1 În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus și L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăția cerurilor?”

În clipa aceea. [În acelaşi timp, KJV]. [Umilinţă, reconciliere şi împăcare, Matei 18,1-35 = Marcu 9,33-50 = Luca 9,46-50. Comentariu major: Matei şi Marcu. Vezi harta p. 221]. Instrucţiunea relatată aici de Matei a fost dată în aceeaşi zi când a avut loc incidentul cu privire la darea pentru Templu (vezi DA 434, 435). Pentru circumstanţele acestei ocazii şi evenimentele imediat precedente vezi la capitolul 17,24. Discuţia dintre ucenici care a dus la învăţătura dată aici, avusese loc în cursul recentei călătorii prin Galileea (vezi Marcu 9,30; DA 432), şi pare că a ajuns la un punct culminant la data când grupul a intrat în Capernaum. Evident referirea recentă a lui Isus de a merge din nou la Ierusalim (vezi Matei 16,21), de unde lipsiseră aproape un an şi jumătate (vezi la Ioan 7,2), redeşteptase în inima ucenicilor nădejdea greşită (vezi la Matei 16,21; Luca 4,19) că Isus îşi va întemeia acum împărăţia (vezi la Matei 14,22).

Pe cât se pare, întreaga cuvântare din capitolul 18 a fost ţinută o singură dată. Ca în cazul Predicii de pe munte (vezi la cap. 5,2), fiecare din diferiţii scriitori ai Evangheliilor include părţi care nu sunt menţionate de alţii. Cu excepţia unor mici deosebiri (vezi Marcu 9,38-41,49,50), relatarea lui Marcu este oarecum asemănătoare cu aceea a lui Matei. În timp ce atât Marcu, cât şi Matei relatează cuvântarea, raportul din Marcu tinde să fie mai complet şi mai întreg decât cel din Matei. Dar Matei are o parte mai pe larg (vezi cap. 18,10-35) pe care nu o are nici Marcu nici Luca. Luca are o relatare foarte scurtă a cuvântării, deşi în altă parte el relatează un număr de învăţături paralele ale lui Isus date cu alte ocazii. Raportul lui Matei este totuşi cel mai complet. Întreaga cuvântare poate fi pe bună dreptate intitulat㠄Cum să se procedeze cu deosebirile de păreri şi certurile care se ivesc în biserică.” Marea problemă care a făcut cuvântarea necesară a fost o serioasă ciocnire de personalităţi între cei doisprezece, care trebuia să fie rezolvată dacă urma ca unitatea grupului să fie păstrată. Cu privire la importanţa unirii între credincioşi, vezi la Ioan 17,11.22.23.

Ucenicii s-au apropiat. [Au venit ucenicii, KJV]. La întoarcerea lor la Capernaum, ucenicii au căutat să ascundă faţă de Isus spiritul lor de rivalitate (vezi DA 432). El le-a citit gândurile, dar nu le-a spus atunci nimic. Acum, la puţin timp după reîntoarcerea lor, a venit o ocazie de a discuta problema cu ei. La prima vedere Matei şi Marcu par să difere de felul cum au apărut lucrurile atunci. Matei afirmă că ucenicii au iniţiat discuţia în timp ce Marcu relatează că Isus a făcut lucrul acesta (vezi Marcu 9,33). Totuşi, cele două relatări pot fi armonizate în felul acesta: în timp ce Petru era plecat pentru a pescui în vederea obţinerii banilor pentru dare (vezi Matei 17,27), a discutat problema cu cei unsprezece ucenici care rămăseseră cu El, probabil în casa lui Petru (vezi la cap 17,24), dar ei nu erau dispuşi să o discute. După revenirea lui Petru, unul din cei doisprezece a îndrăznit să-I pună lui Isus exact întrebarea pe care ei o discutaseră între ei în ascuns. Vezi DA 434, 435.

Cine? Literal, „Cine deci?” Pare cât se pare probabil că cuvântul „deci” (gr. ara) leagă întrebarea aceasta cu întrebarea anterioară a lui Hristos din timpul absenţei lui Petru. La vreo şase luni mai târziu, Iacob şi Ioan, prin mama lor, au făcut apel la Isus pentru întâietate în împărăţia Lui (vezi la cap 20,20). După intrarea triumfală în Ierusalim şi afirmarea din partea lui Isus a poziţiei Lui de domn asupra Templului, s-a ridicat din nou problema întâietăţii în împărăţie, chiar în noaptea trădării lui Isus (vezi la Luca 22,24). Ucenicii se vedeau pe ei înşişi în cele mai înălţate locuri din împărăţie. Rangul în împărăţia imaginaţiei lor ocupa primul loc în gândurile lor, chiar cu excluderea a ceea ce Isus le spusese despre suferinţele şi moartea Sa. Păreri preconcepute izolau efectiv mintea lor de adevăr.

