, din secolul al IV-lea, (3) Alexandrinus (denumit A), din secolul al V-lea, (4) Ephraemi Rescriptus (denumit C), din secolul al V-lea, (5) Porfirianus (denumit P), din secolul al IX-lea sau la X-lea, şi (6) un manuscris de la Vatican, uneori denumit B, dar care nu trebuie confundat cu Codex Vaticanus, din secolul al IV-lea, numit constant B. Cartea Apocalipsei a fost pierdută din Codex Vaticanus, iar golul a fost suplinit prin înlocuirea ei cu un manuscris din secolul al VIII-lea, denumit în mai multe feluri, Vatican gr. 2066, 046, sau a 1070.

În afară de aceste mărturii unciale, mai există şi o mulţime de manuscrise minuscule, de la

o dată comparativ târzie.

Trebuie amintit faptul că aceste manuscrise vechi nu sunt toate complete. Unele pagini lipsesc cu totul, iar altele sunt mutilate. Uneori lipsesc secţiuni întregi. De pildă, aşa cum s-a spus deja, din Codex Vaticanus s-a pierdut întreaga carte a Apocalipsei. Papirusul Chester Beatty al Apocalipsei conţine numai partea cuprinsă între cap. 9,10 şi 17,2, unele rânduri lipsind din foile existente. Prin urmare, este necunoscută mărturia acestor unciale importante în ce priveşte cap. 20,5. Acelaşi lucru este adevărat şi cu privire la Ephraemi Rescriptus (C) şi Porfirianus (P), deoarece din C lipseşte întregul capitol 20, iar din P lipsesc primele nouă versete ale capitolului. Partea aceasta a cărţii Apocalipsa lipseşte de asemenea din anumite minuscule.

Versiunea Peshitta – la începutul secolului al V-lea – n-a conţinut niciodată cărţile 2 Petru, 2 Ioan, 3 Ioan, Iuda şi Apocalipsa, deoarece biserica siriană nu le-a recunoscut ca fiind canonice. Textul Apocalipsei care apare în ediţiile moderne tipărite ale versiunii Peshitta, începând cu anul 1627, a fost împrumutat dintr-o traducere siriană mai recentă, cunoscută sub numele de traducerea harkleiană.

Prin urmare, autenticitatea frazei în discuţie trebuie evaluată pe baza celorlalte mărturii, care sunt relativ puţine. De fapt mărturiile vechi pentru cartea Apocalipsei sunt mult mai puţine decât cele pentru Evanghelii, Faptele Apostolilor sau epistolele pauline.

Dintre manuscrisele care conţin această parte a cărţii Apocalipsa, fraza ceilalţi morţi n-au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani, este omisă din Sinaiticus, din unele minuscule şi din versiunile siriene. Ea se găseşte în Alexandrinus (A), în 046, şi în multe minuscule. Procesul prin care este stabilită autenticitatea unei traduceri este prea complex pentru a fi discutat aici, dar pe temeiul dovezilor disponibile, în general învăţaţii acceptă ca autentică fraza despre care este vorba aici. Din acest motiv, ea apare în majoritatea traducerilor. Faptul că unii traducători pun fraza între paranteze nu înseamnă neapărat că au îndoieli cu privire la autenticitatea ei; se poate doar ca ei să

o considere ca pe o paranteză.

Se atrage atenţia asupra faptului că pasajul sună coerent dacă se omite fraza despre care este vorba aici, mai ales dacă ultima parte a v. 4 este tradusă: ei au venit la viaţă şi au domnit cu Hristos o mie de ani, lucru pe care sintaxa limbii greceşti îl permite. Totuşi, doar o asemenea consideraţie nu este baza pe care ar trebuie să fie stabilită autenticitatea unui anumit pasaj. Unui autor nu trebuie să i se nege privilegiul de a introduce o idee parantetică într-un şir al ideilor care altminteri se desfăşură în mod curgător.

