1 Nu judecați, ca să nu fiți judecați.

Nu judecaţi. Isus Se referă aici îndeosebi la judecarea motivelor altuia, nu la judecarea binelui sau răului faptelor lui. Numai Dumnezeu este competent să judece motivele oamenilor, datorită faptului că numai El poate să citească gândurile cele mai adânci ale oamenilor (vezi Evrei 4,12; DA 314). Privind astfel la inima oamenilor, Dumnezeu iubeşte pe păcătos în timp ce El urăşte păcatul. În stare să discearnă numai ce era „chipul” („înfăţişarea din afară”) (1 Samuel 16,7) şi nu inima, oamenii fac, inevitabil, greşeli. Isus nu Se referă aici la acel fin simţ al discriminării prin care creştinul trebuie să facă deosebire între bine şi rău (Apocalipsa 3,18; cf. 5T 233), ci mai degrabă la deprinderea criticii căutătoare de greşeli sarcastice şi de obicei nedrepte.


2 Căci cu ce judecată judecați veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați vi se va măsura.

Cu ce judecată. Comparaţi Marcu 4,24; Luca 6,38. Măsura pe care noi o dăm va fi măsura pe care o primim, deoarece nedreptatea provoacă nedreptate. Mai mult decât atât, nedreptatea unui om faţă de semenii săi provoacă judecata divină, aşa cum învăţa Isus în parabola robului nemilostiv (Matei 18,23-25). Noi putem condamna vinovăţia, dar, ca şi Dumnezeu, noi trebuie să fim totdeauna gata să-l iertăm pe vinovat. Noi putem da pe faţă îndurare pentru cel vinovat fără ca în vreun fel oarecare să trecem cu vederea răul pe care el l-a făcut.


3 De ce vezi tu paiul din ochiul fratelui tău și nu te uiți cu băgare de seamă la bârna din ochiul tău?

De ce vezi tu? Comparaţi Luca 6,41. Proverbul „cine locuieşte în casă de sticlă să nu arunce pietre”, are o importanţă asemănătoare. Există şi un proverb arab care zice: „Cum vezi tu aşchia din ochiul fratelui tău şi nu vezi bârna din ochiul tău?”.

Paiul. [„Praful”, KJV]. Gr. karphos, o simpl㠄aşchie” de lemn uscat, pleava, etc. În ochi aceasta ar fi o particulă foarte iritantă, oricât de mică ar fi mărimea ei. „Paiul”, („praful”) reprezintă, natural, greşeala mai mică. Omul căutător de greşeli descoperă totdeauna orice greşeală, oricât de mică, în alt om.

Bârnă. Gr. dokos, un „buştean”, o „blană”, o bucată de lemn folosită la construirea unei case.


4 Sau, cum poți zice fratelui tău: „Lasă-mă să scot paiul din ochiul tău”, și, când colo, tu ai o bârnă în al tău?…

Cum poţi să zici? Comparaţi Luca 6,42.

Lasă-mă să scot. Oferta aceasta nu este determinată atât de mult de o dorinţă de a fi de ajutor, cât de a atrage atenţia că paiul este acolo şi la presupusa înţelepciune şi iscusinţa persoanei care face oferta.

Bârnă. Uitând complet timpurile când el însuşi a greşit şi propriile sale slăbiciuni, făţarnicul devine nerăbdător faţă de fratele său greşit. Cât de adesea aşa numiţii creştini exprimă indignare profundă cu privire la calea pe care alţii au luat-o, sau se presupune că au luat-o, numai pentru ca evenimentele de mai târziu să dea la iveală că ei înşişi sunt vinovaţi chiar de păcatele de care îi acuză pe alţii. Lucrurile stăteau aşa cu Fariseii care au adus la Isus o femeie prinsă în adulter (Ioan 8,3-11; DA 461), cum şi cu Simon când o judeca pe Maria (Luca 7,36-39; DA 566). Creştinul care descoperă pe fratele său într-o greşeală trebuie să-l ridice „cu duhul blândeţii”, gândindu-se că el însuşi ar fi putut să fie ispitit şi ar fi putut să cadă exact în acelaşi punct sau s-ar putea să facă lucrul acela în viitor (Galateni 6,1).


5 Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău.

Făţarnicule. Persoana criticoasă, căutătoare de greşeli este întotdeauna un făţarnic şi criticile lui urmăresc, în parte, să tragă o manta peste făţărnicia lui. Vezi la cap. 6,2.