Împărăţia cerurilor. Cu privire la adevărata natură a împărăţiei lui Hristos, vezi la capitolul 4,17; 5,2. Cu privire la ideile false cultivate de iudei asupra subiectului acestuia, vezi la Luca 4,19.


2 Isus a chemat la El un copilaș, l-a pus în mijlocul lor

A chemat la El un copilaş. Mântuitorul l-a luat pe copil „în braţe” (vezi Marcu 9,36; DA 437).


3 și le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veți întoarce la Dumnezeu și nu vă veți face ca niște copilași, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor.

Vă veţi întoarce. [Vă veţi converti, KJV]. În greacă, strepho, „a se întoarce” sau „a se întoarce împrejur”. În uzul biblic strepho este echivalent cu ebraicul shub, folosit de obicei în Vechiul Testament cu privire la „întoarcerea” la Domnul (vezi Ezechiel 33,11; vezi la Ieremia 3,12; Ezechiel 14,6; 18,30). Ignoranţa lor cu privire la natura împărăţiei harului divin al lui Dumnezeu a fost ocazia pentru cearta printre ucenici care dusese la întrebarea: „Cine este cel mai mare?” (vezi Matei 18,1; DA 435). Dar mai era o altă cauză chiar şi mai important㠖 ei nu erau cu adevărat „convertiţi” (vezi DA 435). Dacă nu se „întorceau” să-L urmeze pe Hristos pe calea pe care El intrase când venise în lumea aceasta (vezi Filipeni 2,6-8), dorinţele lor s-ar fi identificat tot mai mult cu acelea ale celui rău (vezi Ioan 8,44). În acord cu aceasta, Isus a căutat acum să sădească în mintea lor o pricepere a principiului adevăratei mărimi (vezi la Marcu 9,35). Afară de cazul că ucenicii învăţau principiul acesta, ei nu aveau să intre nicidecum în împărăţie, ca să nu mai spunem nimic de deţinerea unei poziţii înalte în ea.

Vă veţi face ca nişte copilaşi. Spiritul de rivalitate cultivat de ucenici îi făcuse copilăroşi, dar Isus îi chema să devină ca nişte copilaşi. În ce priveşte atitudinea personală a lui Isus faţă de copilaşi, vezi la Marcu 10,13-16.

Nu veţi intra. În textul grec este o dublă negaţie, care scoate în evidenţă imposibilitatea deplină. Cât de imperfect au învăţat ucenicii lecţia pe care Hristos căutase să le-o dea reiese din două situaţii care s-au dezvoltat câteva luni mai târziu (vezi la Matei 20,20-28; Luca 22,24-30).


4 De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaș va fi cel mai mare în Împărăția cerurilor.

Se va smeri. Vezi la capitolul 11,29. Pentru alte ocazii în care Hristos a dat învăţătură cu privire la valoarea umilinţei ca o trăsătură de caracter, vezi Matei 23,8-12; Luca 14,11; 18,14.

Va fi cel mai mare. Vezi la Marcu 9,35.


5 Și oricine va primi un copilaș ca acesta în Numele Meu Mă primește pe Mine.

Copilaş. Isus continuă comparaţia dintre anumite trăsături admirabile care adesea întovărăşesc copilăria şi caracteristicile celor care sunt cu adevărat „mari” în împărăţia cerurilor – unde singura mărime este aceea a caracterului. Natural, sunt cuprinşi şi copii reali, dar Isus Se referă aici în primul rând la aceia care sunt înc㠄copii” în împărăţia cerurilor, adică creştini nematuri (vezi 1 Corinteni 3,1.2; Efeseni 4,15; Evrei 5,13; 2 Petru 3,18; DA 440). „Aceşti micuţi” sunt cei care cred în Isus (Matei 18,6).

În numele Meu. Vezi la capitolul 10,40-42. Adică, „pentru Mine”, sau „ca reprezentanţi ai Mei”.

