1 Într-o zi de Sabat, Isus a intrat în casa unuia din fruntașii fariseilor, ca să prânzească. Fariseii Îl pândeau de aproape.

IND=200 1. A intrat în casa. [Prânzirea cu un fruntaşul Fariseilor, Luca 14,1-15. Despre minuni vezi p. 208-213; parabole, p. 203-207]. Nu există indicii cu privire la timpul şi locul acestui incident în afară de faptul că contextul în care el apare în Evanghelia după Luca lasă să se înţeleagă că s-ar putea să fi fost în Perea, între sărbătoarea înnoirii din iarna anului 30-31 d. Hr. şi Paştele primăverii viitoare. Unuia din fruntaşii Fariseilor. Comparaţi ocazia anterioară în care Isus acceptase invitaţia de a prânzi la un Fariseu (cap. 11,37-54). Naraţiunea de faţă lasă să se înţeleagă că gazda lui Isus era cu ocazia aceasta un rabi influent şi bogat. Nu există nici o relatare biblică că Isus a refuzat vreodată o invitaţie, fie că era de la un Fariseu sau de la un vameş (vezi la Marcu 2,15-17).

Sabat. Pare să fi fost ceva foarte obişnuit la iudeii de pe vremea lui Hristos să invite la masă în ziua de Sabat. Hrana, fără îndoială, era pregătită din ziua precedentă şi păstrată caldă, sau poate era consumată rece. Era considerat ca ilegal să aprindă focul în ziua de Sabat (vezi la Exod 16,23; 35,3); de aceea toată hrana era pregătită în ziua care precede Sabatul (vezi la Exod 16,23). O masă la care erau invitaţi prietenii era de obicei privită ca o preânchipuire a binecuvântărilor vieţii veşnice (vezi la Luca 14,15; cf. COL 219).

Să prânzească. [Să mănânce pâine, KJV]. Un idiom obişnuit iudaic însemnând să prânzească.

Îl pândeau. Fără îndoială erau de faţă cu ocazia aceasta spioni (vezi la cap. 11,54), pândind cu intenţie rea (vezi la cap. 6,7). Nu ştim dacă spionii aranjaseră ca omul bolnav de dropică să fie de faţă. Dar ei observaseră în trecut că Isus nu ezita să vindece un om în Sabat, în contradicţie cu tradiţia lor legalistă şi probabil bănuiau că El va face din nou aşa ceva. În total sunt raportate şapte cazuri de vindecări de persoane în Sabat în naraţiunile Evangheliei; aceasta fiind a şaptea şi ultima în ce priveşte timpul (vezi Luca 4,33-36.38.39; 6,6-10; 13,10-17; 14,2-4; Ioan 5,5-10; 9,1-14).


2 Și înaintea Lui era un om bolnav de dropică.

Dropică. Gr. hudropikos, un termen medical comun derivat de la gr. hudor apă şi care descrie starea cuiva care are un surplus de fluid în ţesuturile corpului. Cuvântul acesta apare numai aici în greaca biblică. Acesta este unicul exemplu relatat al unui astfel de caz care să vină sub atenţia lui Isus. S-ar putea ca el să fi venit din propria lui voinţă, în nădejdea de a fi vindecat, deşi raportul nu spune că s-a prezentat el însuşi înaintea lui Isus pentru vindecare. Este de conceput, aşa cum au sugerat unii, că o parte din Fariseii de faţă aranjaseră ca bolnavul să fie acolo, pentru a-L prinde în laţ pe Isus că îl vindecă în Sabat. Vindecarea pare să fi avut loc înainte de timpul când cei invitaţi s-au aşezat de fapt la masă (vezi v. 7)./IND


3 Isus a luat cuvântul și a zis învățătorilor Legii și fariseilor: „Oare este îngăduit a vindeca în ziua Sabatului sau nu?”

Isus a luat cuvântul. [Isus răspunzând, KJV]. Isus nu a răspuns în sensul de a replica la vreo întrebare pusă Lui. El răspundea gândurilor Fariseilor care Îl pândeau să vadă ce va face. Folosirea cuvântului a răspunde în sensul acesta este obişnuită în ebraică (vezi la cap. 13,14).

Învăţătorilor Legii şi Fariseilor. În textul grec nu este decât un articol hotărât pentru amândouă cuvintele. Aceasta arată că aici ei sunt trataţi ca aparţinând unei singure grupe şi nu la două (cf. cap. 7,30, unde articolul hotărât apare de două ori în textul grec). Pentru învăţătorii Legii şi Fariseii vezi p. 51, 52, 55.

Este îngăduit? Pot fi citate dovezi textuale importante (cf. p. 146) pentru adăugarea cuvintelor sau nu.


4 Ei tăceau. Atunci Isus a luat de mână pe omul acela, l-a vindecat și i-a dat drumul.

Ei tăceau. [Ei păstrau liniştea, KJV]. Adică, ei tăceau. Conversaţia a încetat; ei au refuzat să răspundă. Pe cât se pare, dându-şi seama că nu puteau câştiga nimic dacă vorbeau, ei şi-au găsit refugiul în tăcere şi liniştea s-a lăsat deasupra încăperii. Ei nu au îndrăznit să spună că nu era îngăduit, pentru că propriile lor reguli rabinice par să fi interzis vindecarea într-un astfel de caz şi nici nu le-a păsat să spună care nu era. Luca pare să fi avut o deosebită plăcere să noteze ocazii când duşmanii Evangheliei tăceau sau erau aduşi la tăcere (Luca 20,26; Fapte 15,12; 22,2).