În fraza disputată nu este nici o problemă contextuală, căci cele spuse în ea reies clar din context, mai ales atunci când sunt studiate textele înrudite. Biblia vorbeşte de două învieri principale

– cea a celor drepţi şi cea a celor nedrepţi (vezi Ioan 5,28.29; Faptele Apostolilor 24,15). Despre învierea celor drepţi se spune clar că va avea loc în legătură cu a doua venire a Domnului Hristos (vezi 1 Tesaloniceni 4,13–17). În Apocalipsa 20,4 se declară cu privire la anumite categorii de oameni că au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. Tradusă în felul acesta, propoziţia aceasta este întâia înviere (v. 5), se leagă logic cu v. 4. Atunci când autorul spune despre aceasta că este întâia înviere, el dă de înţes că este şi o a doua. Întrucât cei nelegiuiţi vor muri toţi la a doua venire a Domnului Hristos (cap. 19,21) şi întrucât despre ei se spune că vor ataca cetatea la sfârşitul mileniului (cap. 20,8.9) înseamnă că ei trebuie să fi înviat. Prin urmare, din context reiese clar că există o a doua înviere la sfârşitul celor o mie de ani.

Nota 2

Perioada de o mie de ani, numită de obicei mileniu, este menţionată în Biblie numai în Apocalipsa 20. Cuvântul mileniu, care însemnează pur şi simplu o mie de ani, nu este un termen biblic, dar sintagma o mie de ani apare de şase ori în v. 1–7. Comentatorii diferă foarte mult în felul cum înţeleg ei mileniul.

Această notă suplimentară urmăreşte să prezinte motivele biblice care vin în sprijinul poziţiei adventiştilor de ziua a şaptea şi urmăreşte de asemenea să arate de ce adventiştii consideră nejustificate celelalte opinii în privinţa aceasta.

A doua Venire a Domnului Hristos Precede Mileniul. – Că a doua venire precede mileniul reiese clar din faptul că naraţiunea din Apocalipsa 19 şi 20 este continuă. A doua venire este descrisă simbolic în cap. 19,11–21, iar povestirea este dusă mai departe fără întrerupere în cap. 20, unde se vorbeşte despre perioada milenară. Continuitatea naraţiunii este clar demonstrată de legătura dintre evenimente. Cele trei mari puteri care se vor împotrivi lucrării lui Hristos şi care îi vor aduna pe împăraţii pământului la război chiar înainte de a doua venire sunt identificate cu balaurul, fiara şi proorocul mincinos (cap. 16,13). Conform cap. 19,19, când fiara şi împăraţii pământului şi oştile lor se vor aduna să se războiască cu Hristos, la data venirii Sale, fiara şi proorocul mincinoşi vor fi prinşi şi aruncaţi de vii în iazul care arde cu foc şi pucioasă (v. 20, 21). Naraţiunea cap. 20 urmăreşte să arate soarta celui de al treilea membru al acestui trio, şi anume soarta balaurului, care este prins şi aruncat în adânc, unde rămâne timp de o mie de ani.

Orice definiţie sau descriere a mileniului trebuie să se întemeieze pe cadrul doctrinei milenare prezentată în cap. 19 şi 20, deoarece acesta este unicul pasaj biblic care se ocupă direct de această doctrină.

Vrăjmaşii lui Hristos Ucişi la A doua Venire. – Când fiara şi proorocul mincinos sunt aruncaţi în iazul cu foc (Apocalipsa 19,20) ceilalţi (v. 21), sau restul aderenţilor lor sunt ucişi de sabia lui Hristos. Aceştia sunt împăraţi, căpitani, oameni viteji şi tot felul de oameni, slobozi şi robi (v. 18). Despre aceleaşi categorii se spune că în timpul peceţii a şasea încearcă să se ascundă de faţa Mielului (cap. 6,14–17) când cerul se strânge ca un sul şi orice insulă şi munte se mişcă din locul lor. Este evident că aceste texte descriu acelaşi eveniment care zguduie pământul, a doua venire a Domnului Hristos.

Câţi sunt incluşi în moartea acestor ceilalţi (cap. 19,21)? Conform celor scrise în cap. 13,8 în momentul celei de-a doua veniri vor fi pe pământ numai două categorii: toţi locuitorii pământului i se vor închina [fiarei], toţi aceia al căror nume n-a fost scris … în cartea vieţii. Este evident deci că atunci când ceilalţi sunt ucişi cu sabia (cap. 19,21) nu mai există alţi supravieţuitori decât cei care s-au împotrivit fiarei, şi anume cei care sunt scrişi în cartea vieţii (cap. 13,8). Înainte de a menţiona că această grupă intră în domnia ei milenară (cap. 20,4), Ioan arată cum al treilea mare vrăjmaş, balaurul, va începe să-şi primească plata (v. 1–3).