Mă primeşte pe Mine. Naraţiunea de aici a lui Matei omite o parte a cuvântării lui Isus. Partea aceasta a fost rostită ca răspuns la întrebarea lui Ioan despre atitudinea de luat faţă de alţii care nu sunt asociaţi direct cu urmaşii nemijlociţi ai lui Hristos (vezi la Marcu 9,38-41).


6 Dar pentru oricine va face să păcătuiască pe unul din acești micuți, care cred în Mine, ar fi mai de folos să i se atârne de gât o piatră mare de moară și să fie înecat în adâncul mării.

Păcătuiască. În greacă, skandalizo, literal, „a prinde în curs㔠(vezi la cap. 5,29). Aici Isus Se referă în primul rând la orice ar pricinui dezbinare printre fraţi. Pavel îndeamnă pe creştinii maturi să nu facă nimic ce ar determina pe creştinii imaturi să se poticnească (1 Corinteni 8,9-13).

Aceşti micuţi. Vezi la versetul 5. Probabil Isus Se gândea la anumiţi ucenici ai Săi care erau înc㠄micuţi copilaşi” şi care ar fi fost răniţi de atitudinea semeaţă a altora.

O piatră de moară. În greacă, mulos onikos, literal, „o piatră de moară de măgar” adică una aşa de mare, încât era nevoie de un măgar pentru a o învârti. Pentru piatra de moară mai mică, mişcată cu mâna, vezi la capitolul 24,41.


7 Vai de lume, din pricina prilejurilor de păcătuire! Fiindcă nu se poate să nu vină prilejuri de păcătuire; dar vai de omul acela prin care vine prilejul de păcătuire!

Prilejurilor de păcătuire. [Smintelile, G. Gal.]. adică, „lucruri care fac pe cineva să se poticneasc㔠(vezi la cap 5,29).

Nu se poate să nu vină. Adică, „e necesar” sau „este inevitabil” să nu vină ocazii de poticnire. „Prilejurile de păcătuire” nu sunt „necesare” în scopurile şi în planurile lui Dumnezeu, ci doar sunt imposibil de evitat, oamenii fiind ceea ce sunt (vezi DA 438; cf. Luca 17,1).

Vai de omul acela. Adică, omul care, prin învăţătură sau exemplu, face pe alţii să greşească sau îi descurajează de a merge pe urmele lui Isus.


8 Acum, dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi în păcat, taie-le și leapădă-le de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viață șchiop sau ciung, decât să ai două mâini sau două picioare și să fii aruncat în focul veșnic.

Piciorul tău te face să cazi în păcat. [Piciorul tău te sminteşte, G. Gal.]. Despre natura figurată a acestei enunţări, vezi la capitolul 5,29.30. De la ocazii de poticnire datorită cuvintelor sau exemplului altora (cap. 18,5-7), Isus trece acum la obiceiuri sau tendinţe rele în viaţa personală. „Un păcat cultivat este îndestulător pentru degradarea caracterului şi pentru a duce în rătăcire pe alţii” (DA 439; vezi la Ioan 14,30).

Focul veşnic. Vezi la capitolul 5,22; 25,41. Comparaţi Marcu 9,43.


9 Și dacă ochiul tău te face să cazi în păcat, scoate-l și leapădă-l de la tine. Este mai bine pentru tine să intri în viață numai cu un ochi, decât să ai amândoi ochii și să fii aruncat în focul gheenei.

Să intri în viaţă. Adică, viaţa veşnică.

Focul gheenei. [Focul iadului, KJV]. Vezi la capitolul 5,22. Aici naraţiunea lui Matei omite o parte a cuvântării lui Isus bazată pe o ilustraţie care se ocupă cu „focul” şi „sarea” (vezi la Marcu 9,49; Matei 5,13).


10 Feriți-vă să nu defăimați nici măcar pe unul din acești micuți; căci vă spun că îngerii lor în ceruri văd pururi fața Tatălui Meu care este în ceruri.

Micuţi. Pentru comentariu, vezi la versetul 5.

Îngerii lor. Comparaţi Psalmi 103,20.21; Evrei 1,14.

Văd pururi faţa. În folosirea idiomatică ebraică, „a vedea faţa cuiva” înseamnă a avea intrare la el (vezi Geneza 43,3.5; 44,23). Că îngerii au intrare „pururea” în faţa Tatălui este o asigurare pentru creştinul cel mai slab cu privire la grija atentă pe care Dumnezeu o are faţă de binele chiar şi al celui mai mic dintre copiii Săi muritori (vezi la Isaia 57,15).