A luat de mână. [L-a luat, KJV]. Adică, l-a apucat.

I-a dat drumul. Gr. apoluo, a elibera, a slobozi, a da drumul sau a lăsa să plece. Aceasta pare să fi fost înainte de începutul mesei (v. 7). Poate că Isus a căutat să scape pe om din încurcătura şi ruşinea pe care conducătorii iudei o aduseseră de curând asupra unei alte persoane care fusese vindecată într-o zi de Sabat (vezi Ioan 9).


5 Pe urmă le-a zis: „Cine dintre voi, dacă-i cade copilul sau boul în fântână, nu-l va scoate îndată afară, în ziua Sabatului?”

Copilul. [Un măgar, KJV]. Dovezile textuale sunt împărţite (cf. p. 146) între exprimarea aceasta şi aceea de copil. Puţ. [Fântână, KJV]. Gr. phrear, o fântână, sau puţul unei fântâni sau gropi.


6 Și n-au putut să-I răspundă nimic la aceste vorbe.

N-au putut să-i răspundă. Criticii lui Isus erau acum fără de nădejde în defensivă. Lor nu le plăcea să admită că le păsa mai mult de un bou sau de un măgar decât de un om. 7. O pildă. O parabolă n-are nevoie să fie o naraţiune, ea poate să fie doar o vorbă simplă, plină de miez (vezi

p. 203, 204). Parabola dată aici era probabil întemeiată pe observaţia imediată a lui Isus asupra felului în care oaspeţii se aşezau la masă. El a văzut cum oaspeţii alegeau locurile de cinste. Pare că o dispută asemănătoare cu aceasta a avut loc între ucenici la ultima cină (vezi la cap. 22, 24).

Locurile. Mai degrabă locuri de a sta culcat. Pentru obiceiurile la ospeţele iudaice vezi la Marcu 2,15-17. Potrivit cu Talmudul, locurile de onoare erau acelea de lângă gazdă. La o ocazie ulterioară Isus, între altele, a mustrat pe cărturari şi Farisei pentru căutarea locurilor de cinste la ospăţ (vezi Matei 23,6).


7 Apoi, când a văzut că cei poftiți la masă alegeau locurile dintâi, le-a spus o pildă. Și le-a zis:
8 „Când ești poftit de cineva la nuntă, să nu te așezi la masă în locul dintâi; ca nu cumva, printre cei poftiți de el, să fie altul mai cu vază decât tine,

Nuntă. Adică, un ospăţ de nuntă, aşa cum arată contextul.


9 și cel ce te-a poftit și pe tine și pe el să vină să-ți zică: „Dă locul tău omului acestuia.” Atunci, cu rușine, va trebui să iei locul de pe urmă.

Cel ce te-a poftit. Sau gazdă.

Şi pe el. Pe oaspetele onorat.

Locul de pe urmă. Adică, locul cel mai umil pentru culcare. Toate celelalte locuri intermediare urmau, probabil, să fie ocupate de acum şi nu mai rămânea nici un alt loc.


10 Ci, când ești poftit, du-te și așază-te în locul cel mai de pe urmă; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit să-ți zică: „Prietene, mută-te mai sus.” Lucrul acesta îți va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masă împreună cu tine.

Aşează-te. Mai degrabă, întinde-te. Cinste. Adică, onoare, un înţeles arhaic al cuvântului cinste Tuturor celor. [Acelora, KJV]. Dovezi textuale importante pot fi citate (cf. p. 146) pentru exprimarea a lor toţi.


11 Căci oricine se înalță va fi smerit; și cine se smerește va fi înălțat.”

Oricine se înalţă. Aici Isus repetă un cuvânt pe care El îl folosea adesea într-o formă sau alta (vezi Matei 18,4; 23,12; Luca 18,14, etc.). Principiul enunţat aici loveşte chiar la rădăcina mândriei, dorinţei de a se înălţa pe sine în opinia altora; iar mândria, la rândul ei, împreună cu egoismul, este rădăcina oricărui păcat. Isus Însuşi a dat exemplul suprem de umilinţă (vezi Isaia 52,13.14; Filipeni 2,6-10).

Smerit. Adică umilit. Este o axiomă a vieţii că omul al cărui obiectiv principal în viaţă este promovarea a ceea ce el consideră propriile sale interese, găseşte de obicei că alţii îl constrâng să ocupe un loc mai de jos.

Înălţat. Invers, omul care uită de propriile sale interese şi îşi face o ocupaţie din a încuraja şi ajuta pe alţii este adesea chiar acela pe care semenilor săi le face plăcere să-l onoreze. Umilinţa este, chiar şi mai sigur, paşaportul pentru înălţare în Împărăţia cerurilor, în timp ce dorinţa de a se înălţa pe sine, este o stavilă puternică împotriva intrării în împărăţie (cf. Isaia 14,12-15; Filipeni 2,5-8).


12 A zis și celui ce-L poftise: „Când dai un prânz sau o cină, să nu chemi pe prietenii tăi, nici pe frații tăi, nici pe neamurile tale, nici pe vecinii bogați, ca nu cumva să te cheme și ei la rândul lor pe tine, și să iei astfel o răsplată pentru ce ai făcut.

