Apocalipsa 1:11-20 11care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.”

Eu sunt Alfa. Vezi comentariul de la v. 8. Ţinând cont de v. 17, 18, este clar că în cazul de faţă aceste titluri se aplică la Hristos. Totuşi, dovezile textuale atestă omiterea cuvintelor Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă.

În v. 4–10 Ioan se adresează celor şapte biserici cu propriile sale declaraţii introductive cu privire la împrejurările în care a primit Apocalipsa. Începând cu v. 11, el Îi atribuie chiar lui Dumnezeu calitatea de autor al Apocalipsei. Este drept să procedeze astfel, deoarece această carte este descoperirea lui Isus Hristos (v. 1). Descoperirea propriu-zisă începe cu v. 11.

Ce vezi. În Apocalipsa predomină comunicarea şi percepţia vizuală (vezi comentariul de la v. 2). Ioan a avut viziuni, a văzut scene panoramice în simboluri, pe care le zugrăveşte cu acurateţea de care poate da dovadă limbajul uman mărginit. Multe din aceste simboluri reprezintă adevăruri infinite care trec dincolo de cuvintele şi de experienţa oamenilor. Uneori apostolului îi lipsesc cuvintele pentru a descrie pe deplin ceea ce vede, ca de pildă atunci când priveşte tronul lui Dumnezeu (vezi cap. 4,3.6). Totuşi, în Apocalipsa grandoarea planurilor divine, intensitatea marii controverse dintre Hristos şi Satana şi slava biruinţei finale sunt zugrăvite mai viu şi mai măreţ decât în oricare altă parte în Scriptură.

Carte. Gr. biblion, un sul, cel mai obişnuit fel de scriere din vremea lui Ioan. Vezi Vol. V, p. 113.

Cele şapte Biserici. Ordinea în care sunt enumerate bisericile aici şi în cap. 2 şi 3 reprezintă succesiunea geografică pe care ar fi trebuit să o urmeze un sol care ar duce o scrisoare din Patmos către aceste şapte cetăţi din provincia Asia. În ce priveşte amănunte despre aşezarea geografică a acestor şapte biserici, vezi capitolul Cele Şapte Biserici din Apocalipsa şi harta din faţa p. 33 din Vol.

VI. Pentru informaţii în plus cu privire la fiecare din bisericile amintite, vezi soliile date fiecărei biserici în parte. în cap. 2 şi 3.

Cele şapte biserici sunt primele dintr-o serie de câte şapte din Apocalipsa. Astfel, sunt şapte duhuri (v. 4), şapte sfeşnice (v. 12), şapte stele (v. 16), şapte lămpi de foc (cap. 4,5), o carte cu şapte peceţi (cap. 5,1), cele şapte coarne şi cei şapte ochi ai Mielului (cap. 5,6), şapte îngeri cu şapte trâmbiţe (cap. 8,2), şapte tunete (cap. 10,4), un balaur cu şapte capete şi şapte coroane (cap. 12,3), o fiară cu şapte capete (cap. 13,1), şapte îngeri având şapte potire ce conţin ultimele şapte plăgi (cap. 15,1.7) şi fiara cu cele şapte capete, despre care se spune şi că sunt şapte munţi şi şapte împăraţi (cap. 17,3.9.10). Repetarea numărului şapte cu referire la atât de multe simboluri diferite înseamnă faptul că şi această cifră trebuie înţeleasă într-un sens simbolic. În toată Scriptura numărul şapte, atunci când e folosit simbolic, are în general sensul de plinătate, desăvârşire.

Prin urmare, atunci când e aplicat la cele şapte biserici, ne putem aştepta ca numărul acesta să aibă un anumit scop. Că erau mai mult de şapte biserici în provincia Asia este clar din faptul că în Noul Testament sunt menţionate şi alte două biserici din regiunea aceea, cele din Colose şi Hierapolis (vezi Coloseni 1,2; 4,13). Prin urmare, este rezonabil să tragem concluzia că Dumnezeu a ales cele şapte biserici deoarece ele erau tipice în ce priveşte starea bisericii ca un tot – atât în vremurile apostolice cât şi de-a lungul erei creştine (vezi p. 725; compară cu AA 583. 585).

