1 După câteva zile, Isus S-a întors în Capernaum. S-a auzit că este în casă

După câteva zile. Gr. hemeron, după zile. Expresia aceasta este luată de unii ca referinduse la întreaga perioadă a primei călătorii a lui Isus în Galileea, dintre data plecării Sale din Capernaum (cap. 1,35-38) şi revenirea Lui în acea cetate. Întrucât călătoria aceasta s-a extins pentru un număr de săptămâni, ar fi mai corespunzător a înţelege zilele de aici ca fiind acelea în timpul cărora Isus S-a retras în pustie din cauza mulţimilor, când nu mai putea să intre pe faţă în nici o cetate (cap. 1,45). Astfel înţeleasă, perioada în discuţie ar fi aceea dintre evenimentele narate la sfârşitul cap.1 şi acelea de la începutul cap.2.

Isus S-a întors. [A intrat din nou, KJV], [Slăbănogul coborât prin acoperiş, Marcu 2,1-12 = Matei 9,2-8 = Luca 5,17-26. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 218; diagrama p. 231; cu privire la minuni p. 208-213.]. Sau S-a înapoiat (RVS). Marcu foloseşte în chip caracteristic cuvântul grec palin, din nou, ca referindu-se la locurile pe care le menţionase mai înainte sau la împrejurări asemănătoare (vezi cap. 2,13; 3,1.20; 4,1; 5,21; 8,13). Prin contrast, Matei foloseşte de obicei pe palin pentru a introduce o nouă secţiune a naraţiunii sale. Atât Matei, cât şi Marcu notează faptul că Isus Se înapoiase de curând din prima Lui călătorie prin târgurile şi satele Galileii (vezi Matei 9,1). Matei adaugă informaţia că întoarcerea lui Hristos la Capernaum a fost cu corabia. Evident că întâia Lui călătorie s-a sfârşit pe ţărmul răsăritean al Lacului Galileii sau că El Se retrăsese în regiunea aceea când publicitatea pe care I-a făcut-o leprosul vindecat a dus la o retragere temporară din lucrarea publică (vezi la Marcu 1,45).

Capernaum. Vezi la Matei 4,13. Matei se referă la Capernaum ca fiind cetatea lui Hristos, adică sediul de unde conducea lucrarea Lui din Galileea, pe care El pare să o fi considerat ca fiind patria Sa.

S-a auzit. [S-a zvonit, KJV]. Literal, s-a auzit.

Că. Gr. hoti, , cuvânt care lasă să se înţeleagă că cuvintele următoare, literal, el este în casă, sunt o citare directă a ceea ce se zvonea de oameni în general.

În casă. Numai Marcu menţionează în mod specific faptul acesta, aşa cum este adevărat cu privire la numeroase detalii ale naraţiunii pe care alţi sinoptici le omit. Lucrul acesta era echivalent cu a zice acasă, fără îndoială, o referire la locuinţa lui Petru (vezi DA 267, 271; vezi la cap. 1,29).


2 și s-au adunat îndată așa de mulți, că nu putea să-i mai încapă locul dinaintea ușii. El le vestea Cuvântul.

IND=200 2. Îndată. Plecarea lui Hristos din Capernaum în prima Lui călătorie misionară a fost ocazionată de agitaţia populară şi de marile mulţimi de oameni care veneau să-L caute (vezi cap. 1,33.37). Dar absenţa Lui din Capernaum a lăsat entuziasmul neatenuat. Abia s-a aflat că Isus era din nou în cetate, că oamenii au şi venit cu grămada la El.


3 Au venit la El niște oameni care I-au adus un slăbănog, purtat de patru inși.

Un slăbănog. [ Un bolnav de paralizie, KJV], Gr. paralutikos, un paralitic.

Purtat de patru inşi. Un detaliu dat numai de Marcu. Acesta şi alte detalii nu numai că reflectă natura faptică a relatării, dar o şi marchează ca o relatare a unui martor ocular, în acest caz probabil Petru (vezi p. 563)./IND


4 Fiindcă nu puteau să ajungă până la El, din pricina norodului, au desfăcut acoperișul casei unde era Isus și, după ce l-au spart, au coborât pe acolo patul în care zăcea slăbănogul.

Norodului. Adică, mulţimea poporului.

Au desfăcut acoperişul. Literal, au descoperit acoperişul. Luca (cap. 5,19) relatează că l-au coborât cu patul printre cărămizi. Aşa cum se obişnuia în Orientul Mijlociu, casa aceasta avea fără îndoială un acoperiş plat cu o scară zidită sau ataşată în afară pe care se avea acces la el din curtea de jos (vezi Fapte 10,9; cf. la Deuteronom 22,2). Pe cât se pare acoperişul era făcut prin aşezarea ţiglelor pe căpriori.

Metoda aceasta neobişnuită de a ajunge la Isus a fost sugestia disperată a slăbănogului însuşi, care se temea că, deşi acum atât de aproape de Isus, ar fi putut totuşi să piardă prilejul (vezi DA 268). Felul în care Isus părăsise Capernaumul atât de pe neaşteptate (cap. 1,37-38), rămăsese departe timp de câteva săptămâni şi în cele din urmă Se retrăsese în pustie (cap. 1,45), probabil a adăugat la disperarea acestui om, care avea în faţă perspectiva unei morţi apropiate (vezi DA, 267).

Patul. Gr. krabbatos, aşternutul sau patul unui om sărac. Salteaua modestă pe care zăcea omul era poate cu puţin mai bună decât o saltea de iarbă sau o pătură căptuşită.


5 Când le-a văzut Isus credința, a zis slăbănogului: „Fiule, păcatele îți sunt iertate!”

Credinţă. Adică, a celor patru purtători ai tărgii şi ai paraliticului. Faptul că ei au făcut gaură prin acoperiş vorbea în chip elocvent despre simţul stăruitor al nevoii şi al credinţei lor pe care numai Isus putea să o satisfacă. O astfel de conştienţă a nevoii şi o asemenea credinţă sunt esenţiale înainte ca puterea vindecătoare a lui Isus să poată fi aplicată fie la trup, fie la suflet (vezi Luca 5,8).

Fiule. Gr. teknon, literal copil. Când este folosit într-o cuvântare, ca aici, înseamnă copilul meu, fiul meu. Întrucât boala aceasta venise asupra lui ca un rezultat direct al unei vieţuiri dezmăţate (DA 267), s-ar părea că naraţiunea aceasta trebuie să fi fost foarte mult asemenea aceleia în care este prezentat fiul risipitor (vezi 15,13.14). Acelaşi lucru pare să fi fost adevărat în cazul paraliticului vindecat la Betesda cu câteva luni mai înainte (vezi Ioan 5,14).

Păcatele îţi sunt iertate. Vezi la v.10. Suferinţa îi dăduse timp de cugetare şi el ajunsese să-şi dea seama că propriile lui păcate erau răspunzătoare de suferinţa lui. Tocmai la aceste păcate, care acum apăsau atât de greu asupra minţii lui, Se referea Isus. Slăbănogul a venit căutând sănătate pentru suflet, ca şi vindecare pentru trup (vezi DA, 267, 268). El era neajutorat fiziceşte şi deznădăjduit spiritual, până când a prezentat cazul său lui Isus, care i-a dat atât ajutor, cât şi nădejde. Vezi la Ioan 9,2.