Vei vedea desluşit. Numai când un om este gata şi dispus să sufere el însuşi, dacă este necesar, pentru ca să ajute pe fratele său greşit, poate „vedea destul de desluşit” pentru ca să-i fie de vreun ajutor (vezi MB 128). A ajuta pe alţii să vadă şi să înlăture defectele din caracterul lor este lucrarea cea mai delicată din domeniul relaţiilor dintre oameni şi cere vederea cea mai desluşită şi mai distinctivă din partea persoanei care-şi propune să conducă operaţia.


6 Să nu dați câinilor lucrurile sfinte și să nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și să se întoarcă să vă rupă.

Să nu daţi. De la greşelile minore sau imaginare din viaţa şi caracterul altora, Hristos trece la atitudinea creştinului faţă de aceia care sunt în mod clar şi pe deplin greşiţi şi nu au dorinţă să scape de păcat.

Lucrurile sfinte. [„Ceea ce este sfânt”, KJV]. Probabil o referire la darurile şi jertfele aduse la Templu şi consacrate unei folosiri sfinte. Mişna zice: „Nu ne este îngăduit să răscumpărăm (animale) dedicate, pentru a le da câinilor să le mănânce” (Temurah 6.5, ed. Soncino, p. 224; cf. Talmud, Behoroth 15 a, ed. Soncino, p. 105). Slujitorul Evangheliei nu trebuie să prăpădească timpul cu aceia care „fac din Evanghelie numai o chestiune de ceartă şi de batjocur㔠(vezi MB 129; 3 T 450).

Cânilor. În tot Orientul, chiar şi astăzi, câinii sunt gunoierii satelor şi oraşelor şi în cea mai mare parte sunt fiinţe semisălbatice. Pentru iudei, câinele mai era şi un animal necurat din punct de vedere ceremonial şi întrucât nu avea decât o mică valoare domestică, era privit ca fiind cu totul vrednic de dispreţuit (vezi la Iov 30,1).

Mărgăritarele. Gr. margaritae, de la care vine numele Margareta. Isus aici poate se gândeşte la acele perle mici ca seminţele la mărime şi culoare şi care la început ar fi putut fi luate greşit de porci ca fiind hrană.


7 Cereți, și vi se va da; căutați și veți găsi; bateți, și vi se va deschide.

Cereţi. După ce a arătat înaltele idealuri ale împărăţiei cerurilor (cap. 5,21- 7,6) Isus se ocupă acum, în restul discursului Său, de mijloacele prin care cetăţenii împărăţiei Sale pot face ca aceste nobile însuşiri să facă parte din viaţa lor (cap. 7,7-12). El conduce pe ascultătorii Săi la răscrucea drumurilor şi le atrage atenţia la faptul că cetăţenia în împărăţia Sa cere mari sacrificii personale (Matei 7,13.14; cf. Luca 14,27-33) şi nu ar trebui să fie asumată în chip necugetat. El avertizează contra filozofiei şi sfatului pretinşilor lor conducători religioşi, lupii îmbrăcaţi în piele de oaie (Matei 7,15-20) şi încheie cu un apel cât se poate de solemn de a trăi potrivit cu principiile împărăţiei (v. 21-27).

Recunoscând imposibilitatea ca păcătoşii să-şi rânduiască de la sine viaţa în armonie cu principiile Legii divine, Hristos atrage atenţia ascultătorilor Săi la Izvorul puterii vieţuirii creştine. Tot ce le trebuie cetăţenilor împărăţiei este ca ei să ceară. Ceea ce ei nu pot face în propria lor putere se poate săvârşi când efortul omenesc este unit cu puterea dumnezeiască. Cei care cer nu vor fi dezamăgiţi (v. 9-11). Dumnezeu nu face economie cu darurile cerului; El nu se poartă cu oamenii cum se poartă ei unul cu altul (v. 1-6), ci este milostiv şi îndurător.


8 Căci oricine cere capătă; cine caută găsește; și celui ce bate i se deschide.
9 Cine este omul acela dintre voi care, dacă-i cere fiul său o pâine, să-i dea o piatră?