11 Fiindcă Fiul omului a venit să mântuiască ce era pierdut.

Fiul Omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între reţinerea sau omiterea acestui verset.

Să mântuiască. Vezi la Matei 1,21 şi Ioan 3,16.

Ce era pierdut. Vezi la Luca 19,10.


12 Ce credeți? Dacă un om are o sută de oi și se rătăcește una din ele, nu lasă el pe cele nouăzeci și nouă pe munți și se duce să caute pe cea rătăcită?

Se duce. Vezi la Luca 15,4-7. Dumnezeu a luat iniţiativa pentru a efectua mântuirea omului. Mântuirea nu constă din căutarea omului după Dumnezeu, ci din căutarea lui Dumnezeu după om. Raţionamentul omenesc nu vede în religie mai mult decât încercarea omenească de a găsi pace pentru suflet şi a rezolva misterul existenţei, de a găsi o soluţie pentru dificultăţile şi incertitudinile vieţii. Este adevărat că în adâncul inimii omeneşti există un dor după lucrurile acestea, dar omul de la sine nu Îl poate găsi pe Dumnezeu. Slava religiei creştine este că ea cunoaşte un Dumnezeu care Se îngrijeşte de om atât de mult, încât a părăsit toate celelalte pentru ca „să caute şi că mântuiască ce era pierdut” (Luca 19,10).

Pe munţi. Tabloul este al unui păstor care are staulul său de oi în păşunile de pe platourile înalte, în timpul verii.

Cea rătăcită. În greacă, planao, „a se rătăci”, „a hoinări” sau „a duce în rătăcire”. Cuvântul nostru „planet㔠vine de la cuvântul grec înrudit planetes, însemnând „un hoinar” (vezi Iuda 13). Planetelor sistemului solar li s-a dat numele acesta deoarece ele par a „hoinări” printre stelele aparent fixe.


13 Și, dacă i se întâmplă s-o găsească, adevărat vă spun că are mai multă bucurie de ea decât de cele nouăzeci și nouă care nu se rătăciseră.

Dacă i se întâmplă. Există şansa ca eforturile lui Dumnezeu în favoarea lui să fie respinse de om.


14 Tot așa, nu este voia Tatălui vostru celui din ceruri să piară unul măcar din acești micuți.

Nu este voia. Dumnezeu „doreşte ca nici unul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţ㔠(2 Petru 3,9). Este voia Lui „ca toţi oamenii că fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului” (1 Timotei 2,4).

Micuţi. Vezi la versetul 5,6.


15 Dacă fratele tău a păcătuit împotriva ta, du-te și mustră-l între tine și el singur. Dacă te ascultă, ai câștigat pe fratele tău.

Dacă. [Mai mult, dacă, KJV]. Aici Isus începe o nouă secţiune de învăţătură, dar una care este strâns legată ca idee şi de cea care o precede, mai ales versetele 12-14. În parabola cu oaia pierdută Isus subliniază grija profundă pe care Tatăl o are pentru „unul … din aceşti micuţi” (v. 14) care este „rătăcit” (v. 12). Acum El începe să discute (v. 15-20) ce atitudine trebuie să ia un creştin faţă de un semen al său creştin care i-a făcut un rău.

A păcătuit. [Va greşi, KJV; G. Gal.]. În greacă, hamartano, literal, „a greşi ţinta”, de unde „a greşi”, „a face rău” sau „a păcătui”. „Fratele” care „păcătuieşte [greşeşte]” este evident acelaşi cu „o oaie” care este „rătăcit㔠(vezi la v. 12).

Du-te şi mustră-l. [Du-te şi spune-i, KJV]. Vezi la Levitic 19,17.18. Comparaţi Galateni 6,1. Acesta este mai mult decât un îndemn înţelept; este o poruncă. „Suntem la fel de răspunzători pentru rele pe care le-am fi putut împiedica, ca şi cum am fi vinovaţi de faptele însele” (DA 441).

Între tine şi el singur. Răspândirea de zvonuri cu privire la ceea ce „fratele tău” ar fi făcut va face să fie mai greu, dacă nu cu neputinţă, de a te apropia de el. Aici, poate mai mult decât în oricare alt aspect al legăturilor personale, este privilegiul nostru să aplicăm regula de aur (vezi la cap. 7,12). Cu cât se face mai puţină publicitate unui fapt rău, cu atât mai bine.