6 Unii din cărturari, care erau de față, se gândeau în inimile lor:

Cărturarii. [Cărturarii, KJV]. Vezi p. 55 şi la cap. 1,22. Potrivit cu Luca (vezi la cap. 5,17) aceşti Farisei şi învăţători ai Legii veneau de prin toate părţile Galileii şi Iudeii şi din Ierusalim. Venirea reprezentanţilor din atât de multe locuri diferite sugerează că prezenţa lor la această ocazie era mai mult decât întâmplătoare. Faptul că aceşti slujbaşi erau chiar din locurile în care Isus lucrase până la data aceea ar părea să arate că ei erau la Capernaum pentru a-L cerceta pe Acela care devenise centrul unui interes public atât de viu. Situaţia reaminteşte delegaţia pe care conducătorii din Ierusalim o trimiseseră la Iordan pentru a cerceta lucrarea lui Ioan Botezătorul (Ioan 1,19-28) cu doi ani înainte. Delegaţia prezentă din Iudea, unde Isus lucrase mai înainte s-ar putea să fi fost invitată să-şi prezinte părerea înaintea conducătorilor din Galileea cu privire la felul lor de acţiune având în vedere activităţile mai recente ale lui Isus de acolo.

Oamenii aceştia erau spioni (vezi DA 267; cf. 213) şi pentru a le reaminti în chip viu vindecarea paraliticului de la Betesda (Ioan 5,1-9), Isus a vindecat acum un alt suferind de aceeaşi boală. Ei n-au avut de aşteptat mult până să găsească ceea ce căutau – pretinsă dovadă că Isus era un hulitor. Afirmaţia Lui mai timpurie făcută înaintea conducătorilor iudei fusese declarată ca hulă (Ioan 5,18); acum El a exercitat public o prerogativă divină pe care ei au luat-o ca fiind o blasfemie. Incidentul acesta marchează cea dintâi din diferitele controverse cu autorităţile iudaice din timpul lucrării Lui galileene.

Ei gândeau. [Judecau, KJV]. Gr. dialogizomai, a balansa conturile, a transforma, a dezbate, a argumenta.


7 „Cum vorbește Omul acesta astfel? Hulește! Cine poate să ierte păcatele decât numai Dumnezeu?”

Omul acesta. Gr. houtos, acesta, vorbit oarecum cu dispreţ. Ei socoteau ca L-au prins pe Isus asupra faptului blasfemiei, dar destul de curios, dovada aceasta nu era de aşa natură ca ei să o poată folosi împotriva Lui la proces, peste un an şi jumătate (Matei 26,59-60; Marcu 14,55.56). Dificultatea lor stătea în faptul că El îi confrunta cu lucrarea practică a puterii Dumnezeirii – la iertarea păcatului şi la vindecarea bolii – şi nu cu afirmarea pretenţiilor mesianice specifice. Vezi p. 209.

Huleşte. [Hule, KJV]. Gr. blasphemiai, vorbiri injurioase, vorbiri de rău, adică, orice afirmări depreciatoare. Cărturarii susţineau că iertând păcatele paraliticului, Isus, un simplu om, aşa cum pretindeau ei, uzurpase prerogativele Dumnezeirii. În sistemul ceremonial preotul prezida la mărturisirea omului, dar de fapt nu rostea cuvinte de iertare. Acceptarea din partea lui a sacrificiului simboliza doar acceptarea din partea lui Dumnezeu a mărturisirii (vezi Evrei 10,1-12). Prin refuzarea din partea lor de a recunoaşte dovada prezenţei şi acţiunii Divinităţii, cărturarii comiteau chiar păcatul de care în inima lor Îl acuzau pe Isus (vezi Matei 12,22-32). Pedeapsa levitică pentru hulă era uciderea cu pietre (Levitic 26,16), deşi iudeii de pe vremea lui Isus nu erau în general liberi să o execute.

Cine poate să ierte? Cărturarii erau strict corecţi în ce priveşte teologia lor, deoarece VT arăta clar pe Dumnezeu ca Cel care iartă păcatul (Isaia 43,25; Ieremia 31,34; cf. Ioan 10,33). Greşeala lor consta în aceea că nu recunoşteau că Omul care stătea în faţa lor era Dumnezeu. Vezi p. 209.


8 Îndată, Isus a cunoscut, prin duhul Său, că ei gândeau astfel în ei și le-a zis: „Pentru ce aveți astfel de gânduri în inimile voastre?

A cunoscut. [Şi-a dat seama, KJV]. Gr. epiginosko, a cunoaşte exact, a recunoaşte. De repetate ori Isus a citit gândurile oamenilor (Marcu 12,15; Luca 6,8; 9.47; 11,17; cf. Ioan 4,16-19; 8,7-9). Aceasta avea în general efectul de a-i face furioşi şi mânioşi.


9 Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: „Păcatele îți sunt iertate”, ori a zice: „Scoală-te, ridică-ți patul și umblă”?

Ce este mai lesne? [Dacă este mai uşor? KJV]. În aparenţă cărturarii gândeau: Este uşor să spui că păcatele unui om sunt iertate, deoarece nimeni nu putea spune dacă ele sunt iertate cu adevărat. Isus a prins îndată provocarea nerostită şi în esenţă a întrebat: Ce aţi găsit voi că este mai uşor, a ierta păcatele unui om sau a-l vindeca de paralizie? Răspunsul era evident.


10 Dar, ca să știți că Fiul omului are putere pe pământ să ierte păcatele,

Ca să ştiţi. Isus a făcut o minune ca toţi să poată vedea o dovadă a realităţii unei minuni mult mai mari pe care ei nu o puteau vedea (cf. Romani 1,20).

Fiul Omului. Aici, pentru întâia dată toţi cei trei scriitori sinoptici folosesc acelaşi titlu distinctiv (Matei 9,6; Marcu 2,10; Luca 5,24). Aceasta era denumirea favorită a lui Hristos pentru Sine şi apare în Evanghelii de vreo 80 de ori. Totuşi, nimeni nu I Se adresa cu titlul acesta şi nici vreunul din scriitorii Evangheliei nu se referă la El cu acest titlu. Titlul acesta era înţeles măcar de unii din iudei ca un nume pentru conducătorul mesianic al împărăţiei noi care urma să se întemeieze. Afară de cazul că era obligat de jurământ (Matei 26,63.64; Matei 14,61.62) şi vorbind în mod particular faţă de aceia care erau gata să creadă în El ca Hristos (Matei 16,16-17; Ioan 3,13-16; 4,25.26; 16,30.31), Isus n-a ridicat nici o pretenţie mesianică directă. Scopul Lui era ca oamenii să recunoască în viaţa, cuvintele şi faptele Lui, dovada că profeţiile privitoare la Mesia îşi găsiseră împlinirea în El. Vezi p. 209.

Isus era literal Fiul Omului atât în sensul pur istoric (vezi Luca 1,31-35; Romani 1,3.4; Galateni 4,4), cât şi într-un sens superior. Titlul Fiul Omului Îl desemnează ca Hristos întrupat (vezi Ioan 1,14; Filipeni 2,6-8). El arată către miracolul prin care Creator şi creatură au fost uniţi într-o singură persoană divino-umană. El mărturiseşte despre adevărul că fii oamenilor pot în adevăr deveni fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1,12; Galateni 4,3-7; 1 Ioan 3,1.2). Dumnezeirea era identificată cu umanitatea pentru ca natura omenească să poată fi refăcută după chipul Divinităţii (DA 25). Cu privire la Isus ca Fiu al lui Dumnezeu, vezi la Luca 1,35; Ioan 1,1-3; şi ca Fiu al Omului, la Luca 2,49.52; Ioan 1,14; vezi nota adiţională la Ioan 1.