Cine este omul? Nici un tată dintre ascultătorii de faţă n-ar fi fost nici măcar pentru o clipă atât de fără inimă şi crud. Şi dacă în nedesăvârşirea lor omenească, ei nu s-ar fi gândit să aleagă o astfel de cale de acţiune, cu cât mai puţin probabil era ca Tatăl lor din ceruri să facă aşa ceva.


10 Sau, dacă-i cere un pește, să-i dea un șarpe?
11 Deci, dacă voi, care sunteți răi, știți să dați daruri bune copiilor voștri, cu cât mai mult Tatăl vostru care este în ceruri va da lucruri bune celor ce I le cer!

Cu cât mai mult? În învăţătura Sa, Hristos a făcut uz de procedeul de a atrage atenţia de la ce este mai mic la ce este mai mare; în cazul acesta de la iubirea părinţilor omeneşti la iubirea infinit mai mare a Părintelui ceresc (vezi cap. 6,30). Isus ia natura omenească în ceea ce are ea mai bun şi apoi atrage atenţia oamenilor la caracterul incomparabil mai mare al lui Dumnezeu.

Va da lucruri bune. Copiii, de obicei nu se sfiesc când este vorba să ceară lucruri. Noi nu trebuie să avem nici o ezitare să venim la Dătătorul a „orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit” (Iacov 1,17).


12 Tot ce voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi la fel; căci în aceasta este cuprinsă Legea și Prorocii.

(„Deci”, KJV; „Ci”, G. Gal.). Vezi la Matei 7,7; cf. Luca 6,31. Felul în care cineva tratează pe semenii săi este reactivul de punere la probă a autenticităţii religiei sale (1 Ioan 4,20; cf. 25,31-46).

Regula de aur rezumă obligaţiile celei de a doua table a Decalogului şi o enunţare a marelui principiu al iubirii semenului nostru (vezi Matei 19,16-19; 22,39-40; cf. 1 Ioan 4,21). Numai aceia care fac din regula de aur legea lor pentru viaţă şi purtare pot aştepta admiterea în împărăţia slavei. Atitudinea noastră faţă de semenii noştri este un indicator infailibil al atitudinii noastre faţă de Dumnezeu (vezi 1 Ioan 3,14-16).

Gânditori profunzi ai altor vremuri şi ai altor culturi au descoperit şi afirmat adevărul sublim exprimat în regula de aur, însă, în general, într-o formă negativă. De pildă, lui Hilel, cel mai respectat rabin al generaţiei dinainte de Isus, i se pun în seamă cuvintele acestea: „Ceea ce nu-ţi place ţie nu face semenului tău; aceasta este toată Tora, în timp ce restul este comentariu la aceasta” (Talmud, Shabbath 31 a, ed. Soncino, p. 140). De asemenea, regula de aur apare în cartea apocrifă a lui Tobia (cap. 4,15): „Nu face nimănui ceea ce nu-ţi place” şi în Scrisoarea lui Aristeas (ed. şi tr. de Moses Hadas, p. 181): „Aşa cum nu doreşti să ţi se întâmple ţie rele, ci să ai parte numai de bine, tot aşa să te porţi cu aceia care sunt supuşi ţie şi cu cei greşiţi”.

Este demn de observat că Isus a transformat un precept negativ într-unul pozitiv. În aceasta stă diferenţa esenţială dintre creştinism şi toate sistemele religioase false şi între creştinismul adevărat şi acela care constă din forma religiei, dar tăgăduieşte puterea vitală a Evangheliei. Regula de aur ia egoismul suprem, ceea ce am vrea să ne facă nouă alţii şi-l transformă în altruism suprem, ce trebuie să facem noi pentru alţii. Aceasta este slava creştinismului. Aceasta este viaţa lui Hristos trăită în cei care Îl urmează şi poartă numele Lui (vezi la cap. 5,48).

În aceasta este cuprinsă Legea. Hristos tăgăduieşte în mod emfatic că principiul expus în regula de aur este ceva nou; el este însăşi esenţa Legii, aşa cum fusese dată prin Moise (Tora) şi ceea ce scriseseră profeţii; cu alte cuvinte întregul VT (vezi la Matei 5,17; Luca 24,44). Acela care atribuie legea iubirii numai la NT şi este îndrumat să uite sistemele religioase perimate din VT, se face un critic al Domnului, care a declarat în mod specific că El n-a venit cu nici un gând de a schimba marile principii expuse în „lege sau prooroci” (vezi la Matei 5,17.18; Luca 24,27.44). Întreaga Predică de pe munte de la Matei 5,20–7,11, este o ilustraţie a acestui mare adevăr. După ce a afirmat că nu venise să desfiinţeze învăţăturile lui Moise şi ale profeţilor, Hristos a expus în detaliu atitudinea Lui faţă de Lege, înălţând-o şi făcând-o vrednică de cinste (vezi Isaia 42,21).


