Apocalipsa 10:5-7 5Şi îngerul pe care-l văzusem stând în picioare pe mare şi pe pământ şi-a ridicat mâna dreaptă spre cer

Şi-a ridicat mâna. Un gest caracteristic pentru rostirea unui jurământ, atât în vremurile antice cât şi în cele de azi (vezi Genesa 14,22.23; Deuteronom 32,40; Ezechiel 20,15; Daniel 12,7).

6şi a jurat pe Cel ce este viu în vecii vecilor, care a făcut cerul şi lucrurile din el, pământul şi lucrurile de pe el, marea şi lucrurile din ea, că nu va mai fi nicio zăbavă,

Cel ce este viu. Vezi şi cap. 1,18; 4,9; 15,7.

Care a făcut. Compară cu Exodul 20,11; Psalmi 146,6. Nu putea fi făcut nici un jurământ mai solemn decât acesta (vezi Evrei 6,13). Jurând pe Creator, îngerul, care de fapt este Hristos (vezi comentariul de la Apocalipsa 10,1), jură pe Sine Însuşi.

Nu va mai fi nici o zăbavă. Gr. chronos ouketi estai, „timp nu va mai fi”. Această declaraţie obscură a fost interpretată în diferite moduri. Mulţi comentatori consideră că ea marchează sfârşitul timpului, deci şi începutul veşniciei. Alţii au luat cuvântul „timp” în sensul perioadei care se scurge înainte de evenimentele finale ale istoriei, şi, de aceea, au tradus „nu va mai fi zăbavă”.

În general, adventiştii de ziua a şaptea au înţeles aceste cuvinte ca descriind în mod special solia proclamată între anii 1840 şi 1844 de către William Miller şi alţii, în legătură cu încheierea profeţiei celor 2300 de zile. Ei au considerat că este vorba de un timp profetic, al cărui sfârşit reprezintă încheierea celei mai lungi profeţii temporale, cea a celor 2300 de zile din Daniel 8,14. După aceasta nu va mai fi nici o altă solie referitoare la un timp precis. Nici o profeţie legată de timp nu se întinde dincolo de anul 1844.

7ci, că în zilele în care îngerul al şaptelea va suna din trâmbiţa lui, se va sfârşi taina lui Dumnezeu, după vestea bună vestită de El robilor Săi, prorocilor.

Zilele. Unii comentatori au luat „zilele” de aici drept zile profetice, deci ani. Fie că sunt considerate zile, fie ani, lucrul acesta pare să nu aducă vreo diferenţă prea mare, căci expresia în sine este generală, şi venind după declaraţia din v. 6, aceste zile nu pot indica o perioadă de timp măsurabilă (vezi comentariul de la v. 6). Sensul acestui pasaj este că în vremea celei de-a şaptea trâmbiţe taina lui Dumnezeu se va sfârşi. În planul divin acest eveniment avea să urmeze după declaraţia c㠄nu va mai fi nici o zăbav㔠(v. 6). Compară cu declaraţia din timpul plăgii a şaptea: „S-a isprăvit” (cap. 16,17).

Îngerul al şaptelea. În ce priveşte evenimentele, vezi cap. 11,15–19.

Va suna. Trâmbiţa a şaptea marchează un punct culminant în marea luptă dintre Hristos şi Satana, aşa cum arată declaraţia glasurilor din cer, în acel moment (cap. 11,15).

Se va sfârşi. Vezi comentariul de la cap. 11,15.

Taina lui Dumnezeu. În ce priveşte cuvântul „taină”, vezi comentariul de la Apocalipsa 1,20; vezi şi comentariul de la Romani 11,25. Isus a folosit o expresie asemănătoare: „taina Împărăţiei lui Dumnezeu” (Marcu 4,11), iar Pavel vorbeşte despre „taina lui Dumnezeu” (Coloseni 2,2) şi „taina lui Hristos” (Coloseni 4,3). Taina lui Dumnezeu, cea pe care o descoperă copiilor Săi, este planul Lui pentru ei – planul de mântuire. Compară cu 1 Timotei 3,16; 6T 19.

Robilor Săi, proorocilor. Vestirea şi tâlcuirea tainei lui Dumnezeu (vezi comentariul precedente, cu privire la „taina lui Dumnezeu”) au fost întotdeauna sarcina robilor Săi, proorocii, prin soliile lor adresate oamenilor (vezi comentariul de la Romani 3,21).

Deschide Biblia