Soliile către cele şapte biserici au avut aplicaţie pentru starea bisericii din zilele lui Ioan. Dacă nu ar fi fost aşa, aceste mesaje ar fi fost învăluite în mister şi i-ar fi descurajat pe creştinii din Asia care aveau să le citească (vezi comentariul de la Apocalipsa 1,3). Ioan s-ar fi dovedit a fi un profet mincinos dacă soliile pe care le adresa bisericilor sale nu ar fi descoperit adevărata lor stare şi nu ar fi corespuns nevoilor lor spirituale. Aceste mesaje au fost trimise într-o vreme când creştinii din Asia treceau prin mari necazuri (vezi Introducerea, cadrul istoric), iar ferma mustrare, mângâierea care le oferea siguranţă şi glorioasa făgăduinţă trebuie să fi fost intenţionate să facă faţă nevoilor lor (vezi AA 578–588). Acceptând şi luând aminte la aceste solii, bisericile creştine din Asia avea să fie primească pregătirea spirituală necesară pentru a înţelege drama marii lupte zugrăvită în restul Apocalipsei şi pentru a avea încredere neclătinată în biruinţa finala a lui Hristos şi a bisericii Sale.

Deşi mesajele către cele şapte biserici trebuie să se fi aplicat în primul rând la bisericile din Asia, din vremea lui Ioan, ele mai descopereau şi viitorul bisericii (vezi p. 725). O cercetare a istoriei dă la iveală faptul că aceste solii sunt, într-un anumit fel, aplicabile şi la cele şapte perioade ale istoriei bisericii.

Întrucât numărul şapte implică desăvârşire, după cum s-a observat mai sus, pare rezonabil, de asemenea, să considerăm că într-un anumit sens aceste solii descriu întreaga biserică de-a lungul întregii ei istorii, deoarece fără îndoială că fiecare biserică individuală de-a lungul erei creştine putea descoperi caracteristicile şi nevoile ei în una sau mai multe din aceste mesaje. De aceea, se poate spune că, pe lângă aplicaţia locală din timpul lui Ioan şi pe lângă aplicaţia istorică a perioadelor succesive, aceste solii mai au şi aplicaţie universală. Un scriitor creştin din jurul anului 250 d.Hr. spunea că Ioan scrie celor şapte biserici şi cu toate acestea el vorbeşte pentru toţi (textul latinesc în S. P. Tregelles, ed., Canonul Muratorian, p. 19). Deşi, de exemplu, solia către Laodicea este deosebit de potrivită pentru biserica de azi, soliile către celelalte biserici cuprind şi ele îndemnuri care îi pot fi folositoare (vezi 5T 368, 481, 538, 612; 8T 98, 99).

12M-am întors să văd glasul care-mi vorbea. Şi, când m-am întors, am văzut şapte sfeşnice de aur.

Să văd glasul. Adică să vadă cine vorbea.

Sfeşnice. Gr. luchnia, suporturi pentru lămpi. În antichitate lumânările obişnuite nu avea forma celor de azi. Lămpile aveau adesea forma unei străchini, în care se turna ulei şi se fixa un fitil. Prin urmare, se pare că sfeşnicele pe care le-a văzut Ioan erau suporturile în capătul cărora se găseau astfel de lămpi.

În v. 20 se declară că aceste sfeşnice reprezintă şapte biserici, aşadar întreaga biserică (vezi comentariul de la v. 11). Faptul că ele sunt de aur arată valoarea bisericii în ochii lui Dumnezeu. Ioan Îl vede pe Hristos umblând în mijlocul lor (v. 13–18), ceea ce sugerează continua Sa prezenţă în biserică (vezi Matei 28,20; compară cu Coloseni 1,18).

Această referire la şapte sfeşnice de aur aminteşte de cele şapte candele de aur din Sfânta, din sanctuarul pământesc (vezi Exodul 25,31–37). Este însă evident că acestea diferă considerabil de sfeşnicul cu şapte braţe din Vechiul Testament, deoarece Ioan Îl vede pe Hristos umblând în mijlocul lor (vezi Apocalipsa 1,13; 2,1). Despre aceste şapte sfeşnice se spune precis că reprezintă biserica de pe pământ, şi de aceea nu trebuie să fie considerate modelul ceresc al sfeşnicului cu şapte braţe din vechiul sanctuar de pe pământ.

13Şi, în mijlocul celor şapte sfeşnice, pe Cineva care semăna cu Fiul omului, îmbrăcat cu o haină lungă până la picioare şi încins la piept cu un brâu de aur.