Putere. Gr. exousia, autoritate. Cuvântul grec obişnuit pentru putere, în sensul de tărie sau forţă este dunamis. Era nevoie de putere pentru a săvârşi o minune, dar iertarea de păcat era

o chestiune de autoritate. În pasajul de faţă exousia stă la începutul propoziţiei şi în felul acesta scoate în evidenţă autoritatea lui Hristos de a ierta păcatul. Conducătorii iudei au pus această autoritate de repetate ori sub semnul întrebării (vezi cap. 11,28).

Ierte păcatele. Cauza bolii trebuia să fie înlăturată înainte ca suferindul să poată fi scăpat de boala de care suferea (vezi v. 5). Vindecarea trupului fără vindecarea sufletului putea să aibă ca rezultat o repetarea a felului de purtare pe care îl urmase tânărul şi care adusese boala. De aceea Hristos, care a dat omului un trup nou, mai întâi i-a dăruit o inimă nouă.


11 „Ție îți poruncesc”, a zis El slăbănogului, „scoală-te, ridică-ți patul și du-te acasă.”

Ţie îţi poruncesc. [Ţie îţi zic, KJV]. Gr. soi lego ţie îţi zic. Ordinea cuvintelor în textul grec scoate aici în evidenţă pe acela căruia Isus îi vorbea. Cuvintele din v. 10 le-a adresat cărturarilor necredincioşi; acum, ca o dovadă pentru ei, El S-a adresat paraliticului şi i-a zis: Ţie îţi zic: Ridică-te! Puterea de a vindeca fizic era dovada de autoritate pentru vindecarea spirituală.

A zis. Afirmaţia din paranteză introdusă de aceste cuvinte este inserată în mijlocul rostirii lui Isus pentru a arăta că la punctul acesta El s-a întors de la cărturari şi S-a adresat paraliticului. Ea apare în acelaşi loc în toate relatările naraţiunii (vezi Matei 9,6; Luca 5,24). Exemple similare de limbaj identic pot fi găsite în Marcu 1,16 şi Matei 4,18; Marcu 5,28 şi Matei 9,21; Marcu 14,2 şi Matei 26,5; Marcu 15,10 şi Matei 27,18. Vezi p. 177, 178; cf. p. 306, 307.

Ridică-ţi patul. Suferindul fusese transportat la Isus pe patul său; el părăseşte acum prezenţa lui Isus ducându-şi patul, o dovadă pentru marea transformare care avusese loc.

Du-te acasă. [Du-te la casa ta, KJV]. Adică: Du-te acasă (RVS).


12 Și îndată, slăbănogul s-a sculat, și-a ridicat patul și a ieșit afară în fața tuturor; așa că toți au rămas uimiți și slăveau pe Dumnezeu și ziceau: „Niciodată n-am văzut așa ceva!”

Aşa ceva. [De felul acesta, KJV]. Sau ceva de felul acesta. Omul care venise în prezenţa lui Isus cu un simţământ profund al nevoii a plecat cu o bucurie triumfătoare, în timp ce aceia care veneau plini de mulţumire de sine, de mândrie şi de răutate plecau muţi de uimire şi copleşiţi de înfrângere (DA 270). Duhul în care oamenii se apropie de Isus determină dacă găsesc în El un mijloc de urcare la cer sau o piatră de poticnire pentru nimicire (vezi Matei 21,44; Luca 2,34; 1 Petru 2,8).


13 Isus a ieșit iarăși la mare. Toată mulțimea venea la El; și El învăța pe toți.

Isus a ieşit iarăşi. [Chemarea lui Levi Matei, Marcu 2,13.14 = Matei 9,9 = Luca 5,27.28. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p.218, diagrama p. 231]. Se pare că aceasta a fost doar o scurtă călătorie în vecinătatea Capernaumului şi nu un turneu major de predicare în Galileea. O a doua călătorie de felul acesta care a fost precedată de numirea celor doisprezece şi de Predica de pe munte, n-a început decât mai târziu.


14 Când trecea pe acolo, a văzut pe Levi, fiul lui Alfeu, șezând la vamă. Și i-a zis: „Vino după Mine!” Levi s-a sculat și a mers după El.

A văzut. Vezi la Luca 5,27.

Levi. Luca foloseşte la fel numele acesta (cap. 5,27), dar Matei, în aceeaşi istorisire preferă numele Matei (cap. 9,9). Că cele două nume se referă la acelaşi om este arătat mai departe de faptul că Matei este numit şi vameşul (cap. 10,3) şi de faptul că în lista pe care ei o dau cuprinzând pe cei doisprezece, celelalte Evanghelii îl au pe Matei şi nu pe Levi (Marcu 3,18; Luca 6,15; cf. Fapte 1,13). Era obişnuit la iudei să aibă nu numai un singur nume, ca Simon Petru şi Ioan Marcu. Vezi la Marcu 3,14.

Fiul lui Alfeu. Unii s-au gândit să-l identifice pe Levi fiul lui Alfeu cu Iacob fiul lui Alfeu (cap. 3,18). Totuşi, având în vedere dovezile date mai sus cu privire la identitatea lui Levi cu Matei, apare ca un lucru cert că Levi şi Iacob erau bărbaţi diferiţi; dar este imposibil să spunem dacă erau fraţi (vezi la cap. 3,18).

Vamă. [Primirea vămii, KJV]. Adică locul unde se încasa taxa vamală. Aceasta pare că era la mare (v. 13) şi era probabil un birou unde Irod Antipa colecta venitul de la caravanele şi de la călătorii care treceau pe drumul principal de la Damasc şi din Răsărit la Ptolemaida (Aco) la Mediterană (vezi la Isaia 9,1) sau peste Lacul Galileii din teritoriul lui Irod Filipeni Cât priveşte aşezarea strategică şi comercială a Capernaumului vezi la Matei 4,13 şi Luca 4,31.

În opinia populară vameşii aveau o proastă reputaţie. Nu numai că erau adesea agenţi ai oprimării romane, mai erau şi storcători de bani pe propriul lor cont, care făceau uz de puterea lor oficială pentru a oprima şi de a frauda poporul. Ei erau urâţi şi dispreţuiţi de toţi ca proscrişi sociali şi religioşi. Vezi p. 66; vezi la Luca 3,12.

Vino după Mine. [Urmează-Mă, KJV]. Limbajul obişnuit pe care Hristos îl folosea pentru a face invitaţia la poziţia de ucenic ( vezi Matei 4,19; Ioan 1,43). Chemat să ia marea hotărâre a vieţii sale într-o clipă, Matei a fost gata; o astfel de decizie ar presupune că el avusese o legătura anterioară cu Isus. În inima lui trebuia să fi fost deja o dorinţă de a-L urma. Dar întrucât ştia destul de bine atitudinea rabinilor faţă de strângătorii de biruri, fără îndoială nu-i venea să creadă că acest mare Rabi s-ar pleca să-L aibă pe el printre ucenicii Săi. Luca (cap. 5,28) adaugă că Matei a lăsat totul pentru a-L urma pe Isus; el a lăsat o afacere rentabilă pentru a servi fără plată.