13 Intrați pe poarta cea strâmtă. Căci largă este poarta, lată este calea care duce la pierzare, și mulți sunt cei ce intră pe ea.

Intraţi. În v. 13 şi 14 Isus invită oficial pe ascultătorii Săi să accepte principiile sale ca metodă de lucru pentru viaţa lor şi le arată cum să înceapă şi de unde să înceapă. El este „uşa” (Ioan 10.7,9) şi „calea” (Ioan 14,6). Acela care vrea să intre în împărăţia cerurilor, care vrea s㠄aibă viaţ㔠şi „s-o aibă din belşug”, trebuie în mod necesar să intre prin El; nu există o altă cale (Ioan 10,7-10). Comparaţi Luca 13,24.

Strâmtă. Gr. stenos „îngust”. Poarta stă la începutul căii, nu la sfârşitul ei. Ea este îngustă şi prin ea trece numai ceea ce este esenţial pentru călătoria pe cale. În vechime, porţile cetăţilor erau închise la apusul soarelui şi, întrucât cetăţile erau adesea situate pe vârful dealurilor sau al stâncilor prăpăstioase, cărarea care ducea în sus era adesea strâmtă. Acela care voia să intre înainte de închiderea porţilor trebuia să se „lupte” prin eforturi stăruitoare să urce pe cărarea care ducea acasă, să fie la timp „să intre” (vezi Luca 13,24).

Largă este calea. Concepţia celor „două căi” apare adesea (vezi Deuteronom 11,26; 30,15; Ieremia 21,8; cf. Psalmii 1).


14 Dar strâmtă este poarta, îngustă este calea care duce la viață, și puțini sunt cei ce o află.

Dar. [„Pentru că”, KJV; „Şi”, G. Gal.]. Se pot cita dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru exprimarea „cum”.

Strâmtă este poarta. Comparaţi cap. 19,24. Strâmtimea porţii cere lepădare de sine din partea celui care intră.

Îngustă. De la gr. thlibo, „a comprima”, „a stoarce”, de unde o cale care este comprimată sau îngustată, ca într-un defileu dintre stânci înalte, în comparaţie cu calea „larg㔠sau uşoară.

Puţini sunt. Pentru simplul motiv că ei nu doresc să o găsească, deoarece oricine vrea poate să intre pe ea (vezi Apocalipsa 22,17).


15 Păziți-vă de prorocii mincinoși! Ei vin la voi îmbrăcați în haine de oi, dar pe dinăuntru sunt niște lupi răpitori.

Prooroci mincinoşi. Comparaţi Matei 24,5.11.24; Marcu 13,22. Un profet adevărat este cineva care vorbeşte pentru Dumnezeu. În acord cu aceasta, un profet mincinos este cineva care pretinde că vorbeşte pentru Dumnezeu, dar în realitate rosteşte numai gândurile stricate ale propriei sale inimi stricate (cf. Isaia 30,10; Ieremia 14,13-15; 23,16.17.21.25.30-32.38; 29,8.9; Ezechiel 13,2.3.10.11). Comparaţi experienţele lui Ieremia cu profeţii mincinoşi ai vremii sale (Ieremia 27-29).

Profeţii mincinoşi sunt aceia care susţin că este posibil pentru oameni să intre prin uşa cea largă şi pe calea cea largă. Ei sunt „hoţii” al căror unic scop este de a fura, de a omorî şi de a nimici (Ioan 10,7-10). În ce priveşte avertizările apostolice contra proorocilor mincinoşi vezi Fapte 20,28-31; 2 Tesaloniceni 2,3,7; 2 Petru 2; 1 Ioan 2,18.19.

În haine de oi. Asemănarea „lupilor” cu „oile” era numai externă. Nu avusese loc o schimbare a inimii, ci numai a înfăţişării, scopul fiind, natural, de a înşela oile şi de a le adormi într-un fals sentiment de siguranţă. Poporul lui Dumnezeu este adesea zugrăvit ca oi şi Dumnezeu ca Păstorul lor (Psalmii 23,1.2; 78,52; 80,1; 100,3; Isaia 40,11; 53,6; Ezechiel 34,10-19; Ioan 10,1-16; etc).

