Apocalipsa 11:1-2 1Apoi mi s-a dat o trestie asemenea unei prăjini şi mi s-a zis: „Scoală-te şi măsoară Templul lui Dumnezeu, altarul şi pe cei ce se închină în el.

Mi s-a dat. Firul ideii din cap. 10 continuă în cap. 11.

O trestie. Trestia aceasta avea să fie folosită ca o unitate de măsură. Compară cu simbolismul din Ezechiel 40,3.6; Zaharia 2,1.2

Scoală-te. Ioan este chemat să participe la acţiunea din viziune.

Măsoară. Pe temeiul simbolului din Zaharia, în care un om măsura Ierusalimul cu o prăjină de măsurat, ca o asigurare că cetatea va fi rezidită (vezi comentariul de la Zaharia 2,2), se poate sugera ideea că măsurătoarea templului şi a celor ce se închină în locul acesta este de asemenea o făgăduinţă de restaurare şi păstrare. Între pecetea a şasea şi a şaptea se face o paranteză care conţine asigurarea că în ciuda terorilor care însoţesc a doua venire a lui Hristos, Dumnezeu are un popor care va rezista (vezi Apocalipsa 7; vezi comentariul de la cap. 6,17). La fel, această paranteză între trâmbiţele a şasea şi a şaptea poate avea menirea să ofere o nouă asigurare că în mijlocul lucrurilor îngrozitoare care însoţesc sunarea din trâmbiţe, templul lui Dumnezeu – adică planul mântuirii descris acolo – şi închinătorii sinceri sunt la adăpost.

Se pare că această restaurare şi păstrare a templului lui Dumnezeu are şi o aplicaţie particulară, şi anume la înţelegerea mai deplină a lucrării lui Hristos în sanctuarul ceresc, lucrarea care a început în 1844.

Templul. Gr. naos (vezi comentariul de la cap. 3,12; 7,15; vezi şi cap. 11,19). După marea dezamăgire de la 22 octombrie 1844, atenţia credincioşilor adventişti a fost îndreptată către sanctuarul ceresc şi către lucrarea lui Hristos ca Mare Preot în acest sanctuar. Că aici nu este vorba de templul literal din Ierusalim poate fi dedus din faptul că, atunci când Ioan a primit viziunile, templul zăcea în ruine. Deoarece evreii nu mai sunt poporul ales al lui Dumnezeu (vezi comentariul de la Matei 21,43; vezi Vol. IV, pp. 26–33), acel templu nu va mai fi niciodată refăcut ca centru de închinare recunoscut de Dumnezeu (vezi comentariul de la Ezechiel 40,1). Prin urmare, „cei ce se închin㔠nu sunt iudeii care se închină în templul lor literal, ci cei care îşi îndreaptă rugăciunile spre templul din ceruri, acolo unde Hristos slujeşte în favoarea copiilor Săi (Evrei 8,1.2). Într-un sens special şi în contextul acestei profeţii, măsurătoarea are loc într-o perioadă deosebită a istoriei bisericii.

Cei ce se închină. Adică Israelul spiritual, poporul lui Dumnezeu, în contrast cu neamurile (v. 2). Măsurătoarea închinătorilor sugerează o lucrare de judecată (vezi Materialul Suplimentar EGW la acest verset).

2Dar curtea de afară a Templului las-o la o parte nemăsurată; căci a fost dată neamurilor, care vor călca în picioare sfânta cetate patruzeci şi două de luni.

Curtea. În templul lui Irod, pe care Ioan îl ştia bine, exista o curte interioară alcătuită din curtea femeilor, curtea lui Israel şi curtea preoţilor. Dincolo de acestea era marea curte din afară, iar cei dintre neamuri care treceau bariera – „zidul de la mijloc, care-i despărţea” (Efeseni 2,14) – erau pedepsiţi cu moartea (vezi Vol. V, p. 67). Ţinând cont de faptul că această curte din afară, despre care se vorbeşte aici, „a fost dată neamurilor”, se pare că Ioan se referă în deosebi la această curte mare, exterioară. Curtea fusese considerată un simbol al pământului, în contrast cu „Templul lui Dumnezeu” din cer (v. 1).

Las-o la o parte. Ioan trebuie să îi măsoare numai pe cei ce I se închină lui Dumnezeu, pe aceia care au dreptul să treacă dincolo de bariera pe care doar israeliţii aveau dreptul să o treacă. Numai aceştia pot spera să fie feriţi de judecăţile finale care se vor abate asupra pământului.

Dată neamurilor. Acest lucru este adevărat cu privire la curtea neamurilor din templul pământesc. Aici cuvântul „neamuri” poate face referire la cei care nu sunt închinători, care nu au mărturisit că aparţin Israelului lui Dumnezeu.

Călca în picioare. Pasajul de faţă este paralel cu descrierea din Daniel 7,7.23, unde se vorbeşte de faptul că fiara a patra a călcat în picioare ceva (vezi comentariul de la Daniel 7,7.8.25). Întrucât acţiunile acestei fiare sunt îndreptate în special asupra sfinţilor „Celui Prea Înalt” (Daniel 7,25), nu este lipsit de logică a considera că aici „sfânta cetate” reprezintă poporul lui Dumnezeu.

Sfânta cetate. Adică Ierusalimul (Daniel 9,24; compară cu Luca 21,20). A da curtea exterioară neamurilor implică a călca în picioare Cetatea Sfântă. În ce priveşte semnificaţia simbolică a Ierusalimului, vezi mai sus, la „călca în picioare”.

Patruzeci şi două de luni. Este clar că această perioadă este egală cu „o vreme, două vremi şi o jumătate de vreme” din Daniel 7,25 (vezi comentariul de acolo).

Deschide Biblia