15 Pe când ședea Isus la masă în casa lui Levi, mulți vameși și păcătoși au șezut și ei la masă cu El și cu ucenicii Lui; căci erau mulți care mergeau de obicei după El.

Şedea. [Ospăţul lui Matei, Marcu 2,15-17 = Matei 9,10-13 = Luca 5,29-32. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 219; diagrama p. 231]. Gr. katakeimai a şedea jos. Deşi în timpurile Vechiului Testament obiceiul iudaic era de a şedea când mâncau, pe vremea lui Isus, cel puţin în casele mai pretenţioase, oamenii de obicei şedeau ca să mănânce întinşi pe o platformă joasă, uşor înclinată de la masă în jos. Ei se odihneau pe perne şi se sprijineau pe braţul stâng. Masa obişnuită era echipată pe trei părţi cu astfel de platforme înclinate, a patra latură fiind lăsat liberă pentru ca personalul de serviciu să servească hrana. Faptul că locuinţa lui Matei era echipată cu o astfel de masă sugerează că el era un om ce avea mijloace materiale şi cultură.

Evident că ospăţul din casa lui Matei a avut loc la câteva săptămâni, probabil luni, după chemarea lui (vezi DA 342, vezi la cap. 5,21). E relatat aici probabil pentru a completa, într-un context, relatarea experienţelor lui Matei.

La masă. [La mâncare, KJV]. Sau la masă (RSV). Expresia aceasta a fost adăugată de traducători pentru a completa ideea implicată în context (vezi v. 16). În casa lui. Contextul face să pară că aceasta era casa lui Matei şi că Isus era oaspetele de onoare (vezi şi Luca 5,29; cf. DA 274). Vameşi. Gr. telonai, strângători de biruri, agenţi fiscali (vezi la Marcu 2,14; Luca 3,12).

Păcătoşi. Vezi la versetul 17. Contacte de felul acesta, părând la vremea aceea poate neroditoare, au contribuit fără îndoială la producerea recoltei acelora care au luat poziţie alături de urmaşii lui Isus şi au devenit martori ai adevărului când Duhul a fost revărsat asupra credincioşilor la ziua Cinzecimii (vezi DA 274, 275).

Ei. Adică, cei care acceptau învăţăturile Lui. Unii, pe lângă Matei, se pare că au luat poziţie pentru Isus acum; alţii fără îndoială au făcut lucrul acesta mai târziu, mai ales după înviere (vezi DA 275).


16 Cărturarii și fariseii, când L-au văzut mâncând cu vameșii și cu păcătoșii, au zis ucenicilor Lui: „De ce mănâncă El și bea cu vameșii și cu păcătoșii?”

Cărturarii şi Fariseii. [Cărturari şi Farisei, KJV]. Dovezi textuale importante (cf. p. 146) pot de asemenea fi citate pentru exprimarea cărturarii şi Fariseii, adică, cărturarii care erau Farisei. În timp ce unii din cărturari erau Saduchei, cei mai mulţi erau Farisei, deoarece cei din urmă au fost aceia care manifestau un deosebit interes faţă de amănuntele Legii (vezi p. 51, 52,55). Noi putem gândi despre ei ca Farisei cărturari şi nu Saduchei cărturari.

Ucenicilor. Gr. mathetai învăţăcei, elevi. În Evanghelii cuvântul acesta este folosit în general cu privire la grupul care însoţea pe Isus şi-L ajuta în lucrarea Lui. Ucenicii erau mathetai; Hristos era didaskalos-ul lor, magistrul sau învăţătorul lor(vezi la Ioan 3,2).

Plângându-se ucenicilor, cărturarii nădăjduiau să le scadă respectul pentru Învăţătorul lor. Luca spune că cărturarii cârteau împotriva ucenicilor (Luca 5,30), pe cât se pare dându-şi seama că un atac contra lui Isus nu le aducea nici un câştig, la fel cum încercările anterioare de a-L aduce la tăcere se dovediseră neroditoare (vezi Marcu 2,6-11; Ioan 2,18-20; 5,16-47).

Mănâncă El şi bea. A mânca şi bea cu Neamurile era o infracţiune la legea rituală şi atrăgea după sine întinare ceremonială (Fapte 11,3). Pentru scopuri practice, strângătorii de biruri erau clasificaţi la un loc cu Neamurile şi astfel erau consideraţi ca proscrişi sociali (vezi Marcu 2,14; Luca 3,12-13).


17 Isus, când a auzit acest lucru, le-a zis: „Nu cei sănătoși au trebuință de doctor, ci cei bolnavi. Eu am venit să chem la pocăință nu pe cei neprihăniți, ci pe cei păcătoși.”

Cei sănătoşi. Gr. hoi ischuontes, cei care au putere. Luca zice hoi hugiainostes, cei care sunt sănătoşi. Expresia lui Luca este un termen mai exact, de la hugies, un cuvânt uzual grec cu privire la sănătate. Pavel foloseşte de repetate ori acelaşi cuvânt, aşa cum face Luca şi-l aplică la doctrina sănătoasă (1 Timotei 1,10), cuvinte sănătoase (2 Timotei 1,13) şi de a fi sănătoşi în credinţă (Tit 1,13).

Eu am venit…nu. Afirmând adevărul profund al scopului misiunii Sale pe pământ Hristos a dat pe faţă făţărnicia şi eroarea Fariseilor şi a atitudinii lor faţă de asocierea lui Hristos cu strângătorii de biruri. Dacă aceşti oameni erau păcătoşi de felul pretins de Farisei, ei trebuiau să fie în mai mare nevoie decât alţi oameni. Atunci nu erau ei chiar aceia pentru care Hristos trebuia să depună cele mai bune eforturi ale Sale? El venise să mântuiască pe oameni (Matei 1,21), dar dacă El ar fi fost în stare să salveze numai pe aceia care erau deja neprihăniţi, nu ar fi putut să fie cu adevărat un Mântuitor. Dovada misiunii Sale ca Mântuitor al oamenilor depindea de ceea ce putea face El pentru păcătoşi.

Cei neprihăniţi. [Cei drepţi, KJV]. Fariseii pretindeau că sunt în stare să ajungă la neprihănire prin conformarea strictă la cerinţele legii rituale. Mai târziu, Isus a arătat clar că o astfel de neprihănire era contrafăcută şi fără de valoare în împărăţia pe care El o proclama (Matei 5,20; cf. cap. 23,1-33). Dar cu ocazia aceasta, de dragul argumentaţiei, El a admis pretenţia lor subînţeleasă la neprihănire personală (Marcu 2,16.17), deoarece făcând aşa El era în stare să explice motivul pentru care trebuia să servească nevoilor spirituale ale vameşilor.

De fapt, Fariseii erau uneori vinovaţi chiar de păcatele pe care le detestau atât de înfocat la strângătorii de biruri. Isus spunea că ei mâncau casele văduvelor (Matei 23,14) şi scuteau pe un fiu avar de a se îngriji de părinţii lui bătrâni (vezi la Marcu 7,11), dacă în felul acesta ei puteau să se îmbogăţească. În felul acesta Fariseii, punând accent pe corectitudinea legală, erau prea adesea făţarnici. Pe de altă parte, vameşii, care nu ridicau pretenţii de respectabilitate ritualică, erau uneori într-o poziţie mai bună de a accepta învăţătura lui Isus, în ciuda păcatelor lor. Vezi la Luca 18,9-14.