Fiul omului. Gr. huios anthropou În greacă această sintagmă nu este articulată hotărât. Ea este o traducere exactă a aramaicului kebar `enash (vezi comentariul de la Daniel 7,13) şi se pare că aici are în mare parte aceeaşi semnificaţie ca şi kebar `enash din Daniel. Cele spuse în comentariul cu privire la kebar `enash (Daniel 7,13) s-ar putea aplica deci şi la huios anthropou. Din Apocalipsa 1,11.18 reiese clar faptul că Acela la care se face referire – ca şi în Daniel 7,13 – este Hristos. În timp ce titlul Fiul omului, cu articol hotărât, este folosit de peste 80 de ori în Noul Testament, expresia Fiu al omului, fără articol hotărât (la substantivul Fiu), se foloseşte cu referire la El numai în două alte împrejurări în versiunea greacă a Noului Testament (Apocalipsa 14,14, unde este o aluzie evidentă la Daniel 7,13; şi Ioan 5,27, unde este accentuată natura umană a lui Isus).

Aplicând acelaşi principiu ca şi la kebar `enash (vezi comentariul de la Daniel 7,13), observăm că aici Ioan Îl priveşte pe Hristos în viziune pentru prima dată. Cine este această fiinţă plină de slavă? El nu are înfăţişare de înger sau de altă fiinţă cerească, ci de om. Are înfăţişare de om, deşi de o strălucire orbitoare.

Cu toate că Ioan a scris Apocalipsa în limba greacă, modul său de a se exprima este adesea cel al limbii sale materne, adică aramaica (limba ebraică a Noului Testament), nu al limbii greceşti. Lucrul acesta este adevărat cu privire la anumite expresii idiomatice pe care le foloseşte, şi se prea poate ca huios anthropou, literal, (un) fiu al omului, să fie una din acestea. Dacă aşa stau lucrurile, atunci sintagma un fiu al omului ar însemna pur şi simplu o fiinţă omenească, un om (vezi comentariul de la Daniel 7,13). La fel, fii ai învierii (Luca 20,36) sunt persoanele înviate, iar fii ai împărăţiei (Matei 8,12) sunt oamenii demni de împărăţie. La fel, fiii nunţii (traducerea română sinodală) (Marcu 2,19) sunt oaspeţii de la nuntă, fiii lumii acesteia (Luca 16,8) sunt cei care trăiesc pentru lumea aceasta, copii ai mâniei (Efeseni 2,3) sunt cei care merită pedeapsa pentru faptele lor rele, iar fii ai lui Belial (1 Regi 21,10) sunt oamenii stricaţi.

Când Hristos Cel proslăvit i S-a arătat lui Ioan în splendoarea Sa cerească, El avea totuşi înfăţişarea unei fiinţe umane. Deşi El există din veşnicie, ca a doua persoană a Dumnezeirii, şi va rămâne pururi aşa, Hristos a luat asupra Sa natura umană, şi o va păstra pentru totdeauna (vezi Vol. V, pp. 917–919). Ce mângâiere este să ştim că Domnul nostru înălţat la cer şi proslăvit este totuşi fratele nostru, având natura noastră umană şi fiind în acelaşi timp Dumnezeu! Pentru mai multe comentarii cu privire la acest pasaj, vezi Probleme în Traducerea Bibliei.

Până la picioare. Haina lungă este simbolul demnităţii.

14Capul şi părul Lui erau albe ca lâna albă, ca zăpada; ochii Lui erau ca para focului;

Albe ca lâna albă. Ioan îşi găseşte cu greu cuvintele cu care să descrie cât mai bine cele văzute în viziune. Albeaţa lânii este primul lucru care îi vine în minte când vede părul alb al Aceluia care i se arată în viziune. Dar îndată ce face această comparaţie, se gândeşte la o substanţă şi mai albă, zăpada, şi o adaugă pentru ca descrierea să fie şi mai apropiată de realitate. Poate că îi vine în minte şi descrierea din Daniel 7,9.

Para focului. Adică o flacără de foc, scoţând în evidenţă strălucirea feţei şi intensitatea privirii Sale.

15picioarele Lui erau ca arama aprinsă şi arsă într-un cuptor; şi glasul Lui era ca vuietul unor ape mari.

Arama. Gr. chalkolibanos, o substanţă a cărei identificare este nesigură. Probabil era un metal ca aurul, strălucitor şi iradiant. Arama din timpurile biblice era de fapt bronz (vezi Exodul 25,3).