Morţii cei Drepţi vor Învia la A doua Venire. – Biblia prezintă două învieri: cea a celor drepţi şi cea a celor nedrepţi, despărţite de o perioadă de o mie de ani (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,1.4.5). Nu poate avea loc o înviere generală, deoarece există o înviere la care, după cât pare, nu toţi au parte (Filpeni 3,11; compară cu Luca 14,14; 20,35). În altă parte cei drepţi sunt descrişi ca cei ce sunt ai lui Hristos la venirea Lui (1 Corinteni 15,23). Unii susţin că în Apocalipsa 20,4 este vorba numai de martirii creştini. Totuşi, o comparaţie cu alte texte arată că toţi drepţii, inclusiv sfinţii din Vechiul Testament (vezi comentariul de la Romani 4,3; 1 Corinteni 15,18) şi neprihăniţii în viaţă, care atunci vor fi făcuţi nemuritori (1 Corinteni 15,51–54), se vor înălţa cu Hristos la a doua venire (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 4,16.17).

Nu există nici un temei biblic întemeiat pentru a-i despărţi pe cei fericiţi şi sfinţi, care au rezistat persecuţiei din partea fiarei, de sfinţii nemuritori menţionaţi în 1 Tesaloniceni 4 şi 1 Corinteni 15.

Unitatea celei de-a Doua Veniri. Diferitele pasaje biblice despre cea de-a doua venire se combină descriind revenirea Domnului Hristos ca pe un singur eveniment, a cărui menire este să-i adune pe sfinţii Săi şi să-i nimicească pe persecutorii lor. Referinţele principale pot fi rezumate după cum urmează:

1. 1. Matei 24,29–31. Venirea lui Hristos va fi vizibilă, va avea loc pe norii cerului, după acele zile de necaz. Isus îi va trimite pe îngerii Săi cu trâmbiţa răsunătoare, ca să-i adune pe aleşii Lui.

2. 2. 1 Corinteni 15,23.51–53. Cei care sunt ai lui Hristos la venirea Sa – atât cei înviaţi cât şi cei vii – vor primi nemurirea atunci când trâmbiţa va suna.

3. 3. 1 Tesaloniceni 4,15/17. Domnul Se pogoară cu trâmbiţa lui Dumnezeu, pentru a-i învia şi a-i lua la ceruri pe cei morţi în Hristos, împreună cu cei vii, care vom fi rămas până la ziua venirii Sale. Ei sunt răpiţi în nori, ca să întâmpine pe Domnul în văzduh şi să fie totdeauna cu Domnul.

4. 4. 2 Tesaloniceni 1,6–8. Odihna bisericii după persecuţie are loc la descoperirea Domnului Isus din cer, cu îngerii puterii Lui, într-o flacără de foc, ca să pedepsească pe cei ce nu ascultă de Evanghelie.

5. 2 Tesaloniceni 2,1–3,8. Strângerea laolaltă cu El (cu Hristos), cu privire la care tesalonicenii erau frământaţi, nu va veni înainte de lepădarea credinţei şi de descoperirea, omului fărădelegii (Antihristul), care va fi nimicit cu suflarea gurii Sale şi de arătarea venirii Sale.

6. Apocalipsa 1,7. Venirea Sa va fi pe nori, vizibilă pentru orice ochi.

2. 7. Apocalipsa 14,14–20. Când va veni Hristos, El va avea parte de un dublu seceriş – cei drepţi şi cei nedrepţi.

3. 8. Apocalipsa 19,11 la 20,6. La venirea Sa, simbolizată prin imaginea unui războinic însoţit de oştile cerului, Hristos va arunca fiara persecutoare şi pe proorocul mincinos în iazul de foc, şi îi va ucide pe restul duşmanilor Săi cu sabia care iese din gura Lui. Un înger îl va lega pe Satana. Cei credincioşi – morţii înviaţi şi oamenii vii – vor fi răsplătiţi; vor domni împreună cu Hristos o mie de ani.

Aceste pasaje biblice sunt de acord că revenirea glorioasă a Domnului este un eveniment singur şi vizibil. Ele arată că acest un singur eveniment va realiza (1) adunarea sfinţilor nemuritori de pe pământ pentru a fi împreună cu El, bineînţeles că în locaşurile cereşti, în locul pe care Hristos S-a dus să-l pregătească pentru ei (Ioan 14,2.3) şi (2) uciderea persecutorilor din ultima generaţie, împreună cu toţi cei nedrepţii, prin slava mistuitoare a venirii Sale.