Ai câştigat pe fratele tău. Cineva a zis că mijlocul cel mai bun de a-i învinge pe duşmanii noştri este de a ni-i face prieteni. Talantul influenţei este darul cel mai sfânt, un talant de care vom fi chemaţi în mod inevitabil să dăm socoteală la ziua judecăţii. „Fericiţi făcătorii de pace, căci ei vor fi chemaţi copii ai lui Dumnezeu” (vezi la cap. 5,9).


16 Dar, dacă nu te ascultă, mai ia cu tine unul sau doi inși, pentru ca orice vorbă să fie sprijinită pe mărturia a doi sau trei martori.

Nu te ascultă. Adică, dacă nu-şi va recunoaşte vinovăţia, nu-şi va schimba felul de purtare şi nu va îndrepta, pe cât posibil, relele trecutului.

Unul sau doi inşi. Cei „unul sau doi”, probabil, nu sunt amestecaţi personal şi sunt deci într-o mai bună poziţie de a exprima o părere neinfluenţată şi de a sfătui pe fratele greşit. În cazul că fratele vinovat neglijează să ţină seama de îndemnul lor, ei pot da mărturie cu privire la eforturile făcute pentru el şi, de asemenea, cu privire la faptele acelui caz.

Doi sau trei martori. Vezi la Deuteronom 17,6; 19,15. Potrivit cu Legea ebraică, nimeni nu putea fi pedepsit pe temeiul mărturiei unui singur martor. Este bine să se reţină că la fiecare neînţelegere sunt două părţii şi ambele trebuie să aibă parte de o cinstită audiere înainte de a se putea lua o decizie.


17 Dacă nu vrea să asculte de ei, spune-l bisericii; și, dacă nu vrea să asculte nici de biserică, să fie pentru tine ca un păgân și ca un vameș.

Bisericii. În greacă, ekklesia, de la ek, „afară”, şi kaleo, „a chema”. Originar ekklesia se referea la o adunare de cetăţeni convocaţi pentru a cerceta chestiuni civice. În LXX-a, cuvântul grec sunagoge, „sinagog㔠şi ekklesia sunt folosite şi unul şi altul în mod obişnuit pentru a se referi la „adunarea” sau „congregaţia” lui Israel. Cum sunagoge a ajuns să se refere în deosebi la o adunare religioasă evreiască, este numai de aşteptat ca creştinii să fi preferat să folosească pe ekklesia pentru a denota adunările lor. În uzul creştin ekklesia înseamnă fie locul de cult, fie gruparea închinătorilor, adunaţi sau neadunaţi laolaltă. Aici „biserica” este gruparea locală a credincioşilor acţionând în capacitatea lor corporativă, nu biserica universală ca la capitolul 16,18.

Ca un păgân şi ca un vameş. Sau „ca un om dintre Neamuri şi un perceptor”. Refuzând sfatul bisericii, membrul a greşit s-a rupt din comuniunea ei (DA 441). Aceasta nu înseamnă că el trebuie să fie dispreţuit, evitat sau neglijat. Acum ar trebui să se depună eforturi pentru membrul rătăcit ca pentru oricine nu este membru. Când lucrează pentru o persoană care s-a despărţit în felul acesta de biserică, membrii ar trebui să se ferească să se asocieze cu ea în aşa fel încât să pară că împărtăşesc punctul ei de vedere sau că participă cu ea la felul ei rău de acţiune.


18 Adevărat vă spun că orice veți lega pe pământ va fi legat în cer; și orice veți dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.

Orice veţi lega. Vezi la capitolul 16,19. Aici puterea de „a lega” şi „a dezlega” este încredinţată bisericii (vezi la cap. 18,17). Şi chiar şi aici, ratificarea din partea cerului a deciziei de pe pământ va avea loc numai dacă decizia este luată în armonie cu principiile cerului. Toţi cei care au de a face cu fraţii greşiţi ar trebui să-şi aducă totdeauna aminte că au de a face cu soarta veşnică a sufletelor şi că rezultatele lucrării lor s-ar putea să fie veşnice (vezi DA 442).


19 Vă mai spun iarăși că, dacă doi dintre voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.

Vă mai spun iarăşi. Versetele 19,20 afirmă principiul general la care versetul 18 este o aplicaţie particulară.

Dacă doi dintre voi. Vezi la v. 16.