Prânzi. Gr. ariston, însemnând la origine cea dintâi masă, sau masa de dimineaţă, dar folosit mai târziu pentru a se referi la masa de la amiază. Cina. Gr. deipnon, se referă de obicei la masa de seară.

Să nu chemi pe prietenii tăi. Potrivit cu textul grec ideea poate fi rezumată astfel: Să nu-ţi faci obiceiul să inviţi numai pe prietenii tăi. Isus nu exclude invitarea la masă a prietenilor, ci avertizează împotriva motivelor egoiste care determină pe mulţi să-i invite la masă numai pe aceia de la care ei aşteaptă favoruri asemănătoare. Isus încurajează ospitalitatea pe temeiul interesului adevărat faţă de nevoile semenilor noştri – poate nevoia de hrană, poate nevoia de prietenie. El arată că felul acesta de ospitalitate, deşi nu este răsplătit în viaţa aceasta, va fi răsplătit în viaţa viitoare.

La rândul lor. [Din nou, KJV]. Adică, în schimbul invitaţiei anterioare.


13 Ci, când dai o masă, cheamă pe săraci, pe schilozi, pe șchiopi, pe orbi.

Cheamă pe săraci. Potrivit cu legea mozaică, aceasta era o datorie (vezi Deuteronom 14,29). Cei nevoiaşi nu trebuiau să fie pierduţi din vedere.


14 Și va fi ferice de tine, pentru că ei n-au cu ce să-ți răsplătească; dar ți se va răsplăti la învierea celor neprihăniți.”

Răsplătească. [Recompensat, KJV]. Literal, răsplătit sau plătit.

Celor neprihăniţi. [Celor drepţi, KJV]. Menţionarea învierii celor drepţi implică învierea similară a celor nedrepţi (vezi Ioan 5,29; Fapte 24,15).


15 Unul din cei ce ședeau la masă cu El, când a auzit aceste vorbe, I-a zis: „Ferice de acela care va prânzi în Împărăția lui Dumnezeu!”

Unul din cei ce şedeau la masă. [Unul din ei, KJV]. Pentru împrejurările în care s-a făcut această declaraţie din versetul 15 vezi la v. 1.

Ferice. [Binecuvântat, KJV]. Sau fericit (vezi la Matei 5,3). Datoria neagreată arătat în v. 12-14 a dus la această încercare de a abate conversaţia pe o cale mai plăcută (vezi COL 221). Referirea lui Isus la înviere (v. 14) a sugerat probabil acestui Fariseu platitudinea evlavioasă pe care el a exprimat-o. Cel care vorbea avea o mare plăcere să se gândească la răsplătirea facerii de bine, dar considera facerea binelui un gând neplăcut. Era doritor să se bucure de privilegiile Împărăţiei cerului, dar nu era gata să poarte răspunderile ei. El nu era dispus să se conformeze la condiţiile de intrare în împărăţie, ci părea să nu fi avut nici cea mai mică îndoială că îi va fi acordat un loc de cinste la marele ospăţ al Evangheliei.

Va prânzi. [Va mânca pâine, KJV]. Adică, prânzi (vezi la v. 1). Cu privire la însemnătatea termenului împărăţia lui Dumnezeu vezi la Matei 5,2.3; Marcu 3,14; Luca 4,19. În folosirea idiomatică iudaică a mânca pâine în Împărăţia lui Dumnezeu însemna să se bucure de fericirea cerului (cf. Isa 25,6; Luca 13,29). De fapt, afirmaţia Fariseului însuşi era corectă ca banalitate, dar spiritul în care era făcută şi motivul care o determinase erau cu totul greşite. Cel care vorbea susţinea, cu mulţumire de sine, că era sigur de invitaţie.


16 Și Isus i-a răspuns: „Un om a dat o cină mare și a poftit pe mulți.

O cină mare. [Marele ospăţ, Luca 14,16-24. Cf. la Matei 22,1-14. Despre parabole vezi p. 203-207]. Isus Se referă aici la belşugul binecuvântărilor Împărăţiei cerului sub simbolul unui mare ospăţ, un simbol pe cât se pare obişnuit pentru ascultătorii Săi (vezi la v. 15). El nu pune la îndoială sentimentul afirmaţiei Fariseului (v. 15), ci mai degrabă pune sub semnul întrebării sinceritatea celui care a făcut-o. De fapt, Fariseul era unul din aceia care, chiar în momentul acela, lepădau invitaţia Evangheliei (vezi la v. 18, 24).

Sunt multe asemănări între parabola aceasta şi aceea a ospăţului nunţii fiului de împărat (vezi la Matei 22,1-14), dar sunt şi multe deosebiri. Şi împrejurările în care au fost date cele două parabole sunt mult deosebite. Aceea din Luca 14 a fost dată în casa unui Fariseu, în timp ce aceea din Matei 22 a fost spusă în legătură cu o încercare de arestare a lui Isus (vezi vol. IV, p. 26-32).

A poftit pe mulţi. Aceasta reprezintă prima invitaţie la ospăţul Evangheliei, invitaţia dată iudeilor în tot timpul VT (vezi vol. IV, p. 26-32). Ea se referă în mod deosebit la repetatele apeluri ale lui Dumnezeu făcute lui Israel prin profeţii din vechime (cf. la v. 21-23).


