Apocalipsa 12:17 17Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi ţin mărturia lui Isus Hristos.

Mâniat. Sau „s-a înfuriat”. Faptul că nu a izbutit să distrugă biserica din pustie sporeşte mânia balaurului, atât de mult încât este foarte hotărât să se războiască cu poporul lui Dumnezeu, în special cu „rămăşiţa seminţei ei”.

Să facă război. Dorinţa sa este să distrugă biserica creştină. Efortul său suprem în această direcţie se află încă în viitor (vezi comentariul de la cap. 13,11–17; 16,12–16; vezi GC 592).

Rămăşiţa. Gr. loipoi, „cei care rămân”, de la leipo, „a lăsa”, „a lăsa în urmă”. Vezi Nota Suplimentară de la sfârşitul capitolului.

Păzesc poruncile. Faptul că rămăşiţa este identificată astfel arată că în această luptă dintre balaur şi biserică poruncile lui Dumnezeu vor fi în mod deosebit tăgăduite (vezi comentariul de la cap. 14,12; vezi GC 445–450).

Mărturia lui Isus. În limba greacă această expresie poate fi înţeleasă fie ca „mărturia” pe care creştinii o dau despre Isus, fie ca „mărturia” care vine de la Isus şi este descoperită bisericii Sale prin profeţi (vezi comentariul de la cap. 1,2). O comparaţie cu v. 10 din cap. 19 favorizează în mod clar cea de-a doua interpretare. Acolo „mărturia lui Isus” este definită ca fiind „duhul proorociei”, însemnând că Isus îi vorbeşte bisericii prin intermediul profeţiei.

Strânsa legătură dintre „mărturia lui Isus” şi profeţie este demonstrată şi mai bine printr-o comparaţie între cap. 19,10 şi cap. 22,9. În cap. 19,10 îngerul se identifică pe sine ca fiind „un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, care păstrează mărturia lui Isus”, iar în cap. 22,9 ca fiind „un împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi, proorocii”. Astfel, pe baza concluziei îndreptăţite că cele două declaraţii ale îngerului sunt echivalente, cei care au mărturia lui Isus sunt identificaţi cu profeţii. Întrucât lucrarea distinctă a profeţilor este de a transmite poporului solii de la Isus (vezi comentariul de la cap. 1,1), este puternic sprijinită interpretarea că mărturia lui Isus se referă la „mărturia” pe care Isus o dă bisericii. Adventiştii de ziua a şaptea susţin această părere şi cred c㠄rămăşiţa” se va distinge prin manifestarea spiritului profeţiei în mijlocul ei. Ei cred c㠄mărturia lui Isus” este mărturia Sa în mijlocul lor, prin darul profetic. Vezi Nota Suplimentară de la cap. 19.

NOTĂ SUPLIMENTARĂ LA CAPITOLUL 12

Întrucât limbajul şi simbolurile Apocalipsei sunt luate în cea mai mare parte din Vechiul Testament (vezi p. 725; vezi comentariul de la Isaia 47,1; Ieremia 25,12; Isaia 50,1; Ezechiel 26,13; vezi Nota Suplimentară de la Apocalipsa 18), pentru a înţelege corect cuvântul „rămăşiţă”, aşa cum este el folosit în Apocalipsa 12,17, trebuie luaţi în considerare echivalenţii lui ebraici folosiţi în Vechiul Testament. Cele trei cuvinte ebraice pentru „rămăşiţă”, folosite mai des, sunt: (1) peletah (sau palet, palit), „ceea ce scapă”, „cei care scapă”, de la palat, „a scăpa”, „a elibera”; (2) she’erith (sau she’ar), „restul”, „ceea ce rămâne”, „rămăşiţă”, şi forma sa verbală sha’ar, „a lăsa pe urmă”, „a fi lăsat pe urmă”, „a rămâne”; (3) yether, „ceea ce rămâne”, „rămăşiţă”, de la yathar, „a lăsa pe urmă”, „a fi lăsat pe urmă”. Situaţiile în care aceste cuvinte sunt folosite cu privire la poporul ales al lui Dumnezeu pot fi grupate după cum urmează:

