1 Cartea neamului lui Isus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam.

Cartea neamului. [Cartea generaţiei, KJV]. (Strămoşii omeneşti ai Lui Isus, Matei 1,1-17 = Luca 3: 23 b-38. Comentariu principal: Matei şi Luca). Acesta este titlul din Matei pentru registrul familiei lui Isus care apare în versetele 1-17 şi a fost redat diferit ca genealogia, cartea genealogiei, cartea naşterii, strămoşii, sau catalogul naşterii. Cuvintele de deschidere ale capitolului 2,1 preferă punctul de vedere că Matei poate de asemenea să fi intenţionat ca titlul acesta să cuprindă naraţiunea sa cu privire la circumstanţele care duc la naşterea lui Isus (cap. 1,18-25).

În alcătuirea unui raport al vieţii lui Isus intenţionat în primul rând pentru cititori de naştere iudaică (vezi p. 273), Matei începe în stilul iudaic tipic dând genealogia familiei lui Isus. Din cauză că venirea lui Mesia este o problemă a profeţiei, el arată că Isus din Nazaret este într-adevăr Cel despre care Moise şi profeţii dăduseră mărturie. Întrucât Mesia urma să fie sămânţa lui Avraam (Geneza 22,18; Galateni 3,16), părintele naţiunii iudaice şi al lui David, fondatorul familiei regale (Isaia 9,6,7; 11,1; Fapte 2,29.30), Matei prezintă dovezi că Isus are calitatea de descendent al acestor doi bărbaţi iluştri. Fără o astfel de dovadă, pretenţia Lui la calitatea de Mesia ar fi considerată nevalabilă şi alte dovezi ar fi putut fi respinse fără o altă cercetare a pretenţiei Sale (cf. Ezra 2,62; Neemia 7,64).

La data când scria Matei, probabil era posibil să se verifice genealogia lui Isus dată de el comparând-o cu rapoarte publice la care se putea ajunge. Mare parte din ea (v. 2-12) putea fi confruntată cu liste din VT (1 Cronici 1,34; 2,1-15; 3,5, 10-19). Faptul că, în măsura în care noi cunoaştem, nici unul din contemporanii lui Matei, nici chiar vrăşmaşii declaraţi ai credinţei creştine, nu au combătut vreodată valabilitatea acestei genealogii de familie, este o mărturie excelentă în favoarea autenticitaţii listei genealogice.

Isus. Gr. Iesous, echivalent cu Evrei Yehoshua, Iosua (vezi Fapte 7,45 şi Evrei 4,8, unde Luca şi Pavel se referă la Iosua ca Isus [KJV]). Numele a fost în general luat ca însemnând Iehova este mântuire (vezi Matei 1,21). Unii învăţaţi sugerează Iehova este generozitate. Numele originar al lui Iosua (vezi vol. II, p. 169) Osea, a fost schimbat în Iosua (vezi la Numeri 13,16). Iosua este o prescurtare a lui Iehoşua. Când aramaica a înlocuit ebraica drept limbă obişnuită a iudeilor după captivitatea babiloniană, numele a devenit Yeshua, formă transliterată în greacă Iesous. Yeshua era un nume obişnuit dat băieţilor iudei în vremurile NT (vezi Fapte 13,6; Coloseni 4,11), în armonie cu obiceiul ebraic de a alege nume care aveau însemnătate religioasă (vezi şi la Matei 1,21).

Astăzi, numele sunt numai cu puţin mai mult decât etichete de identificare. Dar în vremurile biblice un nume era ales cu cea mai mare grijă deoarece semnifica credinţa şi nădejdea părinţilor (vezi PK 481), împrejurările naşterii copilului, propriile lui caracteristici personale, sau era în legătură cu misiunea vieţii lui – mai ales când numele era rânduit de cer.

Numele Isus este plin de amintiri istorice şi profetice. După cum Iosua a condus pe Israel la biruinţă în ţara pământească făgăduită, tot aşa Isus, Căpetenia mântuirii noastre, a venit pentru a ne deschide porţile Canaanului ceresc. Dar nu numai că Isus este Căpetenia mântuirii noastre (Evrei 2,10), El este şi Apostolul şi Marele Preot al mărturisirii noastre (Evrei 3,1). Marele preot de după reîntoarcerea din captivitatea babiloniană (vezi Ezra 2,2), a purtat numele de Iosua (Zaharia 3,8; 6,11-15). După cum Osea (numele este identic în ebraică cu Osea din Numeri 13,16) a iubit o soţie lipsită de merite, a căutat în zadar pentru un timp să-i câştige afecţiunile şi în cele din urmă a răscumpărat-o din târgul de robi (Osea 1,2; 3,1.2) tot aşa Isus a venit ca să elibereze neamul omenesc din robia păcatului (Luca 4,18; Ioan 8,36).

Hristos. Gr. Christos, o traducere a ebr. Mashiach (vezi la Psalmii 2,2), Mesia însemnând Uns, sau Cel Uns. Înainte de înviere şi de obicei în cele patru Evanghelii, Isus este în general numit ca Hristosul, făcând termenul un titlu şi nu un nume personal. După înviere articolul definit a fost în general părăsit din folosirea obişnuită şi Hristos a devenit atât un nume, cât şi un titlu.

În timpurile VT marele preot (Exod 30,30), regele (2 Samuel 5,3; cf. 1 Samuel 24,6) şi uneori profeţii (1 Regi 19,16), erau unşi cu prilejul consacrării în serviciu sfânt şi erau prin urmare mashiach, unşi (Levitic 4,3; 1 Samuel 24,6; 1 Cronici 16,21,22). În profeţia mesianică termenul a ajuns să fie aplicat la Mesia, care, ca Profet (Deuteronom 18,15), Preot (Zaharia 6,11-14) şi Împărat (Isaia 9,6,7) era Cel rânduit să fie Răscumpărătorul nostru (Isaia 61,1; Daniel 9,25.26). Ca Profet, El a venit să reprezinte pe Tatăl înaintea oamenilor, ca Preot S-a înălţat pentru a reprezenta pe oameni înaintea Tatălui şi ca Împărat El eliberează pe aceia care cred în El, nu numai de puterea păcatului în viaţa aceasta, dar şi din împărăţia păcatului – şi domneşte asupra lor în împărăţia slavei.

Christos vine de la chrio, un verb care înseamnă a freca, a masa, a unge În NT, despre Hristos se spune că a fost uns (Luca 4,18; Fapte 4,27; 10,38; Evrei 1,9).

Folosite împreună ca în Matei 1,18; 16,20; Marcu 1,1, etc., cele două nume Isus şi Hristos constituie o mărturisire a credinţei în unirea naturii divine şi naturii umane într-o singură Persoană, a credinţei că Isus din Nazaret, Fiul Mariei, Fiul Omului, este într-adevăr Hristosul, Mesia, Fiul lui Dumnezeu (vezi Fapte 2,38, etc.). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Matei 1,23; Ioan 1,1-3.14; Filipeni 2,6-8; Coloseni 2,9.