Se învoiesc. În rugăciunea Lui de mijlocire din noaptea trădării Sale, Isus accentuează de repetate ori importanţa acţiunii unite din partea membrilor bisericii (vezi Ioan 17,11,21-23). În cazul acesta, obiectul asupra căruia cei „doi” „se învoiesc” este specific, ce cale să urmeze cu privire la fratele greşit (vezi Matei 18,16-18).

Lucru. În greacă, pragma, „un fapt”, „o chestiune” sau „o afacere” aici lăsând să se înţeleagă că trebuie făcut ceva cu privire la el.


20 Căci acolo unde sunt doi sau trei adunați în Numele Meu, sunt și Eu în mijlocul lor.”

În numele Meu. Vezi la Matei 10,18.42; cf. 1 Corinteni 5,4. În acord cu Mişna (Aboth 3,2, ed. Soncino a Talmudului p.27): „Dar [când] doi şed împreună şi cuvinte din Tora sunt [vorbite] între ei, Şechina sălăşluieşte între ei” (vezi Geneza 3,24). Afirmaţia din Matei 18,20 este, natural, adevărată într-un sens general, deşi în contextul capitolului (vezi v. 16-19) se referă în primul rând la biserică în capacitatea ei oficială când se ocupă de un membru vinovat.


21 Atunci Petru s-a apropiat de El și I-a zis: „Doamne, de câte ori să iert pe fratele meu când va păcătui împotriva mea? Până la șapte ori?”

Atunci Petru s-a apropiat. În acest rol asumat de purtător de cuvânt al ucenicilor (vezi la cap 16,16) Petru a luat adesea iniţiativa de a răspunde la întrebări, punând întrebări personale sau propunând o care de urmat (vezi la cap 14,28; 16,16.22; 17,4; etc.).

De câte ori? [Cât de des? KJV]. Direct sau indirect, mare parte din versetul 18 este devotat instruirii asupra atitudinii creştinului faţă de fraţii greşiţi, mai ales acolo unde greşeala este personală. Petru acceptă în mod tacit ideea de a proceda cu răbdare cu „fratele” său, dar ar dori să ştie cât de îndelungat ar trebui să procedeze astfel înainte de a fi liber să ia o atitudine mai aspră şi să caute corectare.

Până la şapte ori? S-a sugerat de unii că rabinii limitaseră de câte ori trebuie cineva să ierte pe un altul, la trei, pe temeiul unei false interpretări a lui Amos 1,3. Pe deplin conştient de faptul că Hristos interpreta totdeauna Legea într-un sens mai cuprinzător decât cărturarii (vezi la Matei 5,17.18), Petru caută aici să anticipeze măsura de răbdare pe care Hristos ar fi putut aştepta să o recomande, şapte fiind numărul în general considerat ca reprezentând desăvârşirea (vezi COL 243). Dar a ierta o persoană de „şapte ori” şi nu mai mult, ar fi un fel mecanic de iertare.

Iertarea, fie din partea a lui Dumnezeu sau a omului este mult mai mult decât un act juridic; ea este restatornicire a păcii acolo unde a fost conflict (vezi Romani 5,1). Dar iertarea este mult mai mult decât atât – ea cuprinde efortul de a reface pe fratele greşit însuşi.


22 Isus i-a zis: „Eu nu-ți zic până la șapte ori, ci până la șaptezeci de ori câte șapte.

Până la şaptezeci de ori câte şapte. Textul ebraic este oarecum ambiguu şi poate însemna sau „de şaptezeci de ori câte şapte” sau de „şaptezeci şi şapte de ori” (cf. Geneza 4,24). Natural, numărul însuşi nu este important, fiind numai simbolic. Fiecare număr este în armonie cu adevărul învăţat aici, că iertarea nu este o chestiune de matematici sau reglementări legaliste, ci de atitudine. Acela care cultivă în lăuntrul său ideea că într-un viitor oarecare nu va ierta, este departe de a acorda o adevărată iertare chiar dacă ar trece prin forma iertării. Dacă spiritul iertării stăpâneşte de fapt inima, o persoană va fi tot atât de dispusă să ierte pe un vinovat care se pocăieşte de a opta oară ca şi de prima dată, sau de a 491-a oară ca şi de a opta. Adevărata iertare nu este limitată de numere. În plus, nu actul este ceea ce contează, ci spiritul care dă naştere actului. „Nimic nu poate îndreptăţi un duh neiertător” (COL 251).


23 De aceea, Împărăția cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi.

De aceea. [Servul nemilostiv, Matei 18,23-35. Vezi despre parabole p. 203-207]. Restul capitolului 18 constă dintr-o parabolă dată pentru a ilustra adevăratul spirit al iertării.