Lupi. Comparaţi Ţefania 3,3; Matei 10,16; Ioan 10,12.

Răpitori. Gr. harpax, „răpitor”. „Lupii” nu sunt numai nelegiuiţi la inimă, ci potrivnici adevărului şi celor care aderă la el. Este scopul lor de a produce rău oilor pentru ca să tragă ei folos. Lacomi după câştig şi putere ei sunt mai primejdioşi decât „câinii” şi „porcii” din v. 6. Vezi la Mica 3,5-11.


16 Îi veți cunoaște după roadele lor. Culeg oamenii struguri din spini sau smochine din mărăcini?

Veţi cunoaşte. Gr. epiginosko, „a cunoaşte pe deplin”. Metafora se schimbă: „oile” nu sunt cu totul neapărate – stă în puterea lor de a descoperi „lupii” după purtarea lor şi după felul lor de a acţiona. Pretenţiile mişcătoare pe care le fac aceşti prooroci mincinoşi nu sunt dovada cu privire la adevăratul lor caracter. Cuvintele lor plăcute şi mărturisirea lor înălţată nu sunt o dovadă temeinică cu privire la ceea ce sunt ei cu adevărat şi nici minunile lor (v.22) nu pot fi demne de încredere. Cuvintele „îi veţi cunoaşte” pot fi luate ca o făgăduinţă c㠄oile” care cunosc glasul Păstorului lor (Ioan 10,4) nu vor fi înşelate de cuvintele plăcute ale „lupilor” (vezi 5 T 233). Aceia care Îl iubesc cu adevărat pe Domnul şi sunt cu adevărat predaţi voii Lui n-au nevoie să fie duşi în rătăcire dacă ascultă glasul lui Dumnezeu care vorbeşte sufletului lor zi de zi prin Cuvântul Său şi prin sfaturile pe care El le-a dat (GC 598; 8 T 298). În marele ceas al încercării care stă înainte, numai aceia care cunosc adevărul şi-l iubesc vor fi în siguranţă faţă de înşelăciunile lui Satana (Osea 4,6; 2 Tesaloniceni 2,9.10; 6 T 401). Comparaţi Matei 12,33-35; Luca 6,43-45.

Culeg oamenii struguri din spini. Comparaţi Iacov 3,11.12.


17 Tot așa, orice pom bun face roade bune, dar pomul rău face roade rele.

Tot aşa, orice pom bun. Comparaţi cap. 12,33,34.

Roade bune. Adică roade care au o înfăţişare bună, o aromă plăcută şi care au un gust bun. Ele sunt atrăgătoare în orice fel. „Roada Duhului” este arătată în Galateni 5,22.23.

Rău. [„Stricat”, KJV]. Gr. sapros, „stricat”, „putrezind”. Acelaşi cuvânt este tradus „rău” în cap. 13,48.

Roade rele. Faptele trupului sunt arătate în Galateni 5,19-21. Comparaţi „struguri sălbatici” din parabola lui Isaia cu via Domnului (Isaia 5,1-7) şi smochinele, atât de rele, încât nu puteau să fie mâncate, din Ieremia 24,2.8.


18 Pomul bun nu poate face roade rele, nici pomul rău nu poate face roade bune.

Pomul bun. [„Un pom bun”, KJV]. Comparaţi Luca 6,43. O persoană al cărei caracter este sănătos va da pe faţă în chip automat caracterul acela în cuvintele şi faptele sale.


19 Orice pom care nu face roade bune este tăiat și aruncat în foc.

Tăiat. Ioan Botezătorul vorbise despre „secure” ca fiind „înfiptă la rădăcina pomilor” (vezi la cap. 3,10). Într-o parabolă ulterioară, Hristos a folosit din nou figura cu tăierea unui pom lipsit de valoare (Luca 13,6-9).

Aruncat în foc. Vezi la cap. 3,10. În focul zilei sfârşitului „roadele rele”, sau „faptele” rele vor fi „arse” (2 Petru 3,10-12).


20 Așa că, după roadele lor îi veți cunoaște.

Aşa că. Sau „astfel”.