Fiul lui David. Aceasta era denumirea populară cu care conducătorii (Matei 22,42; Marcu 12,35; Luca 20,41) şi poporul de rând (Matei 9,27; 12,23; 15,22; 20,30.31; 21,9; Marcu 10,47.48; Luca 18,38.39; cf. Ioan 7,42) se refereau şi unii şi alţii la Mesia cel aşteptat. Folosirea lui ca titlu mesianic arată o înţelegere a profeţiilor care preziceau descendenţa davidică a lui Mesia. Pentru un popor obosit de jugul roman el implica şi restatornicirea regatului lor la independenţa şi prosperitatea domniei strălucite a lui David. David însuşi înţelesese că făgăduinţa unui fiu care să şadă pe tronul său (2 Samuel 7,12,13; Psalmii 132,11) urma să fie împlinită de acela care urma să răscumpere pe Israel (Fapte 2,29.30; vezi la Deuteronom 18,15). De repetate ori profeţii din vechime vorbeau astfel despre Mesia (Isaia 9,6.7; 11,1; Ieremia 23,5.6, etc). Scriitorii NT aplică de repetate ori titlul sămânţa lui David lui Hristos (Romani 1,3; 2 Timotei 2,8; etc.). Ca fiu al lui David, Isus a devenit atât moştenitorul tronului lui David, cât şi al făgăduinţelor mesianice date lui David.

Fiul lui Avraam. Printre eroii credinţei, Avraam s-a distins prin a fi chemat prietenul lui Dumnezeu (Iacov 2,23; cf. 2 Cronici 20,7; Isaia 41,8). Datorită credincioşiei sale (vezi Galateni 3,7.9) Avraam a fost ales să devină părintele poporului ales al lui Dumnezeu. Făgăduinţa că în sămânţa lui toate familiile pământului urmau să fie binecuvântate, potrivit lui Pavel, era o prezicere mesianică definită (Geneza 22,18; cf. Galateni 3,16). În armonie cu strădania sa de a-i convinge pe iudei cu privire la mesianitatea lui Isus, Matei urmăreşte genealogia lui Hristos corespunzător şi intenţionat în trecut până la Abraam, în timp ce Luca, scriind pentru creştinii dintre Neamuri, considera esenţial să urmărească raportul ancestral al lui Hristos în trecut până la părintele neamului nostru. A arăta că Isus descindea din Abraam, şi era astfel ales pentru a fi considerat ca moştenitor al făgăduinţelor făcute lui, era îndestulător pentru scopurile lui Matei. Vezi Ioan 8,35.39.

Pentru o discutare a diferenţelor dintre lista lui Matei şi aceea a lui Luca vezi la Luca 3,23.


2 Avraam a născut pe Isaac; Isaac a născut pe Iacov; Iacov a născut pe Iuda și frații lui;

Avraam a născut pe Isaac. Cu excepţia deosebirilor datorate transliterării greceşti a numelor ebraice şi a unor omisiuni intenţionate (vezi v. 8,11,17), genealogia lui Matei de la Abraam la Zorobabel concordă cu liste similare din VT (vezi 1 Cronici 1,28.34; 2,1.4.5.9-12.15; 3,15-19; cf. Rut 4,18-22). Nu există relatări cu care să se compare numele perioadei intertestamentale de la Zorobabel la Hristos.

Iuda. Vezi la Geneza 29,35. Pavel afirmă că era vădit că Domnul nostru a ieşit din Iuda (Evrei 7,14). Fraţii lui. Matei face aici aluzie la ceilalţi fii ai lui Iacob, poate cu intenţia de a reaminti iudeilor din celelalte seminţii că Isus din seminţia lui Iuda era şi Mântuitorul lor.


3 Iuda a născut pe Fares și Zara, din Tamar; Fares a născut pe Esrom; Esrom a născut pe Aram;

Fares şi Zara. Aceştia erau copii ai lui Tamar de la Iuda ( vezi la Geneza 38,6-30). Tamar, probabil o cananită (vezi Geneza 38,2.6), era nora lui Iuda.

Tamar. Este mai degrabă o excepţie decât o regulă să găsim o femeie numită în listele genealogice ebraice. Chiar şi aşa, Matei se referă la ele mai mult incidental decât specific ca verigi genealogice. Faptul că numele unor asemenea femei onorate ca Sara şi Rahela sunt omise sugerează că cele patru femei menţionate au fost probabil incluse din cauza unor împrejurări neobişnuite. Se pare că toate patru – Tamar, Rahab, Rut şi Bat-Şeba – erau de origine păgână. Aici se găseşte o mustrare implicită a exclusivismului iudaic şi o recunoaştere tacită a faptului că Isus aparţine Neamurilor ca şi iudeilor.

Cu excepţia lui Rut, de numele tuturor acestor femei era legat oprobiul public. Un simplu istoric omenesc ar fi ales să treacă în tăcere peste aceste nume de teamă ca numele lui Mesia să nu fie pătat. Dar Matei citează în mod specific pe Domnul ca spunând Fariseilor că El nu venise să cheme la pocăinţă pe cei neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi (cap. 9,13). Se prea poate că Matei, el însuşi vameş şi, deci, uneori categorisit la un loc cu desfrânatele (vezi cap. 21,31.32) găsea în inima sa un loc plin de duioşie pentru alţii care erau în general evitaţi ca trăind dincolo de limitele respectabilităţii.


4 Aram a născut pe Aminadab; Aminadab a născut pe Naason; Naason a născut pe Salmon;
5 Salmon a născut pe Boaz, din Rahab; Boaz a născut pe Obed, din Rut; Obed a născut pe Iese;

Salmon. Vezi Rut 4,20; cf. 1 Cronici 2,11. Salmon era o rudă apropiată a lui Caleb şi a lui Efrat (1 Cronici 2,9-11.19.24) şi a lui Betleem (al cărui părinte era un alt Salma vezi 1 Cronici 2,50.51.54) şi deci o familie cunoscută ca înfiinţând Betleem–Efrata (vezi 1 Cronici 2,24.51, Moffatt; Mica 5,2; vezi la Geneza 35,19). Unii comentatori sugerează că Salmon se poate să fi fost unul dintre iscoadele trimise de Iosua în cetatea Ierihon înainte ca Israel să fi trecut Iordanul (Iosua 2,1).

Se obiectează uneori că Rahav din Ierihon nu poate fi Rahab soţia lui Salmon, deoarece generaţiile pe care Matei le înregistrează între Salmon şi David sunt prea puţine pentru a cuprinde spaţiul de timp dintre Rahav din Ierihon şi David. Dar obiecţiunea aceasta nu este în mod necesar valabilă deoarece: 1) Matei în altă parte omite intenţionat anumiţi strămoşi ai lui Isus (vezi la v. 8,11,17) şi ţinându-se de autorul cărţii Rut, se poate să fi făcut aşa şi aici. 2) Rahav era probabil tânără la data căsătoriei ei (vezi Iosua 6,23), Boaz evident nu mai era tânăr când s-a căsătorit cu Rut (Rut 3,10), iar Iese era înaintat în ani când s-a născut David (1 Samuel 17,12-14).

Rahab. Vezi vol. II, p. 424; vezi la Rut 1,1; 2,1. Pare să fie un oarecare motiv de îndoială că aceasta este Rahav canaanita, curva din Ierihon, care protejase pe evreii trimişi să spioneze cetatea aceea înainte de cucerirea ei (Iosua 2; vezi la cap. 6,23). Ea este singura persoană cu numele acela menţionată în Biblie, şi gr. Rhachab din Matei este o transliterare exactă a ebr. Rachab. Totuşi, în Evrei 11,31 şi Iacov 2,25 ortografia este Raab [KJV] (Rahab din Psalmii 87,4; 89,10 şi Isaia 51,9 este de la ebr. rahab şi este un nume simbolic pentru Egipt.) De asemenea faptul că Rahab este amintită pe nume, contrar regulii obişnuite de a nu menţiona femei în listele genealogice, sugerează că Matei are un motiv special de a o include. Oricare ar fi cazul, Rahav din Iosua 2 deţine un loc de cinste în sala eroilor credinţei (Evrei 11,31) şi Iacob se referă la ea ca un exemplu de credinţă în acţiune (Iacov 2,25).