18 Ucenicii lui Ioan și fariseii obișnuiau să postească. Ei au venit și au zis lui Isus: „Pentru ce ucenicii lui Ioan și ai fariseilor postesc, iar ucenicii Tăi nu postesc?”

Ucenicii lui Ioan. [Întrebarea despre post, Marcu 2,18-22 = Matei 9,14-17 = Luca 5,33-39. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 219; cu privire la parabole p. 203-207.]

Obişnuiau să postească. Probabil mai bine, erau postind. Fără îndoială ucenicii lui Ioan participau cel puţin în oarecare măsură la acest fel de viaţă abstinentă (vezi Matei 3,4), aşa cum este dovedit de postirea lor. Pare a fi clar că ei, de fapt, posteau chiar în timpul când au adus chestiunea la Isus.

Un vechi tratat iudaic despre post din secolul I d.Hr., Megillath Ta’anith, menţionează iudei care pe vremea aceea posteau în ziua a doua şi în ziua a cincea a săptămânii, adică lunea şi joia (vezi Luca 18,12). Deşi tradiţia iudaică atribuie datina aceasta istorisirii că Moise a început postul său de 40 de zile de la Muntele Sinai (vezi Exod 34,28) într-o zi de joi şi l-a terminat într-o zi de luni, pare probabil că ţinerea acestor două zile ca zile de post au apărut de fapt din dorinţa de a le ţine cât mai departe cu putinţă de Sabat şi în acelaşi timp de a nu le avea prea aproape una de alta. Vezi Strack şi Billerbeck, Kommentar zum Neuen Testament, vol. 2, p. 241-243.

Strack şi Billerbeck, autorităţi de frunte cu privire la iudaismul antic, arată că motivele care stăteau în spatele acestor posturi de două ori pe săptămână nu sunt atât de clare, dar pare probabil că ele au apărut dintr-o dorinţă din partea unor oameni deosebit de zeloşi pentru a face ispăşire pentru starea lumească a naţiunii, care, îşi dădeau ei seama, aducea repede distrugerea ei. În general, la iudeii din vechime, postul era ţinut de unele persoane pentru a îndrepta vreo greşeală, sau pentru a sigura răspunsul favorabil la o rugăciune, sau pentru împlinirea unei dorinţe. Într-adevăr, mulţi par să fi postit deoarece credeau că un astfel de fapt câştiga un merit special pentru ei înaintea lui Dumnezeu.

Astfel de folosiri ale postului se sprijineau, natural, pe o greşită concepţie a caracterului lui Dumnezeu şi a naturii neprihănirii. Prea adesea postul degenera într-un mijloc de dreptate prin fapte prin care oamenii nădăjduiau să îmblânzească un Dumnezeu auster şi să câştige favoarea Lui, indiferent de inimile lor. Cu secole înainte de vremea lui Isus, profeţii denunţaseră astfel de idei, declarând că Dumnezeu ajunsese să aibă scârbă de posturile lui Israel şi de alte deprinderi religioase (Isaia 58,3-5; Zaharia 7,5-6).

Sunt timpuri când creştinii au nevoie de agerime de minte şi de judecată discriminatorie: s-ar putea ca ei să aibă de luat decizii importante sau s-ar putea să aibă nevoie să înţeleagă mai bine voia lui Dumnezeu. În astfel de împrejurări postul s-ar putea dovedi o mare binecuvântare. Un astfel de post s-ar putea să nu însemne în mod necesar o completă abţinere de la mâncare, ci o dietă limitată la simplele lucruri esenţiale pentru menţinerea sănătăţii şi a vigorii. Creştinul, ca şi Daniel, s-ar putea abţine de la folosirea de pâine bună [pâine plăcută] (Daniel 10,3). Dumnezeu nu este onorat şi experienţa creştină a cuiva nu este promovată de nici-o practică care slăbeşte trupul şi pune în primejdie sănătatea. Vezi Matei 6,16.

Ei au venit şi au zis. Cei desemnaţi aici nu sunt clar identificaţi şi nici Evanghelia după Luca nu este mai clară în privinţa aceasta (vezi Luca 5,33). Totuşi, Matei afirmă precis că ucenicii lui Ioan Botezătorul au fost aceia care au asaltat pe Isus cu întrebarea privitoare la post (Matei 9,14).

Potrivit cu cronologia ipotetică adoptată în acest comentariu, Ioan fusese întemniţat pe la începutul primăverii acestui an, anul 29 d.Hr. şi probabil a fost executat la scurt timp înainte de Paştele anului 30 d.Hr. (vezi la Matei 4,12; Marcu 6,14-29; Luca 3,19.20). Ucenicii lui au pus întrebarea despre post probabil nu cu mult mai mult decât câteva luni înainte ca el să fi murit.

Ucenicii Tăi nu postesc. În felul acesta cărturarii pare că nădăjduiau să înstrăineze grupul în rapidă creştere al ucenicilor de Învăţătorul lor.


19 Isus le-a răspuns: „Oare pot posti nuntașii câtă vreme este mirele cu ei? Câtă vreme au pe mire cu ei, nu pot posti.

Nuntaşii. [Copiii odăii de nuntă, KJV: Fiii nunţii, G. Gal.]. Un idiom contemporan iudaic pentru oaspeţii de nuntă. Comparaţia pe care o foloseşte aici Isus îşi are rădăcinile în profeţia VT, unde legătura lui Iehova cu poporul Său este descrisă ca aceea a mirelui cu mireasa (Isaia 62,5; cf. Osea 1,2). Ioan deja folosise aceeaşi figură pentru a explica legătura sa cu Mesia (cap. 3,25-30), cu o ocazie anterioară când conducătorii căutaseră să înfigă o pană despicătoare de rivalitate între Ioan şi Isus, probabil cam cu un an mai înainte de ocazia acesta. Pare semnificativ deci, că Isus a folosit această scurtă figură în prezenţa ucenicilor lui Ioan Botezătorul.

În nici un amănunt Isus nu S-a abătut de la cerinţele religioase pe care El Însuşi le impusese lui Israel prin Moise. Disputa dintre Sine şi Farisei se concentra pe tradiţiile bătrânilor, poverile grele care erau cu anevoie de purtat (Matei 23,4). Aceste cerinţe tradiţionale fuseseră ridicate la

o poziţie de aşa onoare şi importanţă încât uneori le era îngăduit chiar să contracareze adevăratul spirit al legii lui Moise (cap. 15,3-6; cf. DA 395). În felul acesta forma de religie pe care cărturarii şi Fariseii căutau să o impună poporului făcea ca închinarea lor lui Dumnezeu să fie zadarnică [degeaba] şi fără sens (Marcu 7,7). Vezi la Matei 23,2.3.