Un împărat. Întrucât parabola aceasta reprezintă felul de purtare al Domnului cu noi, şi felul cum ar trebui să ne purtăm noi cu semenii noştri, „împăratul” nu reprezintă pe altcineva decât pe Hristos.

Să se socotească. [Să facă socoteală, G. Gal]. Adică, să verifice conturile lor cu scopul de a le pune în ordine şi a le încheia. În parabol㠄robii” sunt slujbaşi oficiali ai cârmuirii.


24 A început să facă socoteala și i-au adus pe unul care îi datora zece mii de galbeni.

I-au adus pe unul. Numai un înalt slujbaş era posibil să datoreze domnului său suma imensă datorată de serv.

Zece mii de galbeni. [Zece mii de talanţi, KJV; G. Gal.]. Cam 6,221,880 de dolari (vezi p. 49), deşi valoarea de cumpărare era mult mai mare.


25 Fiindcă el n-avea cu ce plăti, stăpânul lui a poruncit să-l vândă pe el, pe nevasta lui, pe copiii lui și tot ce avea, și să se plătească datoria.

N-avea cu ce plăti. În vremurile de demult, şi, de fapt, până foarte de curând chiar şi în ţările occidentale, un datornic putea fi pus la închisoare. În ţările orientale, el şi familia lui puteau fi vânduţi ca sclavi de către creditori. Potrivit cu legea lui Moise, un evreu putea să se vândă pe sine sau să fie vândut de un creditor, dar era „vândut” numai pentru un timp limitat (vezi la Exod 22,3; Levitic 25,39.47). În plus, prevederi legale protejau o astfel de persoană faţă de tratamente aspre (vezi Exod 21,2,20; Deuteronom 15,12,15,16). Ar trebui să se reţină că o parabolă este menită să dea o învăţătură centrală şi că multe din detaliile parabolei sunt mai mult sau mai puţin incidentale şi adăugate numai pentru a da contur istorisirii (vezi COL 244). Partea parabolei cu privire la vânzarea servului ca sclav nu trebuie să fie interpretată că Dumnezeu vinde pe cineva sclav. Pentru comentariul la învăţătura în parabole a lui Hristos şi interpretarea parabolei vezi p. 203, 207.


26 Robul s-a aruncat la pământ, i s-a închinat și a zis: „Doamne, mai îngăduie-mă, și-ți voi plăti tot.”

S-a aruncat la pământ. Vezi la capitolul 2,11.

Închinat. Vezi la capitolul 8,2; 15,25.


27 Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul și i-a iertat datoria.

I-a iertat datoria. Figurat, „datoria” reprezintă raportul păcatelor puse în dreptul nostru. Ca şi datornicul din parabolă, suntem cu totul incapabili de a plăti datoria. Dar când ne pocăim cu adevărat, Dumnezeu ne eliberează de datorie. Comparaţi parabola cu cei doi datornici (vezi la Luca 7,41,42).


28 Robul acela, când a ieșit afară, a întâlnit pe unul din tovarășii lui de slujbă care-i era dator o sută de lei. A pus mâna pe el și-l strângea de gât, zicând: „Plătește-mi ce-mi ești dator.”

A întâlnit pe unul. [A găsit pe unul, KJV]. Dacă el s-a dus să caute omul sau l-a întâlnit întâmplător, nu se spune şi nu are nici o legătură cu învăţătura parabolei.

O sută de lei. [O sută de dinari, G. Gal.]. Vezi la versetul 24. O sută de denarii romani ar valora cam 11,30 dolari (vezi p. 49). În sine datoria aceasta era destul de mare, deoarece un denarius reprezenta salariul unei zile întregi de muncă pentru un muncitor obişnuit (vezi la cap. 20,2). Totuşi, comparată cu prima datorie, a doua era lipsită de însemnătate.

Plăteşte-mi. În textul grec, cuvântul tradus „plăteşte” stă în poziţia emfatică.


29 Tovarășul lui s-a aruncat la pământ, îl ruga și zicea: „Mai îngăduie-mă, și-ți voi plăti.”

S-a aruncat la pământ. Vezi versetul 26; vezi la capitolul 2,11.