17 La ceasul cinei, a trimis pe robul său să spună celor poftiți: „Veniți, căci iată că toate sunt gata.”

A trimis pe robul său. [A trimis pe servul său, KJV]. Într-un sens special Isus Însuşi poate fi considerat servul trimis să proclame că toate sunt gata. În ţările orientale chiar astăzi este obiceiul de a trimite un sol cu scurt timp înainte ca ospăţul să înceapă, pentru a reaminti de fapt oaspeţilor invitaţia lor. În caz că un oaspete ar fi uitat de invitaţie, sau poate nu ar fi ştiut când era aşteptat să vină, aceasta i-ar fi acordat timp să se pregătească pentru ocazie şi să ajungă la locul rânduit pentru ospăţ. În Orient, unde este dată mai puţină atenţie calendarului şi ceasornicelor ca în ţările apusene, o astfel de reamintire este de valoare practică prin aceea că evită încurcătură atât pentru gazdă, cât şi pentru oaspeţii săi.


18 Dar toți, parcă fuseseră vorbiți, au început să se dezvinovățească. Cel dintâi i-a zis: „Am cumpărat un ogor și trebuie să mă duc să-l văd; rogu-te să mă ierți.”

Parcă fuseseră vorbiţi. [La un gând, KJV]. Aproape pare că oaspeţii invitaţi uneltiseră împreună să o insulte pe gazda lor binevoitoare. Fuseseră, natural, mai mult de trei oameni invitaţi la ospăţ (vezi v. 16). Aparent, cele trei scuze pe care Isus le enumeră sunt date ca exemple de ceea ce servul auzise oriunde se dusese. Pentru exemple similare de cazuri în care erau cuprinse mai mult de trei persoane vezi cap. 19,16-21.

Început. Fiecare viitor oaspete a născocit propriul său pretext, pentru că nici unul din ei nu avea un motiv acceptabil. Motivul real în fiecare caz era, natural, acela că oaspetele invitat era mai interesat de altceva, pe care ar fi trebuit să-l lase deoparte temporar dacă urma să ia parte la ospăţ. Scuzele, de asemenea, implicau o lipsă de apreciere pentru ospitalitatea şi prietenia omului care dădea ospăţul. Aceia care refuzau invitaţia la ospăţul Evangheliei dădeau mai multă valoare intereselor trecătoare, decât celor veşnice (vezi Matei 6,33).

În ţările orientale, a refuza o invitaţie – cu excepţia cazurilor când era cu neputinţă de a o accepta – este considerat adesea un refuz al prieteniei. Printre unii arabi, a refuza o invitaţie la data reamintirii (vezi la v. 17), după ce invitaţia originară fusese o dată acceptată, este considerat ca o declaraţie de ostilitate. Pe de altă parte, a accepta o invitaţie şi a lua parte la un ospăţ se presupune că indică prietenie.

A cumpărat un ogor. Chiar acceptată ca adevărată, scuza era şubredă – cumpărarea avusese deja loc. Fără îndoială, cumpărătorul cercetase terenul cu grijă înainte de a încheia tranzacţia.


19 Un altul a zis: „Am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc: iartă-mă, te rog.”

Cinci perechi de boi. Şi aici, cumpărarea fusese deja făcută. Cumpărătorul intenţiona numai să determine ce afacere bună făcuse el, o sarcină ce uşor ar fi putut să fie amânată dacă ar fi dorit cu adevărat să ia parte la ospăţ.


20 Un altul a zis: „Tocmai acum m-am însurat și de aceea nu pot veni.”

Nu pot veni. Omul care a prezentat această a treia scuză pare să fi fost şi mai obraznic decât ceilalţi. În timp ce ei, sub o înfăţişare de amabilitate, au rugat să fie scuzaţi, el doar a informat pe serv categoric: Nu pot veni. Unii consideră că omul acesta îşi baza probabil refuzul pe faptul că în cursul primului lui an de viaţă de căsătorie unui om îi erau acordate anumite scutiri de împlinirea unor datorii militare şi civile (vezi la Deuteronom 24,5). De aceea a zis: Nu pot veni. Dar legea aceasta nu-l scutea de legături sociale normale şi orice strădanie de a simula că făcea aşa ceva ar fi fost o pretenţie goală de conţinut. Scuza acestui om nu era decât puţin mai bună sau nu era deloc mai bună decât acelea ale primilor doi oameni.


21 Când s-a întors robul, a spus stăpânului său aceste lucruri. Atunci stăpânul casei s-a mâniat și a zis robului său: „Du-te degrabă în piețele și ulițele cetății și adu aici pe cei săraci, ciungi, orbi și șchiopi.”

S-a mâniat. [Fiind mâniat, KJV]. Când servul a povestit una după alta scuzele neîntemeiate, mânia gazdei binevoitoare s-a aprins. La început, oamenii acceptaseră cu toţii invitaţia lui şi pe temeiul acceptării din partea lor el avansase cu pregătirile pentru ospăţ. Dar acum, când pregătirile erau terminate şi hrana era gata, părea să fie o conspiraţie ca să-l pună în încurcătură (vezi la v. 18). În plus, el făcuse considerabile cheltuieli pentru pregătirea ospăţului.

