Apocalipsa 10:1-4 1Apoi am văzut un alt înger puternic, care se cobora din cer, învăluit într-un nor. Deasupra capului lui era curcubeul; faţa lui era ca soarele şi picioarele lui erau ca nişte stâlpi de foc.

Am văzut. Vezi comentariul de la cap. 1,1; 4,1. Pasajul dintre cap. 10,1 şi cap. 11,14 constituie o paranteză între trâmbiţele a şasea şi a şaptea. Paranteza aceasta este similară cu cea din cap. 7, între pecetea a şasea şi a şaptea.

Un alt înger puternic. Adică în afară de îngerii care apăruseră mai de vreme. După cât se pare, acesta e diferit de îngerii care ţin cele patru vânturi (cap. 7,1), de cei cu cele şapte trâmbiţe (cap. 8,2), de îngerul de la altar (cap. 8,3) şi de cei de la râul Eufrat (cap. 9,14). Îngerul acesta poate fi identificat cu Hristos (vezi Materialul Suplimentar EGW la cap. 10,1–11). Aici, ca Domn al istoriei, El face declaraţia din v. 6.

Se pogora din cer. Deşi punctul central al viziunii este îndreptat acum asupra unei fiinţe cereşti, scena este încă pe pământ.

Învăluit. Gr. periballo, „a arunca peste”, „a învălui”, „a îmbrăca”. Îngerul este văzut învăluit într-un nor. În Scriptură norii sunt adesea asociaţi cu apariţiile lui Hristos (vezi Daniel 7,13; Faptele Apostolilor 1,9; Apocalipsa 1,7; 14,14; compară cu Psalmi 104,3; 1 Tesaloniceni 4,17).

Curcubeul. Compară cu Apocalipsa 4,3; Ezechiel 1,26–28. Faţa îngerului, care era „ca soarele”, strălucind prin norul în care era învăluit el, poate fi considerată motivul apariţiei curcubeului. Vezi şi comentariul de la Genesa 1,12.13.

Ca soarele. Compară cu descrierea care Îi este făcută lui Hristos, în cap. 1,16.

Picioarele. A compara picioarele cu nişte stâlpi pare un lucru nepotrivit, dar fără îndoială că aici cuvântul „picioare” (podes) este folosit în sensul extremităţilor inferioare, cu referire la fluierele şi labele picioarelor, care sunt asemănate cu nişte stâlpi de foc (vezi şi la Cântarea Cântărilor 5,15; vezi comentariul de la Ezechiel 1,7).

Stâlpi de foc. Compară cu descrierea picioarelor lui Hristos, în cap. 1,15.

2În mână ţinea o cărticică deschisă. A pus piciorul drept pe mare, şi piciorul stâng pe pământ

În mână. Compară cu simbolismul din Ezechiel 2,9.

O cărticică. Gr. biblaridion, „un sul mic”, o formă diminutivală a cuvântului biblos, „carte”, „sul”. În Noul Testament biblaridion nu apare decât în acest capitol. Pus în contrast cu sulul (biblion)din mâna lui Dumnezeu, în cap. 5,1, acest sul este cu mult mai mic. Compară cu simbolismul din Ezechiel 2,9.

Deschisă. Versiunea greacă dă de înţeles că această carte a fost şi este încă deschisă. Prin contrast, cartea precedentă era sigilată cu şapte peceţi (cap. 5,1). Daniel fusese instruit să ţină ascunse cuvintele acelea şi să pecetluiască cartea până la vremea sfârşitului (cap. 12,4). Îndemnul acesta se aplică în deosebi la acea parte a profeţiilor lui Daniel care se ocupă cu zilele de pe urmă (vezi comentariul de la cap. 12,4) şi, fără îndoială, la elementul temporal al celor 2300 de zile (cap. 8,14), întrucât are legătură cu predicarea primei, celei de-a doua şi celei de a treia solii îngereşti (Apocalipsa 14,6–12). Deoarece solia acestui înger se ocupă de timp şi probabil de evenimentele din vremea sfârşitului, când cărţii lui Daniel avea să i se rupă sigiliul (Daniel 12,4), pare rezonabil să tragem concluzia că această cărticică deschisă din mâna îngerului este cartea lui Daniel. O dată ce lui Ioan îi este prezentată cartea cea mică deschisă, părţile sigilate ale profeţiei lui Daniel sunt dezvăluite. Elementul temporal, arătând către sfârşitul profeţiei celor 2300 de zile, este clarificat. Prin urmare, acest capitol se concentrează asupra timpului când s-a făcut declaraţia din v. 6 şi 7, adică anii dintre 1840 şi 1844 (vezi comentariul de la v. 6; vezi Materialul Suplimentar EGW la cap. 10,1–11)

Pe mare… pe pământ. Marea şi pământul sunt adesea folosite pentru a reprezenta lumea ca un tot (vezi Exodul 20,4.11; Psalmi 69,34). Faptul că îngerul stă atât pe mare cât şi pe uscat sugerează caracterul universal al proclamării soliei sale şi, de asemenea, puterea şi autoritatea lui asupra lumii.

3şi a strigat cu glas tare, cum răcneşte un leu. Când a strigat el, cele şapte tunete au făcut să se audă glasurile lor.

Glas tare. Vezi şi cap. 1,10; 5,2; 6,10; 7,2.

Cum răcneşte un leu. Este arătată doar profunzimea şi răsunetul vocii îngerului. Ceea ce spune el nu este menţionat.

Şapte tunete. Încă una din diferitele serii de câte şapte care caracterizează Apocalipsa (vezi comentariul de la cap. 1,11).

4Şi, când au făcut cele şapte tunete să se audă glasurile lor, eram gata să mă apuc să scriu; şi am auzit din cer un glas care zicea: „Pecetluieşte ce au spus cele şapte tunete, şi nu scrie ce au spus!”

Eram gata să mă apuc să scriu. Ioan înţelege glasul celor şapte tunete şi este gata că noteze solia lor. Pasajul de faţă arată că Ioan înregistra viziunile Apocalipsei pe măsură ce îi erau arătate, nu mai târziu.

Pecetluieşte. Ca şi Daniel, cu mult timp înainte, Ioan este invitat s㠄pecetluiasc㔠descoperirea care îi fusese dată (vezi comentariul de la Daniel 12,4). Şi Pavel auzise în vedenie „cuvinte care nu se pot spune şi pe care nu-i este îngăduit unui om să le rosteasc㔠(2 Corinteni 12,4). Este evident că soliile celor şapte tunete nu erau o descoperire dată celor din vremea lui Ioan. Fără îndoială că ele dădeau pe faţă amănunte ale soliilor care aveau să fie proclamate „la vremea sfârşitului” (Daniel 12,4, vezi şi comentariul de la Apocalipsa 10,2). Astfel, ele pot fi înţelese ca o descriere a evenimentelor care aveau să aibă loc în legătură cu proclamarea primei şi celei de-a doua solii (cap. 14,6–8; vezi Materialul Suplimentar EGW la cap. 10:1–11).

Deschide Biblia