După roadele lor. Vezi la v. 16. Afirmaţia cu care este introdusă metafora cu pomul şi roadele lui este repetată la sfârşitul ei pentru accentuare.


21 Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.

Nu orişicine. Cuvintele „nu” şi „ci” scot în evidenţă contrastul puternic dintre simplul vorbitor şi adevăratul făptuitor al voii lui Dumnezeu. Simpla mărturisire de credinţă este fără valoare. Acela care pretinde că Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi totuşi trece cu vederea poruncile Lui „este un mincinos şi adevărul nu este în el” (1 Ioan 2,4), indiferent de orice înfăţişare contrarie.

Doamne, Doamne! A se adresa lui Hristos ca Domn înseamnă a manifesta credinţa că El este într-adevăr Mesia şi lasă să se înţeleagă că vorbitorul îşi asumă rolul unui ucenic.

Cel ce face. Adică acela care face voia lui Dumnezeu când ajunge să o cunoască. Credinţa în Dumnezeu trebuie să însoţească înfăptuirea sau, altminteri, înfăptuirea este numai o formă. Este adevărat c㠄credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi” (Iacov 2,17), dar este la fel de adevărat că faptele neînsoţite de o credinţă sinceră şi vie sunt la fel „moarte” (Evrei 6,1; 9,14; 11,6). Aceia care nu cunosc voia lui Dumnezeu nu sunt socotiţi răspunzători pentru ea (Luca 12,47.48), dar aceia care au auzit glasul lui Dumnezeu vorbind inimii lor şi totuşi persistă în căile alese de ei „n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor” (Ioan 15,22).


22 Mulți Îmi vor zice în ziua aceea: „Doamne, Doamne! N-am prorocit noi în Numele Tău? N-am scos noi draci în Numele Tău? Și n-am făcut noi multe minuni în Numele Tău?”

Mulţi îmi vor zice. [„Mulţi vor zice”, KJV]. Aici, pentru prima dată, Isus face o indirectă aluzie la faptul că El se va arăta în „ziua aceea” ca Judecător al tuturor oamenilor (cf. cap. 26,64). Aceia care se adresează în felul acesta lui Hristos ca Domn în marea zi finală fac la fel ca şi cei care mărturisesc că sunt creştini. Ei au pretins în viaţa aceasta că sunt adepţi ai Lui, dar au fost cântăriţi şi aflaţi cu lipsă.

Ziua aceea. Marea zi finală a judecăţii (cf. cap. 25,32.33.41). „Ziua aceea” sau „ziua Domnului” este adesea menţionată de profeţii VT (vezi Isaia 2,11.17; Ioel 2,1; 3,14; Amos 5,18.20; Ţefania 1,15; cf. Maleahi 3,17; 4,1; Luca 10,12; 2 Tesaloniceni 1,10; 2 Timotei 4,8).

Proorocit... în Numele Tău. Forma întrebării în textul grec lasă să se înţeleagă că aceia care vorbeau aşteaptă un răspuns pozitiv. Ei zic: „Cu siguranţă am proorocit în Numele Tău, nu este aşa?” Ei nu ar fi putut pretinde în faţa marelui Judecător al universului că au făcut aşa dacă pretenţia nu era susţinută de fapte. Aceasta este măsura asupra estimării lor de sine şi a înşelării lor de sine. Este ca şi cum ei ar protesta faţă de Judecător că decizia Lui nu este dreaptă şi că El nu-i poate trata pe bună dreptate ca pe nişte renegaţi. Ei au predicat Numele Lui, nu-i aşa? Dar ei au uitat că închinarea numai pe dinafară la Dumnezeu, întemeiată pe tradiţia omenească, este zadarnică.

N-am scos noi draci? [„Dat afară draci”, KJV, „Am scos demoni”, G. Gal.]. Probabil cea mai dificilă din toate minunile (vezi la Marcu 1,23) şi în felul acesta tipică pentru toate celelalte care ar fi putut fi menţionate. Când cei şaptezeci s-au înapoiat din prima călătorie evanghelistică, faptul c㠄până şi diavolii” le erau supuşi li se părea extrem de însemnat (Luca 10,17). Vezi nota adiţională la Marcu 1.