Arsă. Mai bine, care fusese arsă, adică încinsă în cuptor. Dovezile textuale favorizează faptul că acest adjectiv se referă la aramă (ca în versiunea Cornilescu), nu la picioare (ca în KJV). Adică arama arăta ca şi cum ar fi fost încinsă în cuptor. Iar picioarele arătau ca arama care a fost supusă unei călduri puternice.

Vuietul unor ape mari. Pe vremea lui Ioan vuietul oceanului şi tunetul erau printre sunetele cele mai puternice şi adânci pe care le cunoştea omul. În profunzimea şi maiestatea lor acestea rămân încă neegalate ca simboluri pentru glasul Creatorului.

16În mâna dreaptă ţinea şapte stele. Din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, şi faţa Lui era ca soarele când străluceşte în toată puterea lui.

Mâna dreaptă. Aici mâna lui Dumnezeu reprezintă puterea Sa de a susţine. Şapte stele. Acestea sunt un simbol pentru îngerii sau solii trimişi la cele şapte biserici (vezi comentariul de la v. 20). Ieşea. Forma verbului din limba greacă implică o acţiune continuă – puterea lui Hristos este fără întrerupere la lucru.

Sabie ... cu două tăişuri. Gr. rhomphaia distomos, literal, sabie cu două guri. Rhomphaia este o sabie mare, grea, care trebuie ţinută cu ambele mâini. Acesta este cuvântul folosit în LXX pentru sabia pe care a aşezat-o Dumnezeu la intrarea în Eden (vezi comentariul de la Genesa 3,24) şi pentru sabia lui Goliat (1 Samuel 17,51).

Expresia sabie cu două guri pare să fie derivată dintr-o întrebuinţare semită, deşi ea apare în greceşte încă din secolul al V-lea î.d.Hr., în piesele lui Euripide. Totuşi ea se găseşte mult mai de vreme de data aceasta, în Vechiul Testament, unde expresia echivalentă în limba ebraică este pi chereb, gura săbiei (vezi Genesa 34,26; 2 Samuel 15,14). Astfel, povestind întâmplarea cu Ehud, scriitorul cărţii Judecători spune, literal: Şi Ehud şi-a făcut o sabie, cu două guri (vezi Judecători 3,16). În Proverbe 5,4 de asemenea se vorbeşte despre chereb pioth, o sabie cu guri, expresie pe care Cornilescu o traduce corect sabie cu două tăişuri. Această expresie interesantă poate veni fie de la ideea că sabia unui om îi mănâncă pe vrăjmaşii săi (vezi 2 Samuel 11,25; Isaia 1,20; Ieremia 2,30) – ascuţişul ei fiind gura –, fie de la forma pe care o aveau unele săbii în antichitate, mânerul lor fiind în forma capului unui animal, cu lama ieşind afară din gura acestuia.

Ioan repetă acest simbol în cap. 2,12.16; 19,15.21, unde sabia este considerată un instrument al pedepsei divine, ieşind din gura lui Hristos. Se pare că aici acest sens este cel mai potrivit, simbolizând autoritatea lui Hristos de a judeca, şi în deosebi puterea Sa de a executa judecata. Faptul că sabia are două tăişuri, împreună cu ascuţimea ei, par să sugereze cruzimea deciziilor Sale şi eficienţa judecăţii Sale.

Ca soarele. Soarele este cea mai strălucitoare lumină cunoscută în mod obişnuit omului.

17Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort. El Şi-a pus mâna dreaptă peste mine şi a zis: „Nu te teme! Eu sunt Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă,

Ca mort. Primul efect care îl aveau asemenea viziuni, în care o fiinţă divină este înfăţişată în slava sa cerească, era acela de a-l lipsi de puterile fizice obişnuite pe cel care primea viziunea (vezi Ezechiel 1,28; Ezechiel 3,23; Daniel 8,17; Daniel 10,7–10; Faptele Apostolilor 9,4; compară cu Isaia 1,5). Compară cu experienţa lui Daniel (vezi comentariul de la cap. 10,7–10). Cel care primea o astfel de onoare era cu totul copleşit de simţământul propriei slăbiciuni şi nimicnicii. Pentru o discuţie cu privire la starea fizică a unui profet în timpul viziunii, vezi lucrarea lui F. D. Nichol, Ellen

G. White şi criticii ei, pp. 51–61. În ce priveşte răspunsul emoţional al lui Ioan la ceea ce vedea în viziune, vezi comentariul de la Apocalipsa 5,4; 17,6. În ce priveşte două ocazii când Ioan a căzut la picioarele unui înger pentru a i se închina, vezi cap. 19,10; 22,8.