Ceea ce expunea acum Isus, în trei parabole scurte, era incompatibilitatea învăţăturilor Sale cu acelea ale cărturarilor. Ucenicii lui Ioan, deşi se presupune că acceptau pe Hristos ca Mesia (vezi Ioan 1,35-37), cu toate acestea aderau cel puţin la unele rânduiri rituale impuse de cărturari şi Farisei (Marcu 2,18). În parabola nuntaşilor, copiii odăii de nuntă, Hristos îi apăra pe proprii Săi ucenici contra acuzaţiei că nu se conformează şi ei tradiţiei. El lăsa să se înţeleagă că practicile rituale trebuiau să fie subordonate preocupărilor de importanţă mai înaltă. Apoi prin exemplele cu vinul cel nou (v. 22) şi cu haina cea nouă (v. 21), Isus a dezvoltat mai departe principiul fundamental implicat – diferenţa ireconciliabilă dintre învăţăturile noi şi cele vechi. Aici El explică pentru ce considera ostenelile rituale rabinice ca fără de valoare. Luate laolaltă, aceste trei parabole erau menite să arate clar ucenicilor lui Ioan Botezătorul că dacă ei credeau cu adevărat învăţăturile învăţătorului lor, le-ar fi primit şi pe ale Lui.

Nu pot posti. Ar fi fost o insultă pentru mireasă şi mire dacă nuntaşii ar fi avut o înfăţişare de jale, ar fi fost morocănoşi şi ar fi refuzat să ia parte la ospăţul nunţii.


20 Vor veni zile când va fi luat mirele de la ei, și atunci vor posti în ziua aceea.

Vor veni zile. Aici pentru prima dată Hristos a lăsat să se înţeleagă în mod public că El urma cândva să fie luat de la ucenicii Săi, ca un mire luat cu forţa de la festivităţile nunţii. Cu mai mult de un an mai înainte de aceasta îi spusese lui Nicodim în particular că El urma să fie înălţat (Ioan 3,14).

Va fi luat. Gr. apairo, a înălţa, a aduce. În contextul prezent cuvântul poate lăsa să se înţeleagă o separare forţată şi chinuitoare, aşa cum a fost cu adevărat la moartea violentă a lui Isus.

El a fost luat de la ei la cruce şi redat lor după înviere.


21 Nimeni nu coase un petic de postav nou la o haină veche; altfel, peticul de postav nou rupe o parte din cel vechi, și mai rea ruptură se face.

Nimeni nu coase. Vezi la Luca 5,36. În această metaforă extinsă sau scurtă parabolă, Hristos arată lipsa înţelepciunii de a încerca să peticească mantaua veche a iudaismului cu ţesătura nouă a învăţăturilor Lui.

Petic. Învăţăturile lui Isus nu erau doar un petic care să fie aplicat la sistemul religios iudaic, care era uzat.

Nou. Gr. agnaphos, nedărăcit, de unde nou, aici însemnând neînălbit sau neintrat la apă.

Haină veche. Aici iudaismul este comparat cu o manta uzată, o manta care a ajuns nefolositoare şi este pe punctul de a se renunţa la ea. Spiritul originar al religiei iudaice fusese de multă vreme pierdut de majoritatea acelora care aderaseră la ea şi în locul ei crescuse un sistem de forme. Prin folosirea acestei ilustraţii Hristos Se străduia să explice ucenicilor lui Ioan Botezătorul zădărnicia faptului de a încerca să combine vestea cea bună a împărăţiei cerului cu ritualurile uzate ale tradiţiei iudaice.

Mai rea ruptură se face. Adică, când primul veşmânt se udă după aplicarea petecului. Ceea ce era menit să cârpească vechea manta serveşte numai să facă defectele ei mai evidente.


22 Și nimeni nu pune vin nou în burdufuri vechi; altfel, vinul cel nou sparge burdufurile, și vinul se varsă, iar burdufurile se prăpădesc; ci vinul nou este pus în burdufuri noi.”

Vin nou. Vezi la Luca 5,39. Prin vin nou se înţelege vin în care forţele fermentaţiei nu şi-au început lucrarea sau în care lucrarea a început, dar nu a fost terminată. Reprezentarea Evangheliei prin vin nou şi lucrarea ei prin procesul fermentaţiei seamănă în esenţă cu parabola aluatului, dar scoate în evidenţă un rezultat diferit (vezi Matei 13,33). Vinul nou reprezintă adevărul vital al lui Dumnezeu care lucrează în inima oamenilor.

Burdufuri. În vechime, acestea erau burdufuri de vin, care erau din piei de oaie sau de capră, la care pielea picioarelor era cusută laolaltă, gâtul servind ca gură a burdufului. Burdufurile vechi şi-au pierdut elasticitatea originară şi s-au uscat şi întărit. Aceasta era starea iudaismului pe vremea lui Hristos.

Sparge burdufurile. Învăţăturile revoluţionare ale lui Isus nu puteau să fie reconciliate cu dogmele reacţionare ale iudaismului. Orice efort de a include creştinismul în formele moarte ale iudaismului, adică, de a uni pe cele două forţând creştinismul să ia forma lui şi să fie împăcat cu el, s-ar fi dovedit zadarnic. Isus învăţa că principiile împărăţiei cerului aplicate la sufletele oamenilor urma să ducă la realizarea acelor principii în vieţi de religie activă, radiantă (vezi la Matei 5,2)

Vinul se varsă. Încercarea de a uni noul cu vechiul urma să aibă drept rezultat o îndoită distrugere. Vinul Evangheliei urma să fie vărsat şi burdufurile iudaismului prăpădite.

Burdufuri noi. Probabil sau o referire la oamenii gata de a primi Evanghelia sau noul tip de organizare bisericească prin care Evanghelia urma să fie promovată.


23 S-a întâmplat că într-o zi de Sabat, Isus trecea prin lanurile de grâu. Ucenicii Lui, pe când mergeau, au început să smulgă spice de grâu.

S-a întâmplat că. [Smulgerea de cereale în Sabat, Marcu 2,23-28 = Matei 12,1-8 =Luca 6,1-

5. Comentariu major: Marcu. Vezi harta p. 218.] Aceste incident a avut probabil loc într-o zi deSabat către sfârşitul primăverii anului 29 d.Hr., întrucât el este grupat cu evenimentele acelei perioade de timp.

Prin lanurile de grâu. Sau pe lângă lanurile de grâu. Fără îndoială ucenicii nu umblau prin grâu, călcându-l în picioare, ci pe o cărare care trecea prin lanurile de grâu. Într-o zi de Sabat. Întrucât Fariseii nu făceau nici-o obiecţie cu privire la distanţa străbătută, ar părea că ea nu era mai mult decât o călătorie în zi de Sabat, şi anume cam 2/3 dintr-o milă (vezi

p. 50).

De grâu. Literal, de cereale, în cazul acesta este aproape sigur că era grâu sau orz. Luca (vezi 6,1) adaugă că ucenicii au început să frece în palmele lor orz sau grâu pentru a înlătura pleava.


24 Fariseii I-au zis: „Vezi, de ce fac ei ce nu este îngăduit să facă în ziua Sabatului?”

Fariseii i-au zis. Aceasta este a patra întâlnire relatată cu cărturarii şi Fariseii după începutul lucrării Lui în Galileea (vezi v. 6,16.18; vezi la Luca 6,6).

Nu este îngăduit. În orice altă zi a săptămânii în afară de Sabat acţiunea ucenicilor ar fi trecut nediscutată, deoarece legea VT prevedea în mod specific că o persoană flămândă putea să mănânce din fructele sau cerealele dintr-un ogor în timp ce trecea pe acolo (vezi la Deuteronom 23,24.25).

