1 Fiindcă mulți s-au apucat să alcătuiască o istorisire amănunțită despre lucrurile care s-au petrecut printre noi,

Deoarece. [Prolog la Evanghelia lui Luca, Luca 1,1-4]. Versetele 1-4, care constituie prefaţa lui Luca la Evanghelia sa sunt în splendida koine literară, adică [limba] obişnuită a lumii romane de limbă greacă. Introducerea aceasta se conformează la cele mai bune modele literare greceşti. Este distinsă, totuşi amabilă şi modestă. Pentru o tranziţie în stil, vezi la v. 5.

Asemănarea acestei introduceri cu aceea a cărţii Faptelor (Fapte 1,1.2), împreună cu faptul că Faptele preiau naraţiunea exact din punctul unde Evanghelia după Luca o părăseşte (vezi cap. 24,50-53), sugerează că Luca intenţiona ca cele două cărţi să alcătuiască o istorie în două volume pentru biserica primară creştină.

Mulţi. Nu există posibilitatea să spunem dacă Luca îi cuprinde pe Matei şi pe Marcu în referirea lui la cei mulţi, deşi pentru diferite motive este considerat că cel puţin Marcu şi posibil Matei, fusese scrisă (vezi p. 178.179). Mulţi, totuşi ar părea să lase să se înţeleagă mai mulţi de doi şi deci probabil că termenul ar include aici câteva istorii scrise, altele decât Evangheliile. Luca nu se poate să fi avut în minte Evangheliile apocrife care există şi astăzi, deoarece ele n-au fost scrise decât cu mulţi ani mai târziu. Se pare că cel puţin unii din scriitorii anteriori fuseseră martori oculari ai lucrărilor pe care le relatau şi mulţi trebuie să fi făcut parte dintre cei doisprezece sau cei şaptezeci (vezi la v. 2).

S-au apucat. [Au încercat, G. Gal.]. Gr. epicheireo, literal a pune mâna; de unde a întreprinde sau a încerca. Unii comentatori înţeleg spusele lui Luca ca implicând faptul că scriitorii la care el se referă au procedat cu de la sine putere, fără îndrumarea Duhului Sfânt. Dar este clar din folosirea lui epicheireo în papirusuri că o astfel de concluzie este neîndreptăţită şi Luca nu exprimă nici o poziţie cu privire la nici unul din scriitorii anteriori. Ei au avut intenţii bune şi relatările lor nu trebuiau să fie respinse ca sursă materială istorică, deşi oamenii nu erau în mod necesar inspiraţi de cer, ca Luca. Luca îi consideră pe scriitorii aceştia într-o lumină favorabilă şi de fapt, se categoriseşte pe sine împreună cu ei prin expresia şi eu (v. 3).

Să alcătuiască. [Să pună în ordine, KJV; Să întocmească, G. Gal.]. Gr. anatassomai a compila, a aranja, a compune. Ideea ordinii sau a aranjamentului cronologic nu este în mod necesar implicată. Comparaţi gr. pathexes (vezi la v. 3). Termenii aceştia pot sugera că relatările scrise de scriitorii de Evanghelie anteriori fuseseră incomplete, dar nici într-un caz nu lasă să se înţeleagă că erau inexacte.

O istorisire. [Declaraţie, KJV]. Gr. diegesis, o naraţiune. Este compus din două cuvinte greceşti, însemnând literal a conduce drumul prin.

Care s-au petrecut. [Care sunt cât de sigur crezute, KJV; Deplin adeverite, G. Gal.]. Mai degrabă care au fost săvârşite.


2 după cum ni le-au încredințat cei ce le-au văzut cu ochii lor de la început și au ajuns slujitori ai Cuvântului,

Ei. Adică, cei ce le-au văzut cu ochii lor şi au ajuns slujitori. Cuvântul ei s-ar putea referi şi la mulţi din v. 1.

Încredinţat. [Predat, KJV; Lăsat, G. Gal.]. Gr. paradidomi a înmâna, a preda sau a încredinţa. Aici se referă pur şi simplu la predarea de informaţie de la o generaţie sau grupă de oameni la alta (vezi 1 Corinteni 11,23; 15,3; 2 Timotei 2,2). Cei care primiseră adevărul trebuiau să-l încredinţeze altora. Pavel şi Luca erau, ca să zicem aşa, creştini din a două generaţie şi primiseră ceea ce transmiseseră alţii.

Cei. Mai degrabă, care. În textul grec propoziţia care începe aici nu modifică pe noi aşa cum pare să facă în limba engleză, ci mai degrabă subiectul ei. Cu alte cuvinte, cei care au transmis naraţiunile erau martorii oculari şi nu cei care le-au primit.

De la început. Adică de la începutul lucrării publice a lui Isus, deşi unii dintre martorii oculari ar fi fost în stare să relateze împrejurările legate de pruncia lui Ioan Botezătorul şi a lui Isus.

Cei ce le-au văzut cu ochii. [Martori oculari, KJV]. Gr. autoptai, cei care văd cu însăşi ochii lor. Ioan se referea la sine ca martor ocular (Ioan 1,14; 21,24; 1 Ioan 1,1.2). Toţi cei doisprezece, cei şaptezeci de ucenici şi femeile care Îl însoţiseră pe Isus şi pe ucenicii Lui şi le slujiseră erau martori oculari, mai mult sau mai puţin de la început. În contrast, Luca, Pavel şi Timotei ar putea fi numiţi martori auriculari, deoarece cunoştinţa lor despre viaţa şi lucrarea lui Isus este luată de la alţii. Acest aparent handicap, totuşi, nu scade în nici un fel valoarea mărturiei lor, deoarece ei au primit informaţiile lor atât prin instruire din partea martorilor oculari, cât şi prin descoperire dumnezeiască (1 Corinteni 15,3-7; Galateni 1,11.12).