De fapt, Dumnezeu, care pregăteşte ospăţul ceresc, nu Se mânie aşa cum fac fiinţele omeneşti. Totuşi, având în vedere tot ce a făcut El pentru a oferi binecuvântările mântuirii pentru omenirea pierdută, mare Sa inimă plină de iubire trebuie să fi fost adânc întristată din cauză că oamenii au preţuit atât de puţin milostiva Lui invitaţie la neprihănire şi favoare divină. Toate resursele cerului au fost învestite în lucrarea de mântuire şi lucrul cel mai mic pe care-l au de făcut oamenii este să aprecieze şi să accepte ce a oferit Dumnezeu.

Du-te de grabă. Este evident că gazda nu doreşte ca proviziile lui preţioase să fie irosite. Dacă cei mai buni prieteni ai săi aleseseră să nu se folosească de dovezile bunăvoinţei lui, el urma să invite bucuros străini pentru a se folosi de ea. Notaţi mai departe că acţiunea lui este în armonie cu sfatul pe care Isus îl dăduse cu puţin mai înainte de această parabolă (vezi v. 12-14), sfat care părea nebinevenit pentru oaspeţii de la ospăţul la care Isus participa acum şi care a făcut pe unul din ei să schimbe subiectul (vezi la v. 15).

Pieţele şi uliţele. Adică, străzile cele largi şi uliţele lăturalnice. Invitaţia Evangheliei a fost făcut mai întâi poporului iudeu, reprezentat aici ca locuitori ai unei cetăţi. Cetăţenii de frunte ai cetăţii care refuzaseră invitaţia erau conducătorii iudei, dintre care unii erau acum adunaţi cu Isus la ospăţul din casa Fariseului (vezi la v. 1). Oaspeţii care refuzaseră invitaţia erau aristocraţia religioasă a lui Israel. Acum gazda binevoitoare se întoarce de la prietenii lui la străinii cetăţii, la membrii neglijaţi şi uneori dispreţuiţi ai societăţii. Ei erau locuitori ai aceleaşi cetăţi ca şi oaspeţii invitaţi, deci iudei. Dar unii din ei erau vameşi şi păcătoşi, bărbaţi şi femei pe care aristocraţii religioşi ai naţiunii îi considerau ca proscrişi. Cu toate acestea ei erau flămânzi şi însetaţi după Evanghelie (vezi la Matei 5,6).

Săraci, schilozi. De obicei iudeii presupuneau că persoanele care sufereau fie financiar fie fizic, erau scoşi de sub favoarea lui Dumnezeu şi astfel aceste categorii erau dispreţuite şi neglijate de semenii lor (vezi la Marcu 1,40; 2,10). Se presupunea că Dumnezeu îi lepădase şi, de aceea, societatea îi considera şi ea ca proscrişi. În parabola aceasta Isus tăgăduieşte faptul că astfel de persoane sunt dispreţuite de Dumnezeu şi declară că ei nu trebuie să fie dispreţuiţi de semenii lor chiar şi atunci când suferinţele lor s-ar datora propriilor lor fapte greşite sau a comportării lor greşite. Cei loviţi de sărăcie şi cu defecte fizice de aici par să reprezinte în primul rând pe aceia care sunt faliţi din punct de vedere moral şi spiritual. Ei nu au fapte bune pentru a le oferi lui Dumnezeu în schimbul binecuvântărilor şi mântuirii.


22 La urmă, robul a zis: „Stăpâne, s-a făcut cum ai poruncit, și tot mai este loc.”

Tot mai este loc. Servul pare să-şi dea seama că gazda îndurătoare ar dori în mod sigur ca locurile la ospăţul ei să fie ocupate. La fel este şi la marele ospăţ al Evangheliei. Dumnezeu nu a creat pământul în deşert (vezi la Isaia 45,18), o pustietate goală, ci era destinat să fie locuit ca patrie veşnică a unui neam omenesc fericit. Deşi păcatul a amânat împlinirea acestui scop pentru un timp, el va fi realizat în cele din urmă (vezi PP 67). Fiecărei persoane născute în lume i se acordă o ocazie de a participa la ospăţul Evangheliei şi de a locui pururi pe pământul înnoit. Parabola arată clar că aceeaşi ocazie respinsă de unul va fi acceptată cu nerăbdare de un altul (cf. Apocalipsa 3,11).


23 Și stăpânul a zis robului: „Ieși la drumuri și la garduri, și pe cei ce-i vei găsi, silește-i să intre, ca să mi se umple casa.

La drumuri şi la garduri. Cei invitaţi la început la ospăţul Evangheliei au fost iudeii (vezi la v. 16.21). Dumnezeu i-a chemat pe ei mai întâi, nu pentru că El i-a iubit mai mult ca pe semenii lor şi nici pentru că erau mai de valoare, ci pentru ca ei să poată împărţi cu alţii privilegiile sacre încredinţate lor (vezi vol. IV, p. 25–38).