30 Dar el n-a vrut, ci s-a dus și l-a aruncat în temniță, până va plăti datoria.

El n-a vrut. Acest creditor nemilos era de neînduplecat în cererea lui pentru plătire. Această lipsă de inimă este greu de conceput. Egoismul lui, care îl orbea faţă de mărimea propriei sale datorii şi-l împiedica să aprecieze mărimea îndurării manifestată faţă de el, l-a făcut să se poarte neîndurător faţă de cel care era împreună slujitor cu el.

În temniţă. Vezi la versetul 25.


31 Când au văzut tovarășii lui cele întâmplate, s-au întristat foarte mult și s-au dus de au spus stăpânului lor toate cele petrecute.

[S-au întristat foarte, G. Gal.]. „Tovarăşii” poate obişnuiţi cu protejarea unuia din numărul lor de a fi descoperit în mici cazuri de profit în dauna stăpânului lor, împăratul, au socotit, evident, purtarea primului serv mai mult decât puteau ei să suporte.

Spus. Adică, ei au explicat pe deplin şi în amănunt împrejurările cazului.


32 Atunci stăpânul a chemat la el pe robul acesta și i-a zis: „Rob viclean! Eu ți-am iertat toată datoria, fiindcă m-ai rugat.
33 Oare nu se cădea să ai și tu milă de tovarășul tău cum am avut eu milă de tine?”
34 Și stăpânul s-a mâniat și l-a dat pe mâna chinuitorilor, până va plăti tot ce datora.

Stăpânul s-a mâniat. Notaţi contrastul dintre mila dată pe faţă când vina era contra sa. Împăratul putea să suporte paguba mai mare – pentru el lucrul acesta era de însemnătate minoră; dar nedreptatea faţă de unul din supuşii săi a trezit îndreptăţita lui indignare.

Chinuitorilor. De la un verb însemnând „a chinui” (vezi la Marcu 5,7).

Până va plăti. Vezi la versetul 25.


35 Tot așa vă va face și Tatăl Meu cel ceresc, dacă fiecare din voi nu iartă din toată inima pe fratele său.”

Tot aşa. Acela care refuză să ierte altora leapădă prin aceasta propria sa nădejde de iertare. Aici este marea învăţătură a parabolei – contrastul infinit între lipsa de inimă şi cruzimea omului faţă de semenii săi şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi. Înainte de a porni să acuzăm pe alţii, sau să scoatem cu forţa de la ei ceea ce este al nostru, am face bine dacă am cerceta mai întâi cum ne-a tratat Dumnezeu pe noi în împrejurări asemănătoare şi cum ne-ar plăcea ca să ne trateze alţii pe noi dacă condiţiile ar fi inversate (vezi la cap. 6,12.14.15). Având în vedere mila cea fără de margini a lui Dumnezeu faţă de noi, ar trebui să arătăm, la fel, şi noi milă faţă de alţii.

Din toată inima. Defectul în întrebarea lui Petru (vezi v. 21,22) era că felul de iertare la care se făcea referire nu era din inimă, ci mai degrabă un fel de „iertare” legalistă, mecanică, bazată pe concepţia căpătării neprihănirii prin fapte. Cât de dificil era pentru Petru să înţeleagă noua concepţie a ascultării din inimă, născută din iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni! Aceasta completează răspunsul lui Isus la întrebarea lui Petru (v. 21), un răspuns care de asemenea face faţă indirect la întrebarea: „Cine este cel mai mare în împărăţia cerului?” (v. 1). „Cel mai mare”, este pur şi simplu cel care reflect㠄din inim㔠mila Părintelui său ceresc şi face „la fel” faţă de semenii săi. Aceasta este adevărata măsură a caracterului în purtarea noastră faţă de semenii noştri.

Aşa cum Isus a declarat răspicat în Predica de pe munte, ceea ce determină caracterul unei fapte este motivul care îi dă naştere. Astfel, fapte vădit bune, când sunt săvârşite pentru a obţine stima oamenilor, n-au nici o valoare înaintea Cerului (cap. 6,1,7). Cuvintele de iertare, oricât de importante ar fi ele nu sunt de importanţă primară înaintea lui Dumnezeu. Mai degrabă atitudinea inimii este ceea ce dă cuvintelor o plinătate de însemnătate care altminteri le-ar lipsi. Pretenţia de iertare, determinată de împrejurări sau obiective ulterioare, poate înşela pe acela căruia îi este acordată, dar nu pe Acela care priveşte la inimă (1 Samuel 16,7). Iertarea sinceră este un aspect important al desăvârşirii creştine (vezi la Matei 5,48).