Aprobarea din partea lui Hristos aici a faptelor ucenicilor şi propriile Lui acte de vindecare în ziua de Sabat sunt adesea greşit înţelese de scriitorii moderni ca dovadă că El nici nu ţinea personal şi nici nu învăţa pe ucenicii Săi să ţină legile şi rânduielile VT cu privire la păzirea Sabatului. Unii, de asemenea, susţin că poziţia pe care Hristos a luat-o cu privire la aceste chestiuni trebuie să fie interpretată ca o lepădare din partea Lui a poruncii a patra. Realitatea este că Isus adera personal la cerinţele legii lui Moise şi ale Decalogului în fiecare aspect şi învăţa pe urmaşii Lui să facă acelaşi lucru. El a afirmat de repetate ori natura veşnic obligatorie a Legii morale (vezi la Matei 5,17.18; Ioan 15,10; etc.) şi recunoştea, de asemenea, valabilitatea legii rituale a lui Moise ca aplicabilă iudeilor la data aceea (vezi la Matei 23,3). Isus, natural, era iudeu.

Dar în cursul lucrării Lui pe pământ Hristos a fost în conflict cu conducătorii iudei cu privire la valabilitatea legilor făcute de oameni şi a tradiţiilor (vezi la Marcu 7,2.3.8). Faţă de acele cerinţe pe care aparent mulţi din contemporanii Săi ajunseseră să le privească mai esenţiale pentru evlavie decât legile lui Moise şi Decalogul, Hristos a luat o poziţie de opoziţie fără compromis (vezi la cap. 2,19). Examinarea cea mai superficială a multora din aceste cereri face evidentă absurditatea lor şi, cu toate acestea, Fariseii învăţau cu străşnicie că mântuirea urma să fie obţinută prin ţinerea riguroasă a tuturor acestor rânduieli. Viaţa unui iudeu evlavios tindea să devină un nesfârşit şi zadarnic efort de a evita întinarea ceremonială, la care se ajungea când cel mai mic amănunt al acestor cerinţe pur omeneşti ar fi putut să fie trecut cu vederea din neatenţie. Sistemul acesta de neprihănire prin fapte era în conflict de moarte cu neprihănirea prin credinţă.

Mişna înşiră 39 de tipuri de muncă principale sau majore interzise în ziua de Sabat (Shabbath 7.2, ed. Socino a Talmudului, p. 348,349). Primele unsprezece erau faze care duceau la producerea şi pregătirea pâinii: semănatul, seceratul, legatul snopilor, treieratul, culesul viei, frământatul şi coptul. Următoarele douăsprezece se aplică la faze asemănătoare în pregătirea îmbrăcămintei, de la tunderea oilor până la cusutul propriu-zis al hainelor. Acestea sunt urmate de şapte paşi ai pregătirii unei căprioare pentru a fi folosită ca hrană sau pentru piele. Restul lucrurilor trecute pe listă au de-a face cu scrisul, construitul de case, aprinderea şi stingerea focului şi transportarea de articole de la un loc la altul.

Aceste reglementări generale erau explicate mai departe în amănunt. Pe lângă aceste reglementări majore erau şi nenumărate prevederi cu privire la ţinerea Sabatului. Cea mai cunoscută este aşa numitul drum de ziua Sabatului de două mii de coţi – oarecum mai mic de 2/3 dintr-o milă (vezi p. 50). Era de asemenea considerată ca o călcare a Sabatului fapta de a privi întro oglindă fixată în perete ( Shabbath 149a, ed. Socino a Talmudului, p. 759) sau chiar aprinderea unei lumânări. Totuşi aceeaşi reglementare permitea ca un ou ouat în Sabat să fie vândut unei persoane dintre Neamuri şi cineva dintre Neamuri să fie angajat pe plată pentru a aprinde o lumânare sau focul. Era socotit ca neîngăduit să expectorezi pe pământ ca nu cumva un fir de iarbă să fie irigat. Nu era îngăduit să porţi o batistă în Sabat afară de cazul că un capăt al ei era cusut de propria haină a purtătorului – caz în care, din punct de vedere tehnic nu mai era o batistă, ci o parte din haină. La fel, reglementarea cu privire la distanţa pe care un om avea voie să o parcurgă în ziua de Sabat, ascunzând cantităţi de mâncare la intervale corespunzătoare pe drumul pe care urma să-l facă. Din punct de vedere tehnic, locul unde se găsea hrana putea fi considerat ca un alt cămin al proprietarului. De la fiecare ascunzătoare de hrană era atunci posibil să facă încă un drum de Sabat, până la următoarea ascunzătoare. Acestea erau doar câteva din poverile grele şi cu anevoie de purtat (Matei 23,4) care fuseseră puse asupra iudeilor evlavioşi de pe vremea lui Hristos.

În felul acesta, strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila, Fariseii foloseau fără încetare litera unor legi născocite de om pentru a nimici spiritul Legii lui Dumnezeu. Sabatul, intenţionat la origine să dea omului un prilej să-L cunoască pe Făcătorul Său printr-o cercetare a lucrurilor pe care le făcuse El şi să cugete la iubirea şi bunătatea Lui, devenise în schimb o amintire a caracterului egoist şi arbitrar al Fariseului şi cărturarului. El reprezenta în mod greşit caracterul lui Dumnezeu, zugrăvindu-L ca un tiran.

Natura face cunoscută înţelepciunea, puterea şi iubirea lui Dumnezeu şi tocmai în direcţia acestor lucruri Sabatul era menit să îndrume atenţia omului, ca nu cumva omul să ajungă atât de absorbit de activităţile personale încât să uite de Acela care i-a dat fiinţa şi care în chip constant exercită putere divină pentru fericirea şi buna lui stare. Problema pe care unii din creştinii moderni o găsesc în determinarea a ceea ce poate şi ceea ce nu poate să fie corespunzător ca activitate de Sabat este uşor rezolvată odată ce scopul Sabatului este clar în minte. Orice ne atrage mai aproape de Dumnezeu, ne ajută să înţelegem mai bine voia Lui faţă de noi şi felul Său de purtare faţă de noi şi ne conduce să conlucrăm mai bine cu El în propria noastră viaţă şi să contribuim la fericirea şi binele altora – aceasta este adevărata ţinere a Sabatului (vezi la Isaia 58,13; Marcu 2,27.28).


25 Isus le-a răspuns: „Oare n-ați citit niciodată ce a făcut David, când a fost în nevoie și când a flămânzit el și cei ce erau împreună cu el?

Oare n-aţi citit? Isus lasă să se înţeleagă că, în studierea Scripturilor, ei nu sesizaseră învăţătura cuprinsă în incidentul pe care urma să-l relateze.

Când a fost nevoie. Legile şi lucrurile sacre aparţinând sanctuarului fuseseră rânduite pentru binele omului şi, dacă acestea urmau ca vreodată să vină în conflict cu interesele supreme ale lui, cu ceea ce era absolut necesar pentru el, ele trebuia să fie subordonate.


26 Cum a intrat în casa lui Dumnezeu, în zilele marelui preot Abiatar, și a mâncat pâinile pentru punerea înaintea Domnului, pe care nu este îngăduit să le mănânce decât preoții? Și cum a dat din ele chiar și celor ce erau cu el?”

Casa lui Dumnezeu. La data incidentului amintit aici, Templul încă nu fusese construit. Casa lui Dumnezeu încă mai consta numai dintr-un cort, aflat la data aceea la Nob.