Multe minuni. [„Multe lucruri minunate”, KJV]. Poate cuprinzând chiar minuni adevărate (cf. GC 553, 588), săvârşite ca dovadă, având drept scop să demonstreze prezenţa lui Dumnezeu cu ei şi aprobarea de către El a învăţăturilor lor (vezi Apocalipsa 13,13.14; 2 Tesaloniceni 2,9.10). Este evident din Scripturi că săvârşirea de minuni nu este în sine o dovadă concludentă că puterea divină a fost la lucru. Minunea cea mai mare a timpului de acum şi a veşniciei este o viaţă transformată după chipul divin (vezi DA 406, 407). Cei care se dau drept profeţi trebuie să fie puşi la probă cu privire la viaţa lor (vezi la Matei 7,16) şi nu după aşa-zisele lor minuni. Vezi p. 208,209.


23 Atunci le voi spune curat: „Niciodată nu v-am cunoscut; depărtați-vă de la Mine, voi toți care lucrați fărădelege.”

Le voi spune curat. [„Mărturisi”, KJV]. Gr. homologeo aici însemnând „a declara sincer”.

Niciodată nu v-am cunoscut. Sau, potrivit cu forma verbului în textul grec, „Niciodată nu v-am recunoscut” (sau „nu am făcut cunoştinţă cu” voi). Aceasta este dovada că învăţăturile şi minunile lor nu fuseseră rostite şi săvârşite în armonie cu voia lui Dumnezeu, sau prin puterea Lui.

Depărtaţi-vă de la Mine. Comparaţi cap. 25,41. Păcatul are ca rezultat o separare finală şi deplină de Dumnezeu.

Fărădelege. [„Nedreptate”, KJV]. Gr. anomia, „nelegiuire” sau „lipsă de conformitate cu Legea”. Lucrătorii nedreptăţii sunt „fără de lege” deoarece au refuzat să-şi conformeze viaţa după modelul desăvârşit prezentat în Legea împărăţiei cerurilor – şi „păcatul este călcarea Legii (anomia)” (1 Ioan 3,4). Pe Muntele Măslinilor, Hristos a spus că în zilele de pe urm㠄fărădelegea”, anomia, va abunda (Matei 24,12) şi câteva decade mai târziu Pavel observa c㠄taina fărădelegii” (anomia) era deja la lucru (2 Tesaloniceni 2,7).


24 De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, și le face îl voi asemăna cu un om cu judecată care și-a zidit casa pe stâncă.

De aceea. Concluzia şi apelul Predicii de pe munte sunt prezentate în forma unei duble parabole. Comparaţi Luca 6,47-49.

Aude. Hristos Se referă aici fără îndoială la ceva mai mult decât la simpla auzire. Aceia care aud aceste cuvinte par să înţeleagă rostul lor, cel puţin aşa încât să se înţeleagă că au destulă lumină pentru a acţiona dacă aleg să facă aşa ceva şi în felul acesta sunt răspunzători înaintea lui Dumnezeu (vezi la v. 21).

Le face. Vezi la v. 21; cf. cap. 5,19. Este primejdios să auzi o poruncă divină dacă ceea ce auzi nu este transformat în faptă, deoarece auzirea aduce cu sine în mod inevitabil răspunderea pentru acţiunea corespunzătoare. „Fii ai lui Dumnezeu” sunt cei care „sunt călăuziţi” sau ascultă de călăuzirea Duhului Său (Romani 8,14). Ascultarea transformă cuvintele lui Hristos în caracter personal. Vezi la Ioan 5,24.

Îl voi asemăna. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea „va fi asemănat”.

Casa. Şi anume „casa” caracterului.

Pe stâncă. Domnul Isus Hristos este „stânca” pe care creştinul ca persoană şi biserica creştină ca o comunitate de constructori de caracter urmează să fie clădiţi (vezi la cap. 16,18). Potrivit cu Luca 6,48 constructorul „a săpat adânc” pentru a avea o temelie tare. Pentru a clădi trainic se cere mult timp şi mult efort; este mult mai simplu să clădeşti o casă fără să te mai necăjeşti cu construirea unei temelii solide.


25 A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbușit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă.

A dat ploaia. Observaţi stilul abrupt, enunţările scurte care descriu furtuna – un procedeu literar viu.

Vânturile. „Vânturile” ispitei şi încercărilor (DA 314), poate îndeosebi vânturile învăţăturii mincinoase care tind să îndepărteze o persoană de pe temelia tare a credinţei (Efeseni 4,14).