Rut. Moabita care a însoţit pe Naomi la reîntoarcerea ei din Moab la Betleem (vezi Rut 4,18-22; 1 Cronici 2,3-15). Frumuseţea devoţiunii ei faţă de Naomi (Rut 1,16) şi atracţia ei modestă este neîntrecută în analele oricărei epoci.


6 Iese a născut pe împăratul David. Împăratul David a născut pe Solomon, din văduva lui Urie;

Împăratul David. Chiar sub monarhia ebraică guvernarea lui Israel era, cel puţin în principiu,

o teocraţie (DA 737,738; vezi vol. II, p. 27) În calitatea de Cârmuitor suprem, Dumnezeu a căutat să îndrume politica naţională prin ambasadorii Săi, profeţii. David era responsabil faţă de conducerea divină şi căuta să menţină un spirit de adevărată umilinţă înaintea Domnului. Când a fost mustrat pentru un fel de purtare rea, el a dat pe faţă o atitudine de pocăinţă autentică. El şi-a recunoscut vina, a căutat iertare şi s-a decis din nou să asculte de glasul Domnului (2 Samuel 12,1-13; 24,10.17; Isaia 51,4.10; etc). Tocmai remuşcarea inimii lui David a făcut cu putinţă ca Dumnezeu să-l înalţe şi să-i dea prosperitate (vezi 1 Regi 3,6; 8,25; Isaia 57,15; Mica 6,8).

Solomon. Al doilea fiu al Bat–Şebei, născut după pocăinţa sinceră şi iertarea lui David (2 Samuel 12,13-24; 1 Regi 1,11-40).


7 Solomon a născut pe Roboam; Roboam a născut pe Abia; Abia a născut pe Asa;
8 Asa a născut pe Iosafat; Iosafat a născut pe Ioram; Ioram a născut pe Ozia;

Iosafat. [Vezi 1 Regi 22,41-43]. Diferenţa în ortografierea numelor este obişnuită în Biblie. Cea mai mare parte din diferenţele din listele genealogice sunt datorate faptului că numele din textul grec al lui Matei apar mai ales aşa cum sunt în LXX-a. Traducătorii KJV au transliterat simplu numele greceşti în loc de a se referi la numele ebraice ale căror nume greceşti erau numai o transliterare. Uneori persoanele erau cunoscute, de asemenea, sub diferite nume. Astfel, Ioiachin (2 Regi 24,6) era numit şi Ieconia (1 Cronici 3,16) sau Ieconia (Matei 1,11) pe temeiul textului grecesc.

Ioram a născut pe Ozia. Aici Matei omite numele a trei regi succesivi ai lui Iuda între Ioram (Iehoram) şi Ozia (Uzia sau Azaria); vezi 1 Cronici 3,11, 12 şi anume Ahazia, Ioas şi Amaţia. Omisiunea aceasta ar fi putut cu greu să fie accidentală, deoarece genealogia regală care apare de repetate ori în VT, era o chestiune de cunoştinţă obişnuită; n-ar fi putut fi nici o eroare de copist (vezi la Maleahi 1,17). S-a sugerat că se poate să fi fost intenţia lui Matei de a reduce cele 19 nume de la Solomon la Ioiachin la 14, pentru a corespunde cu numărul de generaţii de la Abraam la David. (v. 17)

S-a sugerat de asemenea că Matei a considerat pe aceşti trei ca mai puţin vrednici de un loc în genealogia lui Isus. Ahazia, Ioas şi Amaţia erau succesorii imediaţi ai Ataliei, fiica lui Ahab şi a Izabelei şi soţia lui Ioram (2 Cronici 22-25). Atalia a fost aceea care a introdus cultul lui Baal în Regatul de sud (vezi la 2 Regi 11,18) aşa cum făcuse mama ei în Regatul de nord (vezi 1 Regi 16,31.32). Ahazia, Ioas şi Amaţia s-au purtat toţi rău înaintea Domnului (2 Cronici 22,3.4; 24,17.18; 25,14), cel puţin în ultima parte a domniilor lor.


9 Ozia a născut pe Ioatam; Ioatam a născut pe Ahaz; Ahaz a născut pe Ezechia;

Ahaz. Vezi 2 Regi 16.

Ezechia Vezi 2 Regi 18–20. Unul din regii buni ai lui Iuda; dar fiul său Manase, deşi a trăit pentru a se pocăi de căile sale rele, si-a devotat lunga şi nelegiuita lui domnie sarcinii de a desfiinţa reformele tatălui său.


10 Ezechia a născut pe Manase; Manase a născut pe Amon; Amon a născut pe Iosia;

Amon a născut pe Iosia. Venind după domniile nelegiuite ale lui Manase (2 Regi 21,1-18) şi Amon (2 Regi 21,19-26), Iosia (2 Regi 22,1 la 23,28) strănepot al lui Ezechia şi ultimul din regii buni ai lui Iuda, s-a urcat la tron. Din cei 20 de domnitori din casa domnitoare a Regatului de sud, în decursul unei perioade de 345 de ani, o minoritate a servit Domnului. În contrast impresionant, 20 de regi reprezentând 10 dinastii au domnit în Regatul de nord în decursul unei perioade de 209 ani, dar n-a fost nici unul dintre ei care să rămână credincios Domnului.


11 Iosia a născut pe Iehonia și frații lui, pe vremea strămutării în Babilon.

Ieconia. Aici apare a doua omisiune sigură în lista lui Matei (vezi la v. 8). Ieconia (Ioiachin, 2 Regi 24,6, Ieconia, 1 Cronici 3,16), sau Conia, (Ieremia 22,24) a fost de fapt fiul lui Ioiachim şi în felul acesta literal nepotul, nu fiul lui Iosia (1 Cronici 3,15.16). Unii au sugerat că adăugarea lui Ioiachim la listă ar fi făcut o împărţire mai simetrică a generaţiilor menţionate în Matei 1,17 (vezi comentariile acolo) şi că Matei se poate să fi inclus la origine numele lui Ioiachim, dar că mai târziu a fost pierdut accidental, datorită asemănării cu Ioiachin. Există o oarecare dovadă textuală (vezi p. 146) pentru inserarea numelui Ioiachim între Iosia şi Ieconia.

Fraţii lui. Dacă ar fi fost inclus Ioiachim (vezi mai sus la Ieconia), atunci fraţii s-ar referi la fraţii de sânge – Ioahaz şi Zedechia (vezi la 1 Cronici 3,15). Altminteri expresia fraţii lui ar fi adevărată numai într-un sens general. Trei din fiii lui Iosia – Ioahaz, Ioiachim şi Zedechia – au domnit pe tronul lui Iuda, dar unul a fost de fapt tatăl şi ceilalţi doi erau unchii lui Ieconia.

Strămutării la Babilon. [Au fost strămutaţi la Babilon, KJV]. Aşa se încheie a doua diviziune a genealogiei lui Isus dată de Matei (vezi la v. 17). Perioada cuprinsă se ocupă cu monarhia de la epoca ei de aur sub David şi Solomon până la destrămarea ei, era întunecată a istoriei iudaice – captivitatea babiloniană.

Între David şi Salatiel, Luca înscrie în listă încă şase verigi genealogice în plus faţă de ceea ce dă Matei (vezi Luca 3,27-31). Considerarea celor patru omisiuni din partea lui Matei (vezi la v. 8 şi cele anterioare la Ieconia) lasă o diferenţă de numai doi. Acestea ar putea să arate doar că linia ancestrală urmată de Luca conţinea două generaţii în plus decât şirul de regi urmat de Matei. O astfel de deosebire este uşor posibilă într-o perioadă de cinci secole. Între David şi Isus – o perioadă de aproape 1000 de ani – Luca prezintă 15 generaţii mai mult de cum face Matei, implicând o altă omisiune din partea lui Matei.