Nu te teme. După pierderea puterii naturale, un profet era întărit supranatural, în general prin atingerea mâinii (vezi Ezechiel 2,1.2; 3,24; Daniel 8,18; 10,8–12.19; compară cu Isaia 6,6.7). Adesea oaspetele ceresc poruncea: Nu te teme! pentru a înlătura temerile fireşti care apar în inima omului atunci când are loc o întâlnire cu o astfel de fiinţă (vezi Judecători 6,22.23; 13,20–22; Matei 28,5; Luca 1,13.30; 2.10).

Cel dintâi şi Cel de pe urmă. Se pare că această expresie este citată din Isaia 44,6, fiind o traducere directă din textul ebraic, nu o citare din LXX, cum e în v. 8.

18Cel Viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor.

Cel viu. Gr. ho zon, după cât se pare de la termenul vechi testamentar obişnuit, ’El chai, viul Dumnezeu (Iosua 3,10; etc.). Această formă a verbului implică o viaţă continuă, permanentă, activă. Această declaraţie este plină de însemnătate, dacă se are în vedere faptul că El a fost mort. În Hristos există viaţă, originală, neîmprumutată, nederivată. (DA 530; vezi 785). În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor (vezi comentariul de la Ioan 1,4).

Am fost mort. Literal, am ajuns mort, o aluzie la răstignire. Aceste cuvinte arată clar faptul că Cel care i S-a arătat lui Ioan în viziune a fost Hristos.

Sunt viu. Gr. zon eimi, trăiesc, adică am o viaţă continuă, o viaţă care nu are sfârşit, o viaţă care se perpetuează singură (vezi Vol. V, pp. 917–919; vezi comentariul de la Ioan 5,26). În ciuda morţii suferite pentru neamul omenesc, Hristos continuă să fie Cel viu, deoarece este Dumnezeu. Divinitatea lui Hristos este siguranţa pe care o are credinciosul că va primi viaţa veşnică (DA 530). Vezi comentariul de la Apocalipsa 1,5. Cuvântul eimi, Eu sunt, implică o existenţă continuă şi este în contrast izbitor cu egenomen, am fost (literal, am devenit) mort.

În vecii vecilor. Vezi comentariul de la v. 6. Cheile. Cheia este un simbol al puterii şi al autorităţii. Vezi comentariul de la Matei 16,19; compară cu Luca 11,52.

Locuinţei morţilor. [Iadului, KJV]. Gr. hades, locuinţa morţilor, mormântul (vezi comentariul de la Matei 11,23). Învierea lui Hristos este garanţia faptului că drepţii vor învia la înviere, în ziua de apoi (Ioan 11,24) pentru a trăi veşnic (vezi comentariul de la Ioan 11,25; Apocalipsa 1,5).

19Scrie, dar, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele.

Scrie. O repetare a poruncii din v. 11.

Ai văzut. Adică în viziunea de până aici (v. 10–18).

Lucrurile care sunt. Unii susţin că aceste cuvinte descriu situaţia istorică din prezent, în deosebi lucrurile privitoare la biserică. Ei cred că, în contrast cu lucrurile pe care le-ai văzut – viziunea lui Hristos (v. 10–18) – lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele se referă la evenimentele istorice actuale, prezentate simbolic.

Alţii susţin că aceste propoziţii, lucrurile pe care le-ai văzut, lucrurile care sunt şi cele care au să fie după ele, se referă pur şi simplu la lucrurile văzute de Ioan în viziune, ceea ce văzuse şi ceea ce avea să vadă în continuare (compară cu v. 11).

20Taina celor şapte stele pe care le-ai văzut în mâna dreaptă a Mea şi a celor şapte sfeşnice de aur: cele şapte stele sunt îngerii celor şapte biserici; şi cele şapte sfeşnice sunt şapte biserici.