Nu s-a prăbuşit. Fericit este omul care luptându-se „împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac” este în stare să se poată împotrivi „în ziua cea rea” şi să rămână în picioare după ce vor „fi biruit toate” (Efeseni 6,16). Fericit este omul care, când furtunile vieţii s-au liniştit, descoperă că, prin harul lui Hristos, caracterul său a rezistat „toată frutuna arzătoare a celui rău (Efeseni 6,16). Sufletul său este ancorat de marea nădejde creştină (Evrei 6,19; Tit 2,13, cf. Evrei 10,35) şi el nu poate să cadă.

Zidită pe stâncă. Adică pe „cuvintele” lui Hristos, aici, îndeosebi acelea ale Predicii de pe munte (v. 24). Cuvintele lui Hristos nu trec niciodată (cap. 24,35), ci stau în veci neclintite (Isaia 40,8; 1 Petru 1,25). În nimeni altul nu este mântuire (Fapte 4,12).


26 Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele, și nu le face, va fi asemănat cu un om nechibzuit care și-a zidit casa pe nisip.

Nu le face. Parabola este acum repetată în forma negativă pentru accentuare – repetiţia fiind un factor obişnuit al învăţăturilor lui Isus. Deosebirea în cele două cazuri stă numai în temelie; toate celelalte sunt probabil la fel. Este evident că omul reprezentat aici ştia ceva mai bine (vezi la v. 24).

Om nechibzuit. [„Om nebun”, KJV]. „Nebun” deoarece a făcut mai puţin decât ştia că trebuie să fi făcut. Comparaţi omul fără haină de nuntă (cap. 22,11-13) şi cele cinci fecioare neînţelepte (cap. 25,2.3).

Pe nisip. Acela care-şi astupă urechea faţă de Evanghelie zideşte pe nisipul mişcător al eului, pe propriile sale eforturi (MB 152) şi pe teoriile şi născocirile oamenilor (DA 314).


27 A dat ploaia, au venit șuvoaiele, au suflat vânturile și au izbit în casa aceea; ea s-a prăbușit, și prăbușirea i-a fost mare.”

A dat ploaia. Nisipul uscat care părea atât de sigur şi atrăgător în vremea frumoasă, devine un torent furios când bat ploile puternice.

S-a prăbuşit. Vezi la v. 25.

Prăbuşirea i-a fost mare. Comparaţi căderea acelora care au făcut din minciună adăpostul lor (vezi Isaia 28,16-18) şi a acelora care au clădit zidul caracterului cu tencuială de ipsos (cf. Ezechiel 13,10-16).


28 După ce a sfârșit Isus cuvântările acestea, noroadele au rămas uimite de învățătura Lui;

[„S-a întâmplat”, KJV]. Pentru reacţii la învăţătura lui Isus asemănătoare cu cea relatată aici. Vezi Marcu 1,22; Luca 4,31.32.

Cuvântările acestea. Cele raportate în capitolele 5-7. Gr. didache, „învăţătur㔠(vezi la Marcu 1,21.22). Oamenii erau uimiţi; învăţătura Lui era atât de deosebită de aceea a cărturarilor din sinagogă.


29 căci El îi învăța ca unul care avea putere, nu cum îi învățau cărturarii lor.

Care avea putere. Nu dogmatic, ci pe temeiul propriei sale autorităţi şi nu prin citarea tâlcuitorilor mai timpurii ai Legii, aşa cum făceau rabinii în învăţătura lor. Notaţi folosirea frecventă în Evanghelii a expresiei „Adevăr zic vou㔠(vezi la cap. 5,18) şi contrapartea ei: „Cine are urechi de auzit, să aud㔠(cap. 11,15).

Cărturarii. Dovezile textuale favorizează (cf. p. 146) exprimarea „cărturarilor”, însemnând pe aceia la care chiar oamenii aceştia ascultaseră (cf. „lor” din Luca 5,30). Învăţătura cărturarilor era dogmatică şi bazată pe tradiţiile bătrânilor. În metoda de prezentare a lui Hristos, ca şi în adevărurile pe care El le prezenta, era o putere dătătoare de viaţă, în contrast cu formalismul mort al învăţăturii cărturarilor. Dovezi textuale pot fi de asemenea citate (cf. p. 146) pentru adăugarea „şi Fariseilor”.