12 După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pe Salatiel; Salatiel a născut pe Zorobabel;

Ieconia a născut pe Salatiel. Potrivit cu profeţia lui Ieremia (cap. 22, 30), Ieconia urma să moară lipsit de copii, dar lucrul acesta este imediat explicat ca însemnând că nici unul din urmaşii lui nu va izbuti să şadă pe scaunul de domnie a lui David. Diferiţi fii ai lui Ieconia, inclusiv Salatiel (Şealtiel) sunt trecuţi în lista din 1 Cronici 3,17.18. Este posibil ca unul sau mai mulţi din aceştia să-l fi însoţit la Babilon (vezi la Ieremia 22, 28). Ieconia era un tânăr de 18 ani la data captivităţii sale (vezi 2 Regi 24,8). La moartea lui Nebucadneţar, 37 de ani mai târziu, el a fost eliberat din închisoare, a mâncat totdeauna la masa regelui (2 Regi 25,29), a primit o întreţinere regulată din tezaurul regal şi s-a bucurat de bunăvoinţa regală, în decursul restului vieţii sale (vezi la 2 Regi 25,27-29).

Salatiel a născut pe Zorobabel. Vezi la Luca 3,27. În conformitate cu decretul lui Cir, care a pus capăt celor 70 de ani de captivitate, Zorobabel a condus cam 50000 de iudei înapoi la Ierusalim. Vezi la Ezra 2,2.


13 Zorobabel a născut pe Abiud; Abiud a născut pe Eliachim; Eliachim a născut pe Azor;

Matan a născut pe Iacov. Nu se cunoaşte nimic mai mult despre cele opt persoane înregistrate de la Abiud la Matan (v. 13-15) decât numele lor, nici unul din ei nefiind menţionat în altă parte. Aceste opt generaţii se întind peste un spaţiu de cinci secole. Se poate ca Matei să fi omis anumite nume de aici pentru ca a treia secţiune a genealogiei sale să poată corespunde cu primele două secţiuni (vezi la Matei 1,17; Ezra 7,5). Faptul că 1) numărul generaţiilor înregistrate cu greu pare să fie proporţional cu lungimea timpului, că 2) Luca înscrie, pentru perioada aceasta, nouă generaţii în plus faţă de Matei; şi că 3) Matei a omis patru nume din a doua secţiune a acestei genealogii (vezi la v. 8,11) dau cel puţin o indicaţie în direcţia unei astfel de posibilităţi.

A fost sugerat că numele Matan, din Matei şi Matat din Luca (cap. 3,24) sunt ambele ortografieri diferite pentru Matei (nu evanghelistul) şi că deci cele două nume Matan şi Matat în Luca (cap. 3,24) sunt ambele variante ortografice pentru Matei (nu evanghelistul) şi că indică în realitate una şi aceeaşi persoană. Dacă lucrurile stau aşa, Iacob şi Eli (Luca 3,23), ar fi fraţi. Se presupune astfel că Eli nu ar fi avut nici un moştenitor de parte bărbătească şi ar fi adoptat pe Iosif, nepotul său, ca fiu al său legal şi moştenitor (cf. la Luca 3,27). Obiectivul acestei sugestii este să facă din Iosif cu adevărat fiul lui Eli ca în Luca (cap. 3,23) şi fiul lui Iacob, ca în Matei. Potrivit cu o altă teorie, Iacob s-a căsătorit cu văduva fără de copii a fratelui său Eli, în armonie cu legea de căsătorie a leviratului (Deuteronom 25,5-10). Iosif, întâiul fiu născut din această unire, ar fi de fapt fiul lui Iacob, dar legal fiul şi moştenitorul lui Eli. Ambele sugestii prezentate la origine de anumiţi părinţi bisericeşti timpurii sunt bazate pe presupuneri şi deci supuse la serioase îndoieli. Pentru o tratare mai amănunţită a problemei vezi la Luca 3,23.


14 Azor a născut pe Sadoc; Sadoc a născut pe Achim; Achim a născut pe Eliud;
15 Eliud a născut pe Eleazar; Eleazar a născut pe Matan; Matan a născut pe Iacov;
16 Iacov a născut pe Iosif, bărbatul Mariei, din care S-a născut Isus, care Se cheamă Hristos.

Iosif, bărbatul Mariei. Matei evită cu grijă afirmaţia că Iosif a născut pe Isus. Iosif era înrudit cu Isus, spune Matei, nu ca tatăl Lui, ci ca soţul mamei Sale. Legătura generică a născut, folosită până la acest punct este părăsită, Matei scoţând prin aceasta în evidenţă faptul naşterii din fecioară.

Mariei. Gr. Maria, Mariam în LXX-a, de la Evrei Miryam. Ca şi Iosif, Maria era din casa lui David (DA 44; cf. Fapte 2,30; 13,23; Romani. 1,3; 2 Timotei 2,8), deoarece numai prin ea Isus putea fi sămânţa lui David, în ce priveşte trupul (Romani. 1,3; cf: Psalmii 132,11). Faptul că rudenia Mariei (Luca 1,36) era din fetele lui Aaron (Luca 1,5) în nici un caz nu cere ca Maria să fie din seminţia lui Levi şi nu din seminţia lui Iuda. În ce priveşte cuvântul rudenie vezi la Luca 1,36.

Se pare că Maria a petrecut prima parte a vieţii ei în Nazaret (Luca 1,26). Ea avea o rudenie, Elisabeta, soţia lui Zaharia (Luca 1,26). De asemenea, a avut rude în Cana, un sat la opt mile la nord de Nazaret (Ioan 2,1.5; DA 144,146). Ideea că numele mamei ei era Ana este bazată exclusiv pe tradiţie. Maria a fost foarte mult cinstită de Domnul şi binecuvântată între femei (Luca 1,28.42). De la cea dintâi făgăduinţă a unui eliberator, care urma să fie sămânţa femeii (Geneza 3,15; Apocalipsa 12,5), mamele evlavioase din Israel au nădăjduit că întâiul lor născut ar putea fi Mesia cel făgăduit (DA 31). Mariei i s-a făcut onoarea aceasta.

Maria a fost aleasă fără îndoială pentru că la timpul hotărât (Daniel 9,24-27; Marcu 1,15; Galateni 4,4) caracterul ei reflecta cel mai apropiat idealurile divine de mamă decât oricare altă fiică a lui David. Ea era una din acea minoritate selectă care aştepta mângâierea lui Israel (Luca 2,25.38; Marcu 15,43; cf. Evrei 9,28). Tocmai nădejdea aceasta îi curăţa viaţa (cf. 1 Ioan 3,3) şi o califica pentru rolul sacru (PP 308; PK 245; DA 69). Fiecare mamă din Israelul de astăzi poate conlucra cu Cerul aşa cum a făcut Maria (DA 512) şi poate, într-un anumit sens, să facă din copiii ei fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Vezi Luca 2,52.

Din care. În textul grec expresia aceasta este la feminin singular, făcând din Maria antecedentul şi excluzând în mod hotărât pe Iosif ca tată natural al lui Isus. Dar prin căsătoria lui cu Maria, Iosif a devenit tatăl legal, deşi nu şi literal al lui Isus (vezi cap. 13,55).


17 Deci de la Avraam până la David sunt paisprezece neamuri de toate; de la David până la strămutarea în Babilon sunt paisprezece neamuri; și de la strămutarea în Babilon până la Hristos sunt paisprezece neamuri.