Taina. Gr. musterion, un secret, un mister dintr-un cuvânt care înseamnă unul care a fost iniţiat (vezi comentariul de la Romani 11,25). În limbajul creştin timpuriu termenul mister nu însemna ceva ce nu poate fi înţeles, aşa cum înseamnă astăzi, ci ceva care poate fi înţeles doar de cei iniţiaţi, adică de cei care au dreptul de a cunoaşte. Hristos le-a spus ucenicilor că lor le era dat să cunoască tainele Împărăţiei cerurilor, nu mulţumii (vezi comentariul de la Matei 13,11). Pavel vorbeşte despre înviere ca despre o taină (1 Corinteni 15,51) şi adesea se referă cu aceste cuvinte chiar la planul de mântuire (vezi comentariul de la Romani 16,25.26).

Fundalul iudaic al acestui cuvânt apare într-un pasaj din Manualul de Disciplină provenit din manuscrisele de la Marea Moartă (vezi Vol. V, pp. 91, 92), care vorbeşte despre mântuire astfel: Lumina inimii mele pătrunde taina ce va să fie (1QS xi, 3; în lucrarea lui Millar Burrows, Sulurile de la Marea Moartă, p. 387). Termenul taină apare de mai multe ori în acelaşi document. El era de asemenea obişnuit în religiile păgâne ale misterelor.

Aici cuvântul taină este folosit cu privire la cele şapte stele, un simbol neelucidat până acum. Dar acum acest simbol este numit taină în lumina faptului că interpretarea sa este aproape de a fi explicată. Aşadar, în cartea Apocalipsei o taină este un simbol criptic pe punctul de a fi explicat celor care consimt să ţină (vezi comentariul de la v. 3) lucrurile descoperite în această carte (compară cu cap. 17,7.9), sau unul pe care Dumnezeu vrea să li-l descopere. Simbolurile din Apocalipsa mai sunt descrise şi ca minuni (vezi comentariul de la cap. 12,1) şi semne (cap. 15,1).

Şapte stele. Vezi comentariul de la v. 11, 16. Versetul acesta este o punte între v. 12–19 şi soliile din cap. 2 şi 3. El explică simbolurile din v. 12, 16 şi pregăteşte calea pentru soliile transmise fiecărei biserici în parte.

Îngerii. Gr. aggeloi, literal, soli, fie cereşti, fie omeneşti. Aggeloi este aplicat fiinţelor omeneşti în Matei 11,10; Marcu 1,2; Luca 7,24.27; 9,52; compară cu 2 Corinteni 12,7. S-a sugerat că îngerii ar fi prezbiterii sau supraveghetorii din cele şapte biserici de pe vremea lui Ioan şi că Domnul le trimitea soliile pentru a le transmite adunărilor respective. Totuşi, cu posibila excepţie de aici, adică îngerii celor şapte biserici, din cele 75 de ocazii în care îl foloseşte Ioan în Apocalipsa, cuvântul aggeloi nu se referă niciodată la fiinţe umane. Din context nu reiese dacă acesta este sensul de aici. Totuşi, este puţin probabil ca Dumnezeu să fi trimis prin Ioan solii către nişte îngeri adevăraţi şi este preferabilă identificarea acestor îngeri cu conducătorii bisericilor (compară cu GW 13, 14; AA 586).

Şapte sfeşnice. Vezi comentariul de la v. 12

Şapte biserici. Vezi comentariul de la v. 4, 11.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 AA 583; CW 175; DA 99; Ed 191; GC 341; 6T 128

1–37T 158; 8T 301

3 AA 583; COL 133; CW 175; DA 234; Ed 191; Ev 196; GC 341; PK 548; TM 113, 116; 5T 15; 6T 128, 404

5 COL 162; 6T 311, 367

5, 6 GC 416, 646

6 CS 129; 5T 475

7 DA 832; EW 53, 179, 292; GC 301, 625, 637; TM 232; 8T 116

9 AA 570, 575, 588; FE 109, 423; GC xiii, 78; GW 18; PP 129; SL 49, 71; 4T 525; 7T 288

9, 10 MM 37; 6T 128

10 SL 74

10–13AA 581

11 AA 585

13 MH 419; 5T 752; 8T 265

13–15GC 624

14 LS 65

14, 15 EW 16, 286

14–17AA 582

14–18SL 78

15 EW 15, 34; LS 65

16 GW 13 (mai multe la cap. 2,1)

17 GC 471; SL 79; 5T 467

17, 18 CT 17; Ed 83; TM 95

18 DA 320, 483, 530, 669; PK 240; 2T 271; 7T 71

18, 20 AA 585

Deschide Biblia