  1. Despre membrii familiei lui Iacob, păstraţi în Egipt prin grija lui Iosif, se spune că sunt „o posteritate”, literal, „o rămăşiţ㔠(she’erit; Genesa 45,7). Aici accentul este pus asupra faptului că ea a fost păstrată. După cât se ştie, întreaga familie a fost păstrată.
  2. În mijlocul apostaziei generale, Ilie a protestat: „Eu singur am rămas [yathar] din proorocii Domnului” (1 Regi 18,22), „Am rămas numai eu singur”, dar Dumnezeu a spus: „Voi lăsa [sha’ar] în Israel şapte mii de bărbaţi, şi anume pe toţi cei ce nu şi-au plecat genunchii înaintea lui Baal” (1 Regi 19,14.18; compară cu Romani 11,4.5).
  3. O mic㠄rămăşiţ㔠(peletah) din cele zece seminţii fusese „scăpată [sha’ar] din mâna împăraţilor Asiriei”, care duseseră majoritatea naţiunii în captivitate, şi rămăsese în Palestina (2 Cronici 30,6). În anul 722 î.d.Hr. numai Iuda a „rămas” [sha’ar] să funcţioneze ca naţiune (2 Regi 17,18). Ca atare, ea a devenit „rămăşiţa” [she’ar] celor douăsprezece seminţii şi unicul moştenitor al făgăduinţelor, al privilegiilor şi al responsabilităţilor legământului, care la început aparţineau tuturor celor douăsprezece (Isaia 10,22; vezi Vol. IV, pp. 26–32).
  4. Câţiva ani mai târziu, Sanherib a cucerit toată Iudea, cu excepţia Ierusalimului, care, la rândul lui, este numit „rămăşiţă”. Aceast㠄rămăşiţă [peletah] din casa lui Iuda, ce va mai rămâne [sha’ar]” avea să prind㠄iarăşi rădăcini dedesubt” şi „deasupra”, să dea „rod”, să iasă ca „o rămăşiţ㔠[she’erith] a poporului ales al lui Dumnezeu, unealtă a Lui, rânduită pentru mântuirea lumii (2 Regi 19,4.30.31; Isaia 37,4.31.32; compară cu Isaia 4,2; 10,20). Dumnezeu dorea de asemenea s㠄răscumpere” o „rămăşiţ㔠[she’ar] a celor din Israel şi din Iuda care fuseseră luaţi captivi în Asiria, şi să pregătească un „drum” pentru „rămăşiţa [she’ar] poporului Său”, aşa cum făcuse înainte, când strămoşii lor părăsiseră Egiptul (Isaia 11,11.12.16).
  5. Când „împăratul Babilonului” a invadat Palestina cu un secol mai târziu, mai „lăsase” [yether; sha’ar la 2 Regi 25,22; vezi şi cap. 24,14] şi el o rămăşiţă [peletah; she’ar la 2 Regi 25,22]” (Ezechiel 14,22, compară cu Ieremia 40,11; 42,2), care avea s㠄scape”, adică să supravieţuiască, săbiei, molimei şi foametei care au însoţit asedierea Ierusalimului. Dar Ieremia a avertizat că şi unii dintre cei care „rămăseser㔠[yether; cap. 39,9], sau „rămăşiţa [sha’ar] Ierusalimului”, cu privire la care Dumnezeu dorise să rămână [sha’ar] „în ţara aceasta”, aveau să fie izgoniţi în „toate împărăţiile pământului” (cap. 24,8.9). Cea mai mare parte din „rămăşiţa” aceasta a fugit în Egipt, dar Ieremia a avertizat c㠄nici unul din rămăşiţele [she’erith] lui Iuda, care au venit să locuiască o vreme în ţara Egiptului”, nu va „scăpa” [palit] sau „rămânea”, astfel încât „să se întoarcă iarăşi în ţara lui Iuda” (cap. 44,14).
  6. Domnul a făgăduit: că va „lăsa câteva rămăşiţe” [yathar] din cei luaţi în captivitate de către Nebucadneţar, care „vor scăpa de sabie” şi „îşi vor aduce aminte” de Dumnezeu în ţările captivităţii lor (Ezechiel 6,8.9). O „rămăşiţ㔠[she’erith] a celor din captivitate (Ieremia 23,3; vezi şi cap. 31,7) avea cândva s㠄scape [palat] din ţara Babilonului” (cap. 50,28). Neemia vorbeşte despre captivii înapoiaţi şi îi numeşte „iudeii scăpaţi [peletah]”, „rămăşiţa [peletah] care a mai rămas [sha’ar] din robie” (cap. 1,2.3, KJV). Acestei „rămăşiţe” (she’erith) Dumnezeu i-a încredinţat toate răspunderile şi făgăduinţele legământului (Zaharia 8,12; compară cu Vol. IV, pp. 30–32), dar i-a avertizat că dacă vor călca iarăşi poruncile lui Dumnezeu, atunci El îi va nimici „fără să lase [peletach] nici rămăşiţă [she’erith], nici robi” (Ezra 9,14).
  7. Multe referiri la „rămăşiţ㔠apar în contexte în care este anticipată lămurit împărăţia mesianică (vezi Isaia 4,2.3; 11,11.16; vezi şi cap. 11,1–9; Ieremia 23,3; vezi şi cap. 23,4–6; Mica 4,7; vezi şi cap. 4,1–8; 5,7.8; vezi şi cap. 5,2–15; Ţefania 3,13).