De toate. [Toate generaţiile, KJV]. Este clar din raport că Matei omite cel puţin patru nume pe care ar fi trebuit să le includă dacă intenţia lui ar fi fost să procure o genealogie întreagă (vezi la v. 8,11). Se poate să fi fost şi alte omisiuni în partea listei care cuprindea perioada intertestamentală, deoarece de la Abraam la Hristos, inclusiv, Luca prezintă o listă de 56 de nume faţă de 41 ale lui Matei (vezi la Matei 1,15). Deci prin toate generaţiile, Matei se referă în mod clar la acelea pe care el le-a trecut în listă şi nu la toţi strămoşii lui Hristos care trăiseră de fapt şi care ar fi putut să fie înscrişi într-o listă întreagă. Este posibil ca numărul numelor din a doua şi a treia secţiune a genealogiei să fi fost ajustat pentru a corespunde cu numărul din secţiunea întâi.

Se poate ca Matei să fi adoptat procedeul unei liste prescurtate, numeric simetrice, ca un ajutor pentru memorie. Liste prescurtate se găsesc în VT ca, de exemplu, în Ezra (vezi la Ezra 7,1.5). Dar acea genealogie prescurtată era evident o dovadă corespunzătoare pentru descendenţa lui Ezra din Aaron, într-un timp când altora le era tăgăduită admiterea în preoţie pentru că nu puteau da dovezi acceptabile cu privire la strămoşii lor (Ezra 2,62; Neemia 7,64). Filosoful iudeu Filo şi istoricul iudeu Iosif, ambii practic contemporani cu Isus, au prezentat genealogii prescurtate pe care, în mod evident, le considerau corespunzătoare pentru a-şi stabili arborele genealogic. Un arab, astăzi, dă de obicei strămoşii săi prin menţionarea câtorva nume proeminente, scopul lui fiind nu de a procura o listă completă, ci numai de a stabili descendenţa. Întreita subîmpărţire a genealogiei date de Matei este temeinică din punct de vedere istoric, deoarece fiecare secţiune constituie o perioadă distinctă în istoria iudaică. În decursul celei dintâi de la Abraam la David, economia ebraică a fost esenţial patriarhală; în decursul celei de a doua a fost monarhică; şi în decursul celei de a treia iudeii au fost sub dominaţia diferitelor puteri străine.

Patrusprezece neamuri. [Patrusprezece generaţii, KJV]. Trei diviziuni fiecare alcătuită din 14 generaţii, ar totaliza 42 şi nu 41 aşa cum sunt trecute în lista lui Matei. Această contradicţie aparentă a fost explicată în diferite feluri. Unii propun ca numele lui Ieconia să fie socotit de două ori, ca ultimul nume în a doua grupă şi primul în a treia grupă. Alţii sunt de părere că Matei a trecut la origine numele lui Ioiachim între acelea ale lui Iosia şi Ieconia (vezi la v. 11).

La Hristos. Literalul până la Hristosul (vezi la v. 1). Matei gândeşte despre Hristos în perspectiva istorică în calitate de Mesia al profeţiei.


18 Iar nașterea lui Isus Hristos a fost așa: Maria, mama Lui, era logodită cu Iosif; și, înainte ca să locuiască ei împreună, ea s-a aflat însărcinată de la Duhul Sfânt.

Naşterea. [Vestirea către Iosif; Căsătoria lui. Matei 1,18-25. Vezi harta p. 214]. Poate Matei nu menţionează mai mult din circumstanţele din jurul naşterii lui Isus de cât erau necesare ca dovadă că venirea Lui constituia o împlinire a profeţiilor VT (vezi v. 22). În armonie cu scopul Evangheliei sale, Matei, în contrast cu Marcu şi Luca, a omis mare parte din latura interesului uman al vieţii lui Isus pentru ca el să se poată concentra asupra învăţăturilor lui Isus. (vezi p. 191)

Maria, mama Lui. Isus fusese făcut într-o fire asemănătoare cu a păcatului (Romani 8,3). Maria avea tot atât de multă nevoie de mântuire de păcatele ei ca şi oricare alt fiu sau altă fiică a lui Adam (Romani. 3,10.23). Există un singur mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, Omul Isus Hristos (1 Timotei 2,5).

Logodită cu Iosif. [Căsătorită cu Iosif, KJV]. Adică logodită, sau angajată cu el. Atât Maria, cât şi Iosif locuiau în Nazaret (Luca 1,26.27; 2,4), cetatea lor (Luca 2,39), deşi, ca descendenţi ai lui David, ei considerau Betleemul căminul lor strămoşesc (vezi DA 66). Faptul că ei au găsit numai cu greu gazdă în Betleem sugerează că nici unul din ei nu avea atunci rude apropiate acolo. Atât Iosif, cât şi Maria erau din casa şi din neamul lui David (Matei 1,20; Luca 1,26.27; 2,4; vezi la Matei 1,16). Ei erau probabil membrii ai cercului restrâns care studia cu râvnă profeţiile şi aştepta venirea lui Mesia (DA 44, 47, 98). Dacă lucrurile stau aşa, cunoscând că timpul era aproape, ei, ca şi alţi membri ai acestui grup, se rugau fără îndoială ca Dumnezeu să grăbească venirea Lui (vezi Luca 2,25.26.38). Se pare că Iosif era văduv la data căsătoriei lui cu Maria. El avea cel puţin alţi şase copii (Matei 12,46; 13,55.56; Marcu 6,3; DA 90, 321; patru fraţi şi un număr nespecificat de surori sunt menţionaţi), toţi probabil mai mari decât Isus (DA 86,87. Vezi la Matei 1,25).

Înainte ca să locuiască ei împreună. [Înainte de a veni laolaltă, KJV, Înainte de a fi ei împreună, G.Gal.]. Matei arătase deja că Iosif nu era tatăl lui Isus (v. 16). Aici, el reafirmă faptul. În cursul timpului logodnei viitoarea mireasă şi viitorul mire erau legaţi legal ca soţ şi soţie, deşi nu locuiau laolaltă (Deuteronom 22,23.24). Logodna constituia o legătură legală, un angajament solemn care putea să fie desfăcut numai pe căi legale, adică prin divorţ (vezi Mişna, Giţţin 8,9, ed. Soncino a Talmudului, p. 389; Kiddushin 3: 7,8, ed. Soncino a Talmudului, p. 318, 320).

S-a aflat însărcinată. [S-a aflat cu copil, KJV; S-a aflat având în pântece, G.Gal.]. Vezi la Luca 1,26-28. Îngerul se arătase Mariei după logodna ei (Luca 1,26,27), dar înainte de a rămâne ea însărcinată (Luca 1,31,35). Cu privire la vizita îngerului la Maria, Iosif pare că n-a ştiut nimic decât mai târziu. Arătarea îngerului lui Iosif n-a avut loc decât atunci când el ştia deja că Maria era însărcinată (Matei 1,18.20).

Duhul Sfânt. Mai bine Spiritul Sfânt. Duh derivă dintr-un cuvânt vechi anglo-saxon. Expresiile traduse prin Duhul Sfânt şi Spiritul Sfânt (Luca 11,13, etc.) sunt identice în limba greacă. Duhul Sfânt este reprezentat ca Agentul prin care puterea creatoare şi dătătoare de viaţă a lui Dumnezeu este exercitată (cf. Geneza 1: 2; Iov 33,4; Ioan 3,3-8; Romani. 8,11; etc). Rolul Duhului Sfânt în naşterea lui Isus este mai clar exprimat de Luca decât de Matei (Luca 1,35). Chiar prin mijlocirea Duhului Sfânt Cuvântul S-a făcut trup (Ioan 1,14) şi Fiul Mariei putea fi numit Fiul lui Dumnezeu (vezi la Luca 1,35).