Isus a fost găsit adesea în societatea vameşilor şi păcătoşilor a proscrişilor societăţii, spre marea consternare a conducătorilor iudei (vezi la Marcu 2,15-17). În timpul lucrării Sale galileene El a lucrat sârguincios pentru aceştia, săracii şi schilozii spirituali, din pieţele şi uliţele Galileii (vezi la Luca 14,21). Dar atunci când oamenii din Galilea L-au respins în primăvara anului 30 d.Hr. (vezi la Matei 15,21; Ioan 6,66), Isus a slujit de repetate ori Neamurilor şi Samaritenilor, ca şi iudeilor (vezi la Matei 15,21). Totuşi, prezentarea invitaţiei Evangheliei celor de la drumuri şi la garduri se referă în primul rând la prezentarea Evangheliei la Neamuri, care a avut loc după respingerea finală din partea iudeilor, ca naţiune, a invitaţiei Evangheliei, o respingere care a culminat cu uciderea cu pietre a lui Ştefan (vezi vol. IV, p.33-36; Fapte 1,8). Drumurile şi gardurile parabolei sunt în afara cetăţii şi de aceea poat să reprezinte corespunzător regiunile ne-iudaice – cu alte cuvinte, pe păgâni (vezi la Luca 4,21). Atunci când apostolii, în lucrarea lor de evanghelizare a lumii, au întâlnit opoziţia concetăţenilor lor, s-au întors către Neamuri (Fapte 13,46-48; cf. Romani 1,16; 2,9).

Sileşte-i. Gr. anagkazo, a constrânge sau a obliga fie prin forţă, fie prin convingere. Unii au considerat că această afirmaţie îndreptăţeşte folosirea forţei pentru a converti pe oameni la Hristos. Dar însuşi faptul că Isus Însuşi nu a recurs niciodată la forţă pentru a constrânge pe oameni să creadă în El, că nu a instruit niciodată pe ucenicii Săi să facă aşa ceva şi că biserica apostolică niciodată nu a făcut aşa ceva, evidenţiază faptul că Isus nu a intenţionat ca să fie dată cuvintelor Sale o astfel de interpretare. De fapt, prin învăţătură şi exemplu a sfătuit pe ucenicii Săi de repetate ori să evite cearta şi răzbunarea pentru nedreptăţi (vezi la Matei 5,43-47; 6,14.15; 7,1-5.12; etc.), fie ca indivizi sau ca vestitori oficiali ai Evangheliei (vezi la Matei 10,14; 15,21; 16,13; 26,51.52; Luca 9,55). Nu numai că ucenicii nu trebuiau să persecute pe alţii (Luca 9,54-56); ei trebuie să sufere cu blândeţe persecuţia – (vezi la Matei 5,10-12; 10,18-24.28).

Prin cuvintele sileşte-i să intre Isus aici doar scoate în evidenţă urgenţa invitaţiei şi forţa de constrângere a harului divin. Bunătatea iubitoare urma să fie forţa constrângătoare (vezi COL 235). Anagkazo este folosit în acelaşi sens cu referire la o ocazie când Isus a silit pe ucenicii Săi să se urce într-o corabie (Matei 14,22). Există o vastă deosebire între apelul insistent pe care Isus îl avea în gând şi recurgerea la forţa fizică pe care mulţi aşa zişi creştini, care mărturisesc numele lui Hristos, s-ar sprijini astăzi dacă ar avea prilejul să o facă.

Parabola însăşi dovedeşte că nici o forţă fizică n-a fost folosită niciodată pentru a aduce oaspeţii la ospăţ. Dacă ar fi fost intenţia gazdei să folosească forţa, ar fi folosit-o faţă de cea dintâi grupă de oaspeţi invitaţi. Invitaţiile la ospăţul Evangheliei poartă totdeauna pe ele cuvintele cine vrea (Apocalipsa 22,17). Parabola aceasta nu conferă nici o aprobare de nici un fel a teoriei persecuţiei religioase ca mijloc de a aduce oamenii la Hristos. Orice folosire a forţei sau a persecuţiei în chestiuni de religie este o politică inspirată de diavolul, nu de Hristos.

Ca să mi se umple casa. Vezi la v. 22. Gazda invitase mulţi oaspeţi (vezi v. 16). Mai mult, atunci când slujitorul s-a dus în pieţe şi în uliţele cetăţii, n-a fost în stare să găsească destul persoane pentru a umple odaia de ospăţ (vezi la v. 22).


24 Căci vă spun că niciunul din cei poftiți nu va gusta din cina mea.”

Nici unul din cei poftiţi. [Nici unul din oamenii aceia, KJV]. Această excludere a oaspeţilor invitaţi la început, exprimată în cuvinte tari, este declaraţia gazdei din parabolă. Dar aceasta nu înseamnă că cerul exclude în mod arbitrar pe cineva. Gazda milostivă din istorisire pur şi simplu anulează invitaţia sa originară care fusese respinsă atât de necuviincios. Evident casa lui este acum plină (v. 23) şi nu mai este loc. Dar în Împărăţia cerului este loc îndeajuns pentru toţi cei care sunt dispuşi să intre (vezi la v. 22).

Isus nu învaţă prin parabola aceasta că posesiunile pământeşti sunt în mod necesar incompatibile cu Împărăţia cerului, ci că afecţiunea excesivă pentru cele pământeşti descalifică o persoană de a intra în cer – de fapt, îl lasă fără dorinţa după lucrurile cereşti. Un om nu poate sluji la doi stăpâni (vezi la Matei 6,19-24). Aceia care depun cele mai bune eforturi ale lor pentru a-şi aduna posesiuni pământeşti sau pentru a se bucura de plăcerile pământului vor fi excluşi pe temeiul faptului că afecţiunea inimii lor este alipită de cele pământeşti şi nu de cele cereşti (vezi la Luca 12,15-21) şi când oameni lacomi sunt chemaţi să împartă cu alţii averea strânsă, ei pleacă trişti (vezi la Matei 19,21.22). Este greu pentru un om bogatintre în Împărăţia cerului (Matei 19,23) pentru simplul motiv că de obicei nu doreşte destul de mult să intre.