O descriere complexă a „rămăşiţei” din aceste pasaje şi din altele din Vechiul Testament identifică grupul denumit astfel cu israeliţii care au supravieţuit unor calamităţi de genul războaielor, al captivităţii, al molimei şi al foametei, şi care au fost scăpaţi din milă, pentru a fi mai departe poporul ales al lui Dumnezeu (Genesa 45,7; Ezra 9,13; Ezechiel 7,16). De repetate ori despre „rămăşiţ㔠se putea spunea că din „mulţi… am mai rămas [sha’ar] numai un mic număr” (Ieremia 42,2; compară cu Isaia 10,22). Aducându-şi aminte de adevăratul Dumnezeu şi întorcându-se la El (2 Cronici 30,6; Isaia 10,20; Ezechiel 6,8.9), ei au renunţat la falsele sisteme religioase (1 Regi 19,18) şi au refuzat să mai comită nelegiuiri (Ţefania 3,13). Credincioşi faţă de poruncile lui Dumnezeu (Ezra 9,14), ei au fost numiţi sfinţi şi au fost scrişi „printre cei vii, la Ierusalim” (Isaia 4,3). Acceptând din nou responsabilităţile şi privilegiile legământului veşnic al lui Dumnezeu, ei aveau să prind㠄iarăşi rădăcini dedesubt”, şi să dea „rod deasupra” şi să iasă să vestească slava Lui „printre neamuri” (2 Regi 19,30.31; Isaia 37,31.32; 66,19).

Aşadar, „rămăşiţa” din vremurile Vechiului Testament era alcătuită din generaţii succesive de israeliţi – poporul ales al lui Dumnezeu. Majoritatea lor apostaziau iarăşi şi iarăşi, dar de fiecare dată era şi o „rămăşiţ㔠credincioasă, care devenea moştenitorul exclusiv a sfintelor făgăduinţe, privilegii şi responsabilităţi ale legământului făcut la început cu Avraam şi confirmat la Sinai. Aceast㠄rămăşiţ㔠a fost grupa la care Dumnezeu intenţiona să-L trimită pe Mesia şi prin care plănuia să-i evanghelizeze pe păgâni; ea nu era alcătuită din persoane individuale împrăştiate, oricât de credincioase ar fi fost ele, ci era o entitate organizată, organizaţia vizibilă a lui Dumnezeu pe pământ, având responsabilităţi cereşti. De asemenea, trebuie să se noteze faptul că diferiţii termeni ebraici traduşi prin „rămăşiţa” nu înseamnă ultimul din orice lucru sau grupare de oameni, cu excepţia sensului că, în fiecare caz, cei care „rămân” sunt temporar, în generaţia lor, ultima legătură existentă din linia aleasă. Încă din zilele lui Avraam a existat din totdeauna „o rămăşiţă”, prin harul lui Dumnezeu (vezi Romani 11,5).

Dumnezeu i-a avertizat pe cei care s-au întors din robia babiloniană că nu va mai rămâne „nici rămăşiţă, nici robi izbăviţi”, dacă se vor dovedi iarăşi necredincioşi faţă de El (Ezra 9,14; vezi şi Deuteronom 19,20). Prin urmare, atunci când iudeii L-au lepădat pe Mesia şi au renunţat la supunerea faţă de legământ (DA 737, 738), „împărăţia lui Dumnezeu” a fost luată de la ei ca popor şi „dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite” (Matei 21,43; vezi 1 Petru 2,9.10). Asta însemna desfiinţarea permanentă şi irevocabilă a statutului lor special înaintea lui Dumnezeu ca naţiune şi transferarea făgăduinţelor, a privilegiilor şi a răspunderilor legăturilor legământului la biserica creştină (vezi Vol IV, pp. 32–35).

În Romani 9,27 Pavel declară: „chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, numai rămăşiţa [kataleimma] va fi mântuit㔠(vezi comentariul de la Romani 9,27). El aplică aici cuvântul „rămăşiţ㔠din Isaia 10,22 la iudeii din zilele sale care, ca indivizi, Îl primiseră pe Hristos ca Mesia. Dar ei aveau dreptul la titlul acesta ca membri ai bisericii creştine, nu ca iudei. La Romani 11,5 el vorbeşte despre aceşti iudei creştini ca fiind „o rămăşiţă [leimma] … prin har”. În cap. 9 la 11 Pavel prezintă biserica creştină ca moştenitoare a făgăduinţelor, a privilegiilor şi a responsabilităţilor legământului veşnic. Astfel, ea este însărcinată de Dumnezeu să fie succesorul iudaismului, depozitară a voinţei descoperite a lui Dumnezeu, reprezentând planurile Sale pe pământ, şi instrument ales de El pentru vestirea Evangheliei în vederea mântuirii oamenilor (vezi Vol. IV, pp. 35, 36).