Într-un efort de a discredita pe Isus ca Mesia, iudeii au fabricat ficţiunea că El era un copil nelegitim (Ioan 8,41; 9,29). Dar este demn de observat că învăţaţii iudei cei mai cultivaţi de astăzi recunosc că povestea aceea era o pură născocire. Joseph Klausner, de exemplu, spune că nu există temei istoric pentru tradiţia ’naşterii nelegitime’ a lui Isus (Isus din Nazaret, p. 26).

Întruparea lui Isus este un miracol sublim şi de neînţeles. El avea chipul lui Dumnezeu (Filipeni 2,6; Ioan 1,2), adorat de oştile cereşti şi aşezat pe tronul universului. Dar ca Împărat al slavei, El a ales să predea sceptrul în mâinile Tatălui (DA 22,23), ca să poată pentru puţină vreme să fie făcut mai pe jos decât îngerii (Evrei 2,7.8 RSV), asemenea oamenilor (Filipeni 2,7). Mai târziu, El urma să primească din nou toată puterea (Matei 28,18), să fie întronat în mijlocul adorării îngerilor (AA 38) şi să fie încoronat cu slavă şi cinste (Evrei 2,7 RSV; vezi şi Isaia 52,13-15). Taina întrupării, însă, este cu mult depăşită de taina iubirii care se pleacă şi care i-a dat naştere (Ioan 3,16; Romani. 5,8; Galateni 2,20; 1 Ioan 4,9). Taina evlaviei este marea taină a tuturor timpurilor (1 Timotei 3,16). Vezi la Filipeni. 2,7.8; vezi nota adiţională la Ioan 1.


19 Iosif, bărbatul ei, era un om neprihănit și nu voia s-o facă de rușine înaintea lumii; de aceea și-a pus de gând s-o lase pe ascuns.

Neprihănit. (Drept, KJV; G. Gal.). Gr. Dikaios, care ar putea descrie pe cineva care este corect, ca cineva care observă regulile şi obiceiurile, sau neprihănit, ca fiind în acord cu ceea ce este drept. În NT dikaios este adesea folosit în sensul larg de corespundere la standardul divin. Astfel Zaharia şi Elisabeta (Luca 1,5.6), Simeon (Luca 2,25) şi Iosif din Arimatea (Luca 23,50) sunt toţi descrişi ca dikaios. Soţia lui Pilat se referea la Isus ca un om drept, Gr. dikaios (Matei 27,19). Din punct de vedere iudaic, un om drept era un strict păstrător al legilor lui Moise şi al tradiţiilor rabinice. Drept urmare, Iosif se poate să fi pus la îndoială dacă ar fi fost un lucru drept din punct de vedere moral ca el să se căsătorească cu cineva care părea că este o adulteră.

Nu voia. [Nevoind, KJV; nevrând, G.Gal.]. Iosif şi-a domolit simţul său de dreptate prin îndurare faţă de presupusa vinovată. Nu voia să aducă Mariei şi mai multă ruşine şi suferinţă. Presupusa vină era împotriva sa. El ar fi putut din punct de vedere legal să o lase declarând simplu că ea nu-i plăcea (Matei 19,3.8; Marcu 10,4) fără a menţiona motivul pentru care făcea aşa ceva.

S-o facă de ruşine înaintea lumii. [Exemplu public, KJV; s-o vădească, G.Gal.]. Faptul că Iosif a căutat să cruţe pe Maria de ruşinea unei judecăţi publice este dovada propriei sale integrităţi, ca şi a consideraţiei pe care o avea faţă de ea.

Şi-a pus de gând să o lase. [S-a gândit să o îndepărteze, KJV; Şi-a pus în minte s-o lase, G.Gal.]. Sau s-a hotărât să divorţeze de ea (RSV). De la data logodirii ambele părţi erau legate legal una de alta şi ar fi putut fi despărţite numai prin divorţ (vezi la cap. 1,18; 5,27).


20 Dar, pe când se gândea el la aceste lucruri, i s-a arătat în vis un înger al Domnului și i-a zis: „Iosife, fiul lui David, nu te teme să iei la tine pe Maria, nevasta ta, căci ce S-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt.

Un înger. [Îngerul, KJV]. Acesta a fost probabil Gabriel, care deja se arătase lui Zaharia (Luca 1,11.19) şi Mariei (vezi la Luca 1,19).

În vis. [Într-un vis, KJV]. Luca (cap. 1,26-38) lasă să se înţeleagă că îngerul s-a arătat Mariei vizibil, nu într-un vis sau o vedenie: el a intrat la ea (v. 28). Lui Iosif, însă, îngerul i s-a arătat într-un vis pe când se frământa cu problema care-l chinuia. Visurile inspirate sunt unul din mijloacele rânduite de Dumnezeu pentru a descoperi voia Sa oamenilor (Numeri 12,6; Ioel 2,28; cf. Geneza 20,3; 31,11.24; 41,1; etc).

Fiul lui David. Iosif ştia cu siguranţă că se trăgea din neamul lui David. El s-ar fi putut să fie moştenitorul prezumtiv al tronului lui David, după cum se putea deduce din genealogia dată de Matei.

Nu te teme. El nu trebuia să ezite sau să pună la îndoială virtutea Mariei. Ca un om drept

(v. 19) Iosif nu avea nevoie să se teamă că luând pe Maria la el şi-ar pierde neprihănirea. De fapt, Dumnezeu cerea acest act de credinţă.

Nevasta. Gr. gune însemnând 1) femeie în general (cap. 9,20; 13,33; etc). 2) o soţie (cap. 14,3; 18,25), 3) o femeie logodită (Geneza 29,21, LXX-a; Deuteronom 22,23,24, LXX-a; conf. Apocalipsa 21,9). Evident, aici se aplică al treilea înţeles.


21 Ea va naște un Fiu, și-I vei pune numele Isus, pentru că El va mântui pe poporul Lui de păcatele sale.”

Ea va naşte un Fiu. [Ea va naşte, KJV]. Îngerul nu a spus lui Iosif că nevasta lui urma să-i nască un fiu, aşa cum îi spusese lui Zaharia cu privire la Ioan (Luca 1,13). Isus urma să fie născut Fiul lui Dumnezeu, nu fiul lui Iosif (Luca 1,35), dar din clipa naşterii lui Isus, Iosif urma să fie ca şi tatăl Lui. Ca şi alţi copii, Isus urma să beneficieze de tovărăşia, călăuzirea şi protecţia unui tată.

Îi vei pune numele. [Îi vei chema numele, KJV]. Iosif urma să aibă privilegiul de a da nume Fiului său, de obicei un act considerat o prerogativă paternă (vezi Luca 1,59-63). Şi Maria urma să participe la numirea lui Isus (Luca 1,31). Numele copiilor iudei erau date oficial la opt zile după naştere, când se săvârşea actul circumciderii (Luca 2,21).

Isus. Vezi la v. 1.

El va mântui. Numele lui Isus înseamnă Iehova este mântuire (vezi la v.1). Cuvântul tradus El este emfatic, ca şi cum îngerul ar fi zis: Căci El este Acela care va mântui, etc.

Răsunând prin veacurile antichităţii se repetase făgăduinţa: Iată, Eu vin. (Psalmii 40,7, Zaharia 2,10; Evrei 10,7). Timp de veacuri, poporul evreu – poporul Său – aşteptase cu înfrigurare venirea Eliberatorului. Acum, la plinirea vremii (Galateni 4,4), degetul destinului arăta spre Acela care urma să împlinească aceste aşteptări. Vezi la Ioan 1,14.