Nu va gusta din cina mea. Adică, în caz că ei şi-ar schimba mai târziu părerea. Mântuirea constă din invitaţia făcută de Dumnezeu şi acceptarea ei de către om. Nici una nu poate fi eficientă fără cealaltă. Scripturile prezintă de repetate ori posibilitatea ca aceia care n-au luat în serios harul lui Dumnezeu pot să pară că-şi schimbă părerea când este prea târziu, adică, atunci când nu mai răsună chemarea Evangheliei (vezi Ieremia 8,20; Matei 25,11.12; Luca 13,25). Chemarea aceea este retrasă în cele din urmă, nu pentru că a fost depăşită o limită temporală a îndurării lui Dumnezeu, ci pentru că cei excluşi au luat o hotărâre finală, concludentă. Dacă ei mai târziu îşi schimbă părerea, schimbarea aceea este mărginită la o înţelegere a faptului că au făcut o alegere greşită în ce priveşte rezultatele pentru ei înşişi şi nu înseamnă că ei au căpătat deodată o dorinţă adevărată de a trăi în ascultare de Dumnezeu.


25 Împreună cu Isus mergeau multe noroade. El S-a întors și le-a zis:

Mergeau multe noroade. [Preţul uceniciei, Luca 14,25-35. Despre parabole vezi p. 203–207.] Nimic precis nu este relatat cu privire la timpul, locul sau împrejurările în care a fost dat sfatul acestei secţiuni. Timpul a fost probabil destul de devreme, în anul 31 d. Hr. şi locul, Perea (vezi la v. 1). Din nou mulţimile s-au îngrămădit în jurul Lui, ca pe vremea lucrării din Galilea (vezi la Matei 5,1; Marcu 1,28. 37. 44. 45; 2,2.4; 3,6-10; etc.). Acum, către sfârşitul lucrării Sale, pare de asemenea să fi fost o convingere crescândă în mintea multora că El era pe punctul de a Se proclama conducător al lui Israel printr-o revoltă contra Romei (vezi la Matei 19,1.2; 21,5. 9-11).

Deşi fără îndoială mulţi L-au urmat din motive sincere, o majoritate făcea probabil lucrul acesta din curiozitate sau din motive egoiste.

S-a întors. Se pare că, pe când mulţimea Îl însoţea pe Isus, într-o zi El S-a oprit, S-a întors pentru a-i privi drept în faţă şi le-a făcut cunoscute principiile relatate în v. 26-35. Mulţi din cei care se ţineau după Domnul erau mai degrabă o piedică decât un ajutor pentru lucrarea Lui. Isus i-a învăţat pe fiecare în parte şi pe toţi laolaltă să se gândească bine la ceea ce făceau.


26 „Dacă vine cineva la Mine, și nu urăște pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe frații săi, pe surorile sale, ba chiar însăși viața sa, nu poate fi ucenicul Meu.

Dacă vine cineva. Isus expune acum următoarele patru principii: 1) că poziţia de ucenic implică purtarea crucii, v. 26.27; 2) că preţul uceniciei ar trebui să fie calculat cu grijă, v. 28-32; 3) că toate ambiţiile personale şi posesiunile lumeşti trebuie să fie puse pe altarul sacrificiului, v. 33; 4) că spiritul de sacrificiu trebuie să fie păstrat permanent, v. 34. 35.

Nu urăşte pe tatăl său. Folosirea biblică lămureşte că aceasta nu este ura în sensul obişnuit al cuvântului. În Biblie, a urî, ar trebui să fie înţeles pur şi simplu ca un sens hiperbolic oriental tipic însemnând a iubi mai puţin (vezi Deuteronom 21,15-17). Faptul acesta iese la iveală clar în pasajul paralel unde Isus zice: Cine iubeşte pe tată, ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine (Matei 10,37). Această hiperbolă impresionantă este folosită aparent pentru a face să apară viu urmaşului lui Hristos faptul că el trebuie să dea totdeauna locul cel dintâi în viaţa sa Împărăţiei cerului. Iarăşi, cu privire la posesiunile materiale, principiul stăpânitor este o chestiune de ceea ce facem noi să aibă locul întâi în viaţă (vezi la Matei 6,19-34).

Nu poate fi ucenicul Meu. Nu nu va fi, ci nu poate fi. Oricine are interese personale care ajung să aibă precedenţă faţă de loialitatea faţă de Hristos şi faţă de devoţiunea faţă de serviciul Lui, va descoperi că este imposibil să îndeplinească condiţiile pe care le pune Hristos. Totdeauna şi în toate împrejurările chemarea împărăţiei trebuie să aibă locul cel dintâi. Serviciul lui Isus cere renunţarea întreagă şi permanentă la eu. Pentru comentariul la v. 26.27 vezi la Matei 10,37.38.


27 Și oricine nu-și poartă crucea și nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu.

Nu-şi poartă crucea. Mai degrabă, poartă propria sa cruce (vezi la Matei 10,38.39). Executarea prin crucificare a fost probabil introdusă în Palestina de Antioh Epifanul (Iosif, Antichităţi, xii. 5. 4[256]).