Astfel, este evident faptul că atunci când va începe mileniul toate fiinţele umane fie vor fi fost luate la ceruri, în nemurire, fie vor fi fost lăsate moarte pe un pământ pustiit. Tocmai această depopulare a pământului va fi cea care îl va lega pe Satana (vezi comentariul de la Apocalipsa 20,1.2). El nu mai are posibilitatea să ajungă la cei răscumpăraţi şi nici puterea să-i înşele oamenii supuşi lui, până când aceştia vor învia iarăşi, la sfârşitul celor o mie de ani (v. 5).

Credinţa Eronată în Mileniul pe Pământ. – Unii susţin că mileniul va fi o perioadă de dreptate, pace şi prosperitate pe pământ. Ei ajung la această concepţie mai ales pentru că aplică la mileniu, fie literal, fie figurat, profeţiile restaurării şi ale împărăţiei date Israelului din Vechiul Testament. Premilenariştii care aparţin acestei grupe aplică literal aceste profeţii la o împărăţie pe pământ, fie bisericească, fie iudaică, într-un mileniu viitor, după a doua venire. Postmilenariştii aplică exact aceleaşi preziceri la o epocă de aur din istoria bisericii, înainte de a doua venire. O a treia grupă, amilenariştii, consideră că descrierile Vechiul Testament cu privire la împărăţia oferită vechiului Israel sunt simple alegorii ale biruinţele bisericii în era creştină.

Falsitatea acestor trei opinii este dublă: (1) Nici una din ele nu corespunde celor specificate în Apocalipsa 19,10–20,15, cel mai important pasaj biblic care se ocupă de mileniu. Acest pasaj arată clar că în această perioadă pe pământ nu va fi nici o fiinţă umană vie (vezi mai sus; vezi comentariul de la cap. 20,1). Prin urmare, mileniul nu poate fi o perioadă de dreptate, pace şi prosperitate pe pământ. (2) Aceste opinii se bazează pe o falsă concepţie cu privire la natura profeţiilor din Vechiul Testament.

De exemplu, mulţi premilenarişti susţin că aceste profeţii cu privire la împărăţie sunt nişte decrete literale şi inalterabile, care urmează încă să se împlinească în cadrul Israelului literal, deci cu evreii (pentru termenul Israel aplicat evreilor din orice seminţie, vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 1,6). Această credinţă eronată a avut drept rezultat un sistem cunoscut sub numele de futurism (vezi p. 129), care, în loc de a considera biserica creştină moştenitoare a făgăduinţelor făcute lui Israel, consideră că epoca creştină este o paranteză în profeţie, adică ea umple golul, până când vechile profeţii cu privire la Israel se vor împlini literal (vezi p. 129).

Interpreţii acestei şcoli aplică cea mai mare parte a profeţiilor din Apocalipsa în special evreilor şi cred că acest preziceri vor fi împlinite în ceea ce ei numesc timpul sfârşitului. Ei aşteaptă ca profeţiile vechi testamentare cu privire la împărăţie, date lui Israel, să se împlinească în timpul mileniului. Ei împart istoria sacră în două sisteme religioase, sau perioade, epoca bisericii fiind privită ca o perioadă intermediară de har între epoca iudaică trecută şi viitoare. Această împărţire în sisteme religioase cere în mod logic o răpire înainte de necaz (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 4,17), pentru a-i lua pe sfinţii creştini de pe pământ, înainte de perioada de necaz a iudeilor. Aceşti comentatori susţin în continuare că evreii care vor supravieţui Îl vor primi pe Hristos atunci când va apărea pe norii cerului după zilele de necaz; apoi, împreună cu naţiunile care vor supravieţui, vor intra în mileniu, şi fiind încă muritori, vor locui pe un pământ parţial renovat. Conform acestei opinii, iudeii se vor bucura nu doar de prosperitate materială şi de viaţă lungă, ci şi de împărăţia davidică restaurată, un templu restaurat, un sistem de jertfe comemorativ, lege, Sabat, stăpânire politică mondială, impunerea cârmuirii cu toiag de fier a lui Hristos asupra naţiunilor supuse, dar care în final vor fi rebele – toate acestea într-o împărăţie milenară pământească, în timp ce sfinţii creştini vor domni cu Hristos în nemurire.

Mai jos sunt prezentate câteva din principiile de interpretare profetică a Vechiului Testament, trecute cu vederea de cei care consideră că profeţiile vechi testamentare despre împărăţie se aplică evreilor dintr-o epocă viitoare (vezi Vol. IV, p. 25–38; vezi comentariul de la Deuteronom 18,15).