De păcatele lor. Păcatul a ferecat pe oameni (Romani. 6,16; 2 Petru 2,19) în închisoarea lui (Isaia 42,7). Hristos a venit ca să le poată desface cătuşele, să deschidă porţile închisorii şi să elibereze pe captivi de sub osânda morţii (Isaia 61,1; Romani. 7,24.25; Evrei 2,15). El a venit să ne mântuiască de păcatele noastre, nu în păcatele noastre. El a venit nu numai pentru a ne mântui de păcatele deja săvârşite, dar şi de tendinţele noastre potenţiale care conduc la păcat (Romani 7,23-25; 1 Ioan 1,7.9). El a venit pentru a ne răscumpăra din orice fărădelege(Tit 2,14), inclusiv orice tendinţă spre rău ereditară sau cultivată (DA 671).

Hristos nu a venit să mântuiască pe poporul său de puterea Romei, aşa cum nădăjduiau din inimă iudeii, ci de puterea unui vrăşmaş mult mai formidabil. El nu a venit să aşeze din nou împărăţia lui Israel (Fapte 1,6), ci să restatornicească stăpânirea lui Dumnezeu în inima oamenilor (Luca 17,20.21). Hristos nu a venit în primul rând să mântuiască pe oameni de sărăcie şi de nedreptate socială (Luca 12,13-15), aşa cum pretind astăzi mulţi apostoli ai Evangheliei sociale, ci de păcat, cauza fundamentală a sărăciei şi nedreptăţii.


22 Toate aceste lucruri s-au întâmplat ca să se împlinească ce vestise Domnul prin prorocul care zice:

Toate aceste lucruri s-au întâmplat. Fiecare aspect important al vieţii şi misiunii lui Isus – natura Lui, naşterea Lui, evenimentele vieţii Lui şi mai ales suferinţele şi moartea Lui – au fost toate prezise de profeţii din vechime (vezi DA 242, 820). Nu numai atât, dar fiecare act al vieţii Sale a fost săvârşit ca împlinire a unui plan care exista din veşnicie. Înainte ca El să vină pe pământ planul acela a stat în faţa Lui în toate amănuntele lui şi fiecare eveniment avea ceasul lui rânduit (DA 147,451; vezi la Deuteronom 18,15; Luca 2,49).

Ca să se împlinească. Expresii de felul acesta sunt caracteristice pentru Matei (vezi cap. 2,15.17.23; 4,14; 8,17; 12,17; 13,35; 21,4; 26,54.56; 27,9.35). Construcţia greacă folosită aici poate indica fie scopul fie numai rezultatul. De aceea, această expresie poate fi tradusă fie pentru ca să se poată împlini sau drept urmare a fost împlinită. Matei foloseşte expresia aceasta în ambele feluri şi contextul trebuie să determine în fiecare caz care din ele este intenţionat. Prezicerile cu privire la Hristos fuseseră făcute pe cale supranaturală; împlinirea lor a avut loc în cea mai mare măsură pe cale naturală, în măsura în care oamenii puteau să vadă, cu toate acestea, prin evenimentele rânduite de Acela care stăpâneşte peste împărăţia oamenilor (Daniel 4,17; DA 147; vezi la Luca 2,49). Anumite lucruri s-au întâmplat nu pentru a împlini profeţia, ci mai degrabă ca împlinire a profeţiei. Înţelesul afirmaţiei lui Matei ca să se împlinească ar fi deci redată mai corespunzător ca împlinire a (vezi la Deuteronom 18,15).


23 „Iată, fecioara va fi însărcinată, va naște un Fiu, și-I vor pune numele Emanuel” care, tălmăcit, înseamnă: „Dumnezeu este cu noi.”

Fecioara. [O fecioară, KJV]. Literal fecioara. Direct şi indirect Matei şi Luca procură dovezi pentru a confirma adevărul naşterii din fecioară: 1) Amândoi afirmă că Isus a fost născut din Duhul Sfânt (Matei 1,18.20; Luca 1,35). 2) Ei declară că Maria urma să nască un Fiu care nu avea să fie fiul lui Iosif (vezi la Matei 1,21), ci Fiul lui Dumnezeu (Luca 1,35). 3) Maria a rămas fecioară până ce ea a născut un fiu, Isus (Matei 1,25). 4) Maria a afirmat virginitatea sa îngerului (Luca 1,34). În felul acesta naşterea din fecioară a lui Isus este pe deplin atestată şi anume chiar şi separat de cuvântul fecioară însuşi şi ar sta chiar şi dacă Matei nu ar fi folosit cuvântul în cadrul acesta.

Matei şi Luca, scriind aşa cum au făcut sub îndrumarea divină, nu ar fi relatat istorisirea naşterii din fecioară dacă nu ar fi fost adevărată. Ei cunoşteau bine cum Îl luaseră în râs conducătorii iudei pe Isus din cauza împrejurărilor misterioase care învăluiau naşterea Lui şi că ei dădeau criticilor ocazie în plus pentru luare în râs prin repetarea istorisirii (vezi DA 715).

Nu poate fi nici o îndoială că Matei foloseşte aici fecioară în sensul strict al cuvântului, cu referire la Maria ca o tânără femeie necăsătorită, castă. Pentru o considerare a obiecţiei că profeţia lui Isaia, fecioara va rămâne însărcinată, se aplică numai la o situaţie locală din vremea sa, vezi la Isaia 7,14. Sub călăuzirea Duhului Sfânt, Matei aplică prezicerea lui Isaia la Hristos şi făcând aşa foloseşte cuvântul parthenos, care înseamnă strict fecioara şi nimic altceva. Pentru o tratare a completă a problemei din Isaia 7,14 vezi Probleme de traducere a Bibliei, p. 151-169.

Respingând toate minunile, criticii moderni ai Bibliei refuză în general ideea naşterii din fecioară ca nevrednică de o minte luminată. Ei îndreaptă atenţia la faptul că din toţi scriitorii NT numai Matei şi Luca o menţionează. Ei subliniază faptul că nici Marcu, care se presupune că este cea mai timpurie dintre Evanghelii, nici Ioan, scrisă pentru a confirma divinitatea lui Isus, nici Pavel, marele teolog al NT, nici măcar nu fac aluzie la ea. Criticii trag concluzia că Marcu nu avea nici o cunoştinţă despre virginitatea Mariei, iar că Ioan şi Pavel considerau ideea prea fantezistă pentru a fi demnă de menţionat.

Acestea toate sunt argumente aduse de tăcere şi astfel de argumente nu dovedesc nimic. Matei şi Luca se referă la virginitatea Mariei ca un detaliu al naraţiunii naşterii şi întrucât Marcu şi Ioan nu relatează deloc naraţiunea naşterii, nu au motiv comparabil pentru a se referi la acest detaliu aparte al ei. Acelaşi lucru este adevărat cu privire la Pavel, care subliniază întruparea, unirea naturii divine cu cea umană, ca marele fapt central implicat în naşterea lui Isus. Ca mijloc prin care s-a săvârşit întruparea, naşterea din fecioară este, într-un sens, incidentală faţă de adevărul mai mare. Concepţia paulină a dumnezeirii lui Isus Hristos este cu totul consistentă cu naşterea din fecioară (vezi Filipeni 2,6-8; Coloseni 1,16; Evrei 1,1-9; etc.). Cu excepţia întrupării, crucificării şi învierii, Pavel tace aproape cu totul cu privire la amănunte ale naraţiunii vieţii Domnului şi se ocupă de aceste trei evenimente doar ca fapte istorice.