28 Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn, nu stă mai întâi să-și facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârșească?

Cine dintre voi? Cele două parabole gemene din v. 28-32 constituie o avertizare contra luării cu uşurinţă a răspunderii de ucenic. Acei oaspeţi care au acceptat întâia dată invitaţia la ospăţ, numai pentru ca să-şi schimbe părerea când s-au ivit alte interese, nu dăduseră invitaţiei o atenţie serioasă când au acceptat-o de prima dată. Cele două parabole următoare erau îndeosebi aplicabile la astfel de oameni.

Un turn. Un turn poate fi o construcţie mare şi costisitoare (cf. cap. 13,4) sau una simplă, făcut din ramuri (cf. Matei 21,33). Aici, este evident o construcţie de al doilea fel. Probabil în oraşul în care Isus învăţa în momentul acela există un exemplu ca cel arătat în parabolă.

Să-şi facă socoteala cheltuielilor. [Socotească costul, KJV]. Nu are nici un rost ca să se înceapă ceva ce nu se poate termina. Un astfel de proiect absoarbe timp şi energie fără să aducă răsplătiri corespunzătoare. Preţul uceniciei este completa şi permanenta renunţare la ambiţiile personale şi la interesele lumeşti. Cel care nu este dispus să facă tot drumul, mai bine să nu înceapă.


29 Pentru ca nu cumva, după ce i-a pus temelia, să nu-l poată sfârși, și toți cei ce-l vor vedea să înceapă să râdă de el

Să râdă de el. Lipsa lui de prevedere atrage nu numai eşec, dar şi încurcătură personală.


30 și să zică: „Omul acesta a început să zidească, și n-a putut isprăvi.”

Omul acesta. Uneori acesta este folosit pentru a manifesta dispreţ sau sarcasm cu privire la

o persoană (vezi la cap. 15,2).


31 Sau care împărat, când merge să se bată în război cu un alt împărat, nu stă mai întâi să se sfătuiască dacă va putea merge cu zece mii de oameni înaintea celui ce vine împotriva lui cu douăzeci de mii?

Care împărat? Pentru înţelesul acestei parabole şi legătura ei cu discursul ca un tot vezi la v.

28. Ilustraţia precedentă este din lumea afacerilor; aceasta, din lumea politică, ilustrează acelaşi adevăr.

Douăzeci de mii. Diferenţa pare să fie împotriva împăratului cu 10.000, dar s-ar putea ca alţi factori să tindă să anuleze superioritatea numerică a vrăjmaşului şi să facă perspectiva biruinţei o posibilitate.


32 Altfel, pe când celălalt împărat este încă departe, îi trimite o solie să ceară pace.

Să ceară pace. [Condiţii de pace, KJV] Sau termeni de pace.


33 Tot așa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.

Tot aşa. Ca de obicei, Isus expune clar învăţătura pe care parabolele sunt destinate să o dea. Situaţia de ucenic cuprinde completa aşezare pe altar a tot ceea ce un om are în viaţa aceasta

– planuri, ambiţii, prieteni, rude, posesiuni, bogăţii – orice şi tot ce s-ar putea aşeza în calea serviciului său pentru Împărăţia cerului (cf. cap. 9,61.62). Aşa a fost experienţa apostolului Pavel (vezi Filipeni 3,8-10).


34 Sarea este bună; dar dacă sarea își pierde gustul ei de sare, prin ce i se va da înapoi gustul acesta?

Sarea este bună. Pentru comentariul la v. 34.35 vezi la Matei 5,13; cf. Marcu 9,50. Aici, gustul sării reprezintă spiritul devoţiunii. Ucenicia fără acest spirit de devoţiune, declară Isus, este fără rost.


35 Atunci nu mai este bună nici pentru pământ, nici pentru gunoi, ci este aruncată afară. Cine are urechi de auzit să audă.”

Cine are urechi. Pentru comentariu vezi la Matei 11,15.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1 COL 219 10 MH 477 11 4T 379; 5T 638 12–14 COL 220; MB 112; MH 353; 6T 305 12–24 COL 219–237 13 COL 370 13, 14 ML 201 14 6T 312 15 COL 223 15–20 COL 221 16–21 3T 383 16–23 WM 245 17 COL 237; Ev 16, 82, 383; FE 366; TM 231; 2T 225, 226, 295; 6T 72, 291; 7T 15, 24; 8T 16, 72, 77, 153; 9T 36 17, 18 3T 384 17–20 COL 224 18 CH 507; GW 195; 4T 76; 5T 369 18–20 2T 39 20 AH 351; WM 176 21 COL 225

21–23 WM 122

21–24 2T 40

22, 23 COL 226

23 AA 364; CE 32, 37; CH 390; CM 24, 39; COL 228, 235, 237; CT 548; Ev 40, 45, 47, 50, 51, 54, 60, 114, 143, 436, 458; FE 366, 529; GW 187; MH 147, 164; MM 312; TM 198; 6T 66, 76, 79, 83, 280, 294; 8T 216; 9T 35, 115; WM 73, 98, 257

24 COL 236, 307; DA 495

28 CS 273; Ev 85; 7T 99, 283; 8T 191

28–30 CS 281

30 TM 178

33 FE 125; SC 44; 3T 397; 5T 83