1. 1. Făgăduinţele date Israelului din vechime erau condiţionale. Dumnezeu a spus: Dacă veţi asculta …, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele (Exodul 19,5; vezi Deuteronom 7; 8; 27–30; Ieremia 18,6–10; vezi Vol. IV, p. 34).

2. 2. Israelul ca naţiune nu a împlinit condiţiile, deci a pierdut împărăţia şi făgăduinţele. Când a venit Hristos, Fiul lui David, iar naţiunea iudaică L-a respins pe Împăratul ei, ea a pierdut împărăţia (vezi comentariul de la Matei 21,43; compară-l cu cel de la Apocalipsa 20,1).

3. 3. Biserica creştină, Israelul spiritual, este acum moştenitoarea făgăduinţelor. Faptul că Israelul literal a dat greş nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 9,6). Când Israelul ca naţiune a fost tăiat, ca nişte ramuri moarte, din adevărata tulpină a lui Avraam, adevăratul Israel a rămas rămăşiţa iudaică credincioasă, care L-a acceptat pe Mesia (vezi comentariul de la Romani 11,5), iar la aceşti creştini iudei s-au adăugat creştinii dintre neamuri, altoiţi la tulpina originală. Astfel, acum pomul este format din copiii spirituali ai lui Avraam (Galateni 3,16.26–29), adică biserica creştină.

Pavel declară că tot Israelul va fi mântuit (Romani 11,26), dar face foarte clar faptul că tot Israelul nu înseamnă toţi iudeii (vezi comentariul de acolo). El îi exclude pe cei care sunt doar copii trupeşti şi îi include pe copiii făgăduinţei (Romani 9,6–8). Acestora el îi adaugă pe aceia dintre neamuri care au circumciziunea adevărată, spirituală, care vine de la Hristos (Romani 2,26.28.29; Coloseni 2,11; vezi comentariul de la Romani 11,25.26; Filipeni 3,3). El declară fără echivoc că neamurile mântuite prin harul lui Hristos nu mai sunt străini şi călători faţă de cetăţenia în Israel şi faţă de legămintele făgăduinţei, ci sunt împreună cetăţeni cu sfinţii (Efeseni 2,8–22). În Israelul spiritual nu mai este nici iudeu, nici grec, căci, în Hristos, toţi sunt una (Galateni 3,28).

Pavel aplică la toată sămânţa, adică la creştinii evrei şi cei dintre neamuri, făgăduinţa împărăţiei (vezi comentariul de la Romani 4,13.16). Petru citează, aproape cuvânt cu cuvânt, pasajul cheie (Exodul 19,5.6) care făgăduieşte Israelului un statut de popor ales, de naţiune sfântă, de împărăţie preoţească, şi îl aplică creştinilor ne-iudei. Acest lucru arată că el consideră că biserica creştină este moştenitoarea statutului special deţinut mai înainte de Israelul neascultător acum (vezi comentariul de la 1 Petru 2,5–10). Ioan foloseşte de două ori o expresie care pare să facă aluzie la acelaşi pasaj din Exodul: o împărăţie şi preoţi (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,6; 5,10), arătând că face o aplicaţie similară a acelei făgăduinţe cu privire la împărăţie – nu doar bisericii biruitoare viitoare, ci şi creştinilor din Asia Mică. În ce priveşte alte făgăduinţe şi profeţii date lui Israel, care în Noul Testament se aplică la biserica din timpurile apostolice, vezi Faptele Apostolilor 2,16–21; 13,47; 15,13–17.

4. Profeţii care la început au fost literale pot fi împlinite în mod spiritual, cu Israelul spiritual, în veacul acesta, şi în mod transcendent, în lumea viitoare. Aplicaţiile din Noul Testament arată că profeţiile literale date Israelului din vechime pot să aibă o împlinire neliterară pentru biserică, sub alte condiţii, în era creştină, şi o împlinire finală, fără elementele acestei lumi efemere, în împărăţia veşnică.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–3GC 658

1–151T 67–71

2–4EW 290

4 EW 52

4–6GC 661

5 EW 52, 89

5, 6 EW 292

5–9EW 53

6 EW 51; GC 544, 673; SR 429

7–9EW 293; GC 664

9 EW 52, 54, 294; GC 672, 673

11 GC 665

11, 12 COL 318; CS 314; FE 261; GC 666; SR 422; 8T 28

12 GC 480, 486, 549; PP 326, 357; TM 224; 4T 453; 6T 310

12, 13 EW 52

13 4T 116

13, 14 GC 544

14 EW 295; PP 461

Deschide Biblia