Criticii atrag atenţia la faptul că păgânii atribuiau mărimea unor bărbaţi ca Alexandru, Pitagora, Platon şi August Cezar, descinderii lor din zei şi unei presupuse naşteri din fecioară. Dar acesta nu este un argument mai valabil decât acela de a spune că existenţa unor monede false şi a unor contrafaceri a marilor capodopere de artă dovedeşte că nu există unele autentice.

Dacă afirmaţiile lui Matei şi ale lui Luca cu privire la naşterea din fecioară trebuie să fie înlăturate ca de necrezut din cauză că adevărul exprimat în felul acesta depăşeşte cunoştinţa şi experienţa omenească, multe alte pasaje din Evanghelii trebuie să fie înlăturate pe acelaşi temei. Dacă mintea omenească este făcută normă pentru determinarea credibilităţii Scripturii, Biblia încetează de a fi Cuvântul lui Dumnezeu pentru om şi devine doar un document uman.

Nu ar trebui să se uite că întregul plan al mântuirii este o minune, o taină (Romani 16,25; Efeseni. 1,9; 3,9; Coloseni 1,27; 2,2; Apocalipsa 10,7). În primul rând, faptul că Dumnezeu a putut să-i iubească pe păcătoşi este o taină (Ioan 3,16; Romani 5,8). Şi la fel este o taină că înţelepciunea infinită putea să creeze un plan prin care îndurarea se putea combina cu dreptatea (Psalmii 85,10) aşa încât să facă faţă dreptelor cerinţe ale Legii sfinte a lui Dumnezeu şi în acelaşi timp să salveze pe păcătos de pedeapsa ei (Ioan 3,10; Romani. 6,23). Este o minune că omul, care în mod natural este în vrăjmăşie cu Dumnezeu (Romani. 8,7), poate ajunge să trăiască în pace cu El (Romani 5,1). Este o minune că Hristos poate elibera de sub robia păcatului un om pornit spre rău (Romani 7,24; 8,1.2) şi să-l facă în stare să trăiască în armonie cu caracterul divin (Romani 8,3.4). Este o minune că un om poate fi născut din nou (Ioan 3,3-9), că un om nedesăvârşit (Romani 3,23) poate fi transformat (Romani 12,2) prin harul lui Hristos într-un om desăvârşit (Matei 5,48) şi să devină un fiu al lui Dumnezeu (1 Ioan 3,1-3). Naşterea din fecioară, viaţa desăvârşită, moartea înlocuitoare, învierea plină de slavă ale lui Isus sunt toate taine pentru mintea omenească. Religia creştină nu face nici o apologie pentru marile taine ale planului mântuirii, deoarece iubirea răscumpărătoare este ea însăşi cea mai mare din toate tainele.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este faptul suprem al tuturor timpurilor, piatra unghiulară a credinţei creştine. Dar fără naşterea din fecioară n-ar fi putut să fie o adevărată întrupare şi fără întrupare şi naşterea virgină, Biblia devine o simplă fabulă şi legendă, creştinismul o păcăleală pioasă şi mântuirea un miraj dezamăgitor. Vezi nota adiţională de la Ioan 1.

Însărcinată. Şi anume de la Duhul Sfânt, aşa cum mărturiseşte şi Luca (Luca 1,35). La plinirea vremii (Galateni 4,4), Dumnezeu a adus pe Fiul Său în lume, căruia I-a pregătit un trup (Evrei 10,5).

Emanuel. Transliterarea greacă a ebr. ‘Immanu ‘El, literal Dumnezeu cu noi. Fiul lui Dumnezeu a venit să locuiască nu numai în mijlocul nostru, ci să fie identificat cu familia omenească (Ioan 1,1-3.14; Romani 8,1-4; Filipeni. 2,6-8; Evrei 2,16, 17; DA 23). Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Ioan 1,1-3.14. Emanuel nu era atât de mult un nume personal, cât un titlu descriptiv al misiunii Sale (cf. Isaia 9,6.7; 1 Corinteni 10,4).


24 Când s-a trezit Iosif din somn, a făcut cum îi poruncise îngerul Domnului; și a luat la el pe nevasta sa.

A luat la el. Vezi v.18,20. Când Dumnezeu a vorbit, Iosif a acţionat fără îndoială sau amânare. În faptul acesta, poate mai mult decât în oricare alt aspect al caracterului lui Iosif, este evident de ce a fost el corespunzător să fie protectorul pământesc al Mariei şi al fiului ei, Isus. Luând pe Maria acasă la sine, Iosif a acţionat pe temeiul credinţei. Un astfel de eveniment ca acela vestit de înger era necunoscut în analele experienţei omeneşti, dar Iosif credea că la Dumnezeu totul este cu putinţă (Matei 19,26; cf. Geneza 18,14; Iov 42;2; Ieremia 32,17; Zaharia 4,6; Luca 1,37; Romani 4,21).

Rolul lui Iosif era umil şi totuşi indispensabil, iar prompta lui conformare la instrucţiunile îngerului a însemnat o mare diferenţă, atât pentru Maria cât şi pentru opinia publică.


25 Dar n-a cunoscut-o, până ce ea a născut un Fiu. Și el I-a pus numele Isus.

N-a cunoscut-o. Forma verbului în textul grec este contra tradiţiei romano-catolice a virginităţii perpetue a Mariei, deoarece el lasă să se înţeleagă că virginitatea Mariei a continuat numai până la naşterea lui Isus. Totuşi, cuvintele până ce(gr. heos) nu sunt concludente nici pentru, nici contra virginităţii perpetue. Înţelesul cel mai natural al versetului 25 este că Maria nu a trăit cu Iosif ca nevasta lui înainte de naşterea lui Isus, ea a făcut aceasta după. Comparaţi folosirea lui heos în LXX-a la Geneza 8,7; 1 Samuel 15,35; 2 Samuel 6,23 şi în Matei 5,26; 12,20; 18,30; 22,44. Isus a avut atât fraţi, cât şi surori, dar fraţii, cel puţin, erau mai mari decât Isus şi deci copiii lui Iosif dintr-o căsătorie anterioară (vezi la Matei 12,46). Faptul că Isus a încredinţat pe mama sa grijii lui Ioan (Ioan 19,27) poate lăsa să se înţeleagă că Maria nu a mai avut alţi copii ai ei proprii. Pe de altă parte, ea se poate să fi avut copii care nu erau într-o poziţie care să le permită să se îngrijească de ea sau care nu aveau simpatie nici faţă de ea, nici faţă de Isus. Vezi la Matei 1,18.

Născut un fiu. [Fiul ei întâi născut, KJV, G.Gal.]. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf.

p. 146) pentru omiterea cuvântului întâi născut. Totuşi, o astfel de omitere nu afectează în nici un chip certitudinea că Isus a fost fiul întâi născut al Mariei, pentru că aceleaşi manuscrise au afirmaţia aceasta în Luca 2,7.

Pentru iudei termenul întâi născut era adesea folosit într-un sens tehnic, juridic. Ca rezultat al eliberării întâilor născuţi ai lui Israel de a zecea plagă egipteană, Dumnezeu a pretins pe toţi fiii întâi născuţi ai lui Israel ca fiind ai Săi (Exod 13,2; Numeri 3,13). La Sinai seminţia lui Levi a fost acceptată pentru serviciu în sanctuar în locul întâilor născuţi din toate seminţiile, dar Domnul a cerut ca fiecare fiu întâi născut să fie răscumpărat (Numeri 3,45.46). Tehnic, întâiul născut putea să fie unicul copil.

I-au pus numele Isus. Numele erau date copiilor oficial în a opta zi după naştere (Luca 2,21). La data aceea Isus a fost înregistrat ca fiu al Mariei şi a lui Iosif. Vezi la Matei 1,1.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

21 4 T 251

23 DA 19, 24,25,26; Ed. 83; ML 290