Abiatar. Abiatar era fiul lui Ahimelec, care era marele preot titular la data când a avut loc acest incident (vezi 1 Samuel 21,1.6). Cuvintele lui Isus par să sugereze că Abiatar era supleant al tatălui său vârstnic şi în felul acesta îndeplinea de fapt, cel puţin în parte, unele din funcţiile slujbei de mare preot chiar în cursul vieţii acestuia şi sub supravegherea lui. Când Ahimelec a fost ucis, Abiatar a fugit la David, ducând cu el efodul sacru, simbol al slujbei de mare preot (1 Samuel 22,20). O situaţie similară domnea pe vremea lui Hristos, când Caiafa era mare preot, dar Ana era recunoscut de toţi ca fiind un fel de mare preot emerit (vezi Fapte 4,6; vezi la Luca 3,2).

Pâinile pentru punerea înaintea Domnului. Vezi la Exod 25,30. Regulile elaborate pentru pregătirea şi folosirea pâinii prezenţei o distingeau ca sfântă. Pâinea veche, luată de pe masa punerii înainte din sfânta, urma să fie consumată de preoţi în cuprinsul sacru al sanctuarului (vezi la Levitic 24,5-8).

Nu este îngăduit să le mănânce. Nimeni în afară de preoţi nu putea să mănânce pâinea consacrată (vezi Levitic 24,9).


27 Apoi le-a zis: „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat;

Sabatul. Vezi la Geneza 2,1-3; Exod 20,2-11.

Pentru. Literal, în favoarea.

Om. Gr. anthropos, literal, o persoană, un termen generic incluzând bărbaţi, femei şi copii (vezi la cap. 6,44). Oamenii ar reflecta mai precis sensul lui anthropos. Sabatul era menit şi rânduit de un Creator iubitor pentru binele omenirii. Numai prin forţarea cea mai fantastică a raţionamentului o persoană putea să considere Sabatul ca fiind contra omului în orice privinţă (vezi la Coloseni 2,14).

Nu omul pentru Sabat. Dumnezeu nu a creat pe om pentru că avea un Sabat şi avea nevoie de cineva care să-l ţină, ci, un Creator Atotînţelept ştia că omul, făptura mâinilor Sale, avea nevoie de creştere morală şi spirituală pentru dezvoltarea caracterului. El avea nevoie de timp în care propriile sale interese şi ocupaţii să fie subordonate unei studieri a caracterului şi voii lui Dumnezeu aşa cum au fost descoperite în natură şi apoi în revelaţie. Sabatul zilei a şaptea era rânduit de Dumnezeu pentru a împlini nevoia aceasta. A falsifica în vreun fel oarecare specificările Creatorului cu privire la când şi cum să fie ţinută ziua înseamnă a tăgădui că Dumnezeu cunoaşte ce este cel mai bine pentru făpturile mâinilor Sale.

Dumnezeu a rânduit ca Sabatul să fie o binecuvântare, nu o povară, şi este în interesul omului şi nu în dauna lui să-l ţină. El era menit să sporească fericirea lui, nu să-i producă o greutate. Păzirea Sabatului nu constă esenţial din amănunţita ţinere a anumitor formalităţi şi în abţinerea de la anumite ocupaţii; a-l privi în lumina aceasta înseamnă a pierde complet adevăratul spirit şi adevăratele scopuri ale ţinerii Sabatului şi a te deda la căutarea neprihănirii întemeiate pe fapte. Noi ne abţinem de la anumite lucrări, de la anumite ocupaţii, de la anumite subiecte de gândire şi conversaţie, nu pentru că făcând aşa credem că vom câştiga favoarea înaintea lui Dumnezeu. Noi ne abţinem de la aceste lucruri pentru ca să putem devota timpul, puterile noastre şi gândul nostru la alte ocupaţii care vor spori cunoaşterea noastră despre Dumnezeu, a aprecierii bunătăţii Sale, a capacităţii noastre de a conlucra cu El şi a destoiniciei noastre de a-L servi pe El şi pe semenii noştri pe deplin. Păzirea Sabatului care constă numai sau mai ales în aspectul negativ de a nu face anumite lucruri, nu este deloc păzire a Sabatului; numai atunci când este practicat aspectul pozitiv al păzirii Sabatului putem nădăjdui să obţinem din păzirea lui folosul rânduit de un Creator înţelept şi iubitor. Vezi la Isaia 58,13.

Mulţimea de cerinţe ale rabinilor în privinţa ţinerii meticuloase a Sabatului era bazată pe concepţia că Sabatul era de mai mare importanţă înaintea lui Dumnezeu decât omul însuşi. Potrivit cu raţionamentul aparent al acestor tâlcuitori orbi ai Legii divine, omul fusese făcut pentru Sabat – făcut să-l ţină în chip mecanic. Rabinii reduseseră Sabatul la o absurditate prin distincţia lor rigidă şi fără noimă dintre ceea ce se putea şi ceea ce nu se putea face în ziua aceea (vezi la v. 24). Ei scoteau în evidenţă aspectul negativ al ţinerii Sabatului – abţinerea de la anumite lucruri. Formele religiei erau prezentate ca substanţa ei.


28 așa că Fiul omului este Domn chiar și al Sabatului.”

Aşa că. După ce a atras atenţia la scopul Sabatului (v. 27), Hristos îndreaptă atenţia la Autorul lui şi în felul acesta la propriul Său drept de a determina cum să fie realizat cel mai bine acel scop.

Fiul omului. Vezi la Matei 1,1; Marcu 2,10; vezi nota adiţională la Ioan 1.

Domn. Mântuitorul Însuşi are dreptul de a determina ce este corespunzător pentru acea zi; în consecinţă, Fariseii îşi depăşeau prerogativele (vezi v. 24). Biserica n-are dreptul să împovăreze Sabatul cu restricţii apăsătoare – cum făceau iudeii – sau să încerce să transfere sfinţenia lui de la o zi la altă zi. Amândouă sunt mijloace ale celui rău menite să amăgească pe oameni şi să-i îndepărteze de la adevăratul spirit al păzirii Sabatului. Omul nu are dreptul să falsifice ziua aleasă de Dumnezeu, fie că este Fariseu sau creştin.

Chiar şi. [La fel şi, KJV]. Întregul şir al raţionamentului lui Hristos expus înaintea Fariseilor batjocoritori este prezentat mai clar în raportul dat de Matei, după cum urmează: 1) nevoia omenească este de mai mare importanţă decât cerinţele rituale sau tradiţiile omeneşti (vezi Matei 12,3.4); 2) munca depusă în legătură cu serviciul la Templu este în conformitate cu cerinţele zilei de Sabat (vezi v. 5); 3) Hristos este mai mare decât Templul (vezi v. 6) sau decât ziua de Sabat (vezi

v. 8).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–12 DA 262–271 3–5 3T 168

5 COL 125; MH 174; 6T 232

5–11 6T 234

6 8T 202

7 DA 269; MH 76

10 DA 270

12 DA 269; MH 77

14–22 DA 272–280

17 COL 58; FE 252; TM 230, 351; 2T 74; 3T 49; 4T 42; 5T 219

20 DA 277

27 1T 533; 2T 582; 4T 247

27, 28 DA 285, 288

28 GC 447