În afară de Romani 9,27; 11,5; Apocalipsa 12,17, în Noul Testament cuvântul „rămăşiţ㔠(Matei 22,6; Apocalipsa 11,13; 19,21) nu are vreo însemnătate în legătură cu poporul lui Dumnezeu. Totuşi, în Apocalipsa 3,2 cuvintele „ce rămâne” vin de la loipos, acelaşi cuvânt tradus „rămăşiţ㔠în cap. 12,17.

La câteva secole după Hristos, biserica a trebuit să treacă prin marea apostazie papală. Timp de aproximativ 1260 de ani puterea papală i-a suprimat şi împrăştiat, mai mult sau mai puţin, pe adevăraţii reprezentanţi de pe pământ ai lui Dumnezeu (vezi Nota Suplimentară de la Daniel 7; vezi comentariul de la Daniel 7,25; vezi şi Apocalipsa 12,6). Prin Reforma din secolul al XVI-lea (vezi comentariul de la cap. 12,15.16), Dumnezeu a intenţionat să scoată din nou „o rămăşiţă”, de astă dată din Babilonul mistic. Diferite grupări de protestanţi au servit ca vestitori ai adevărului, rânduiţi de către Cer, refăcând punct cu punct glorioasa Evanghelie a mântuirii. Dar grupare după grupare au ajuns să se mulţumească cu lumina parţială pe care o aveau cu privire la adevăr şi, atunci când lumina din Cuvântul lui Dumnezeu a sporit, nu au mai progresat. De fiecare când refuzau să înainteze, Dumnezeu ridica o altă grupare care să fie instrumentul ales de El pentru proclamarea adevărului.

În cele din urmă, o dată cu trecerea celor 1260 de ani ai supremaţiei papale (vezi comentariul de la cap. 12,6.14) şi o dată cu sosirea timpului când ultima solie cerească (cap. 14,6–12) avea să fie vestită lumii (vezi comentariul de la Daniel 7,25; 11,35), Dumnezeu a ridicat o alt㠄rămăşiţă”, cea despre care se vorbeşte la Apocalipsa 12,17 (vezi v. 14–17). Aceasta este „rămăşiţa” lungii şi vrednicei genealogii a aleşilor lui Dumnezeu care au supravieţuit, de-a lungul istoriei, dârzelor asalturi ale balaurului şi în special întunericului, persecuţiei şi rătăcirii din perioada profetică de „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” sau de „1260 de zile” din v. 6, 14. Aceasta este ultima „rămăşiţ㔠a lui Dumnezeu în virtutea faptului că ea este crainicul rânduit să ducă lumii apelul Său final, acela de a primi darul mântuirii (cap. 14,6–12).

Chiar de la început, adventiştii de ziua a şaptea au vestit cu îndrăzneală cele trei solii din cap. 14,6–12, ca ultima chemare adresată de Dumnezeu păcătoşilor, de a-L primi pe Hristos, şi au crezut, cu smerenie, că mişcarea lor este cea descrisă aici prin cuvântul „rămăşiţă”. Nici o altă organizaţie religioasă nu proclamă acest mesaj complex şi nici o altă biserică nu corespunde cu descrierea din cap. 12,17. Deci nici o altă organizaţie nu are un temei justificat, biblic, pentru a pretinde că este aceast㠄rămăşiţ㔠din v. 17.

Totuşi, adventiştii resping categoric şi fără de echivoc ideea că numai ei sunt copiii lui Dumnezeu şi că doar ei au dreptul la cer. Ei cred că toţi cei care I se închină lui Dumnezeu în deplină sinceritate, adică respectând voinţa Sa, aşa cum le este ea descoperită şi aşa cum o înţeleg, sunt chiar acum membri posibili ai „rămăşiţei” finale menţionate în cap. 12,17. Adventiştii cred că este datoria lor solemnă şi privilegiul lor plăcut de a face ultimele adevăruri, care vor fi elemente de probă, atât de clare şi de convingătoare încât să-i atragă pe toţi copiii lui Dumnezeu în acea grupă de credincioşi prezisă în profeţie, care se pregăteşte pentru ziua cea din urmă.

Deschide Biblia