Modestia dată pe faţă aici de Luca este o mărturie excelentă în favoarea credibilităţii şi a valabilităţii Evangheliei care-i poartă numele. El avea grijă să exprime adevărul exact şi nu ridica nici

o pretenţie că ar fi martor ocular aşa cum ar fi fost de aşteptat să facă un falsificator. De fapt, Luca însuşi afirmă aici în mod clar chiar că propria lui înţelegere a faptelor în legătură cu viaţa şi lucrarea lui Hristos a provenit în primul rând pe calea relatărilor martorilor oculari. Reiese deci că rolul inspiraţiei, în cazul lui Luca, nu era atât de mult să dea informaţii originale, cât să garanteze acurateţea a ceea ce relata el din mărturia altora. Luca era un istoric care mergea la sursele originare, dar era mai mult decât atât; el era un istoric inspirat.

Este clar din experienţa lui Luca că Inspiraţia acţionează într-un fel potrivit cu lucrarea naturală a facultăţilor mintale şi nu le înlătură. Iată aici un scriitor inspirat care era condus de Duhul Sfânt să studieze sârguincios sursele orale şi scrise privitoare la viaţa lui Hristos şi apoi să combine într-o naraţiune închegată informaţiile adunate în felul acesta. Pentru studiul mai amănunţit al felului în care inspiraţia călăuzeşte unealta omenească la folosirea documentelor istorice existente, vezi F.D. Nichol Ellen G. White and Her Critics, p. 413-422.


3 am găsit și eu cu cale, preaalesule Teofile, după ce am făcut cercetări cu de-amănuntul asupra tuturor acestor lucruri de la obârșia lor, să ți le scriu în șir unele după altele,

Am găsit cu cale. I s-a părut corespunzător lui Luca să alcătuiască un raport complet, exact şi autentic al vieţii lui Hristos, poate cu gândul de a relata unele evenimente care fuseseră omise în relatările anterioare scrise de mulţi (vezi la v. 1). Cuvintele acestea descoperă felul în care cel puţin unii din scriitorii Bibliei au fost conduşi de Dumnezeu să pregătească raportul inspirat. Impresia dată minţii lui Luca de Duhul Sfânt a avut efectul ca un anumit procedeu să i se pară corespunzător şi de dorit pentru el. În relatarea conciliului de la Ierusalim la care s-a dat o atenţie deosebită admiterii Neamurilor în biserica creştină, Luca citează pe apostoli ca scriind credincioşilor din Antiohia că felul de procedare propus li se păruse bun (găsiseră cu cale) (vezi Fapte 15,25). Fraţii se consfătuiseră, dar deliberările lor erau călăuzite de Duhul Sfânt şi ei explicau cu încredere că s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă (v. 28). Aşa a fost cu Luca; Duhul Sfânt l-a îndemnat să scrie. Dar când a scris, el a scris din propria sa liberă voinţă, călăuzit de Dumnezeu. Cu privire la felul în care Duhul Sfânt i-a călăuzit pe diferiţii autori ai Bibliei vezi EGW materialul suplimentar la 2 Petru 1,21.

După ce am făcut cercetări cu de-amăruntul. [Având o înţelegere deplină, KJV]. Literal, după ce am urmărit cu exactitate. Al doilea motiv al lui Luca de a scrie este dorinţa de a transmite altora foloasele propriului său studiu temeinic al vieţii şi lucrării lui Isus. Evident, Luca a luat-o de la început şi a cercetat totul. El oferă naraţiunea sa evanghelică drept o prezentare exactă, temeinică şi sistematică a vieţii lui Isus. În timp ce Matei accentuează învăţăturile lui Isus şi Marcu întâmplările lucrării vieţii lui Isus, Luca combină ambele elemente într-un fel mai complet şi sistematic decât oricare alţii. Pretenţia lui Luca de înţelegere a tuturor lucrurilor [cercetare cu de-amăruntul] din partea lui nu este doar o laudă deşartă; 43 din 179 de părţi ale naraţiunii sinoptice apar numai în Evanghelia lui. Vezi p. 191.192.

De la obârşia lor. [Începutul începutului, KJV]. Adică, a vieţii lui Isus. Luca, asemenea unui explorator, a urmărit cursul evenimentelor până la obârşia lor şi l-a urmărit şi pe deasupra, în toată desfăşurarea lor. De aceea, Luca prezintă împrejurările naşterii şi copilăriei lui Isus mult mai amănunţit de cum o fac ceilalţi evanghelişti. Numai Luca relatează cinci din cele şase evenimente menţionate în Evanghelii înainte de naşterea lui Isus (vezi p. 196).

În şir. [În ordine, KJV]. Gr. kathexes, una după alta sau consecutiv (vezi la v. 1). Matei constă mai ales din cuvântările lui Isus aranjate pe subiecte, în timp ce Marcu se ocupă de evenimentele vieţii lui Isus, grupându-le după fel. Aranjamentul general al lui Matei şi al lui Marcu era cronologic, dar succesiunea cronologică nu era obiectivul lor principal. Ei au rearanjat ordinea diferitelor incidente în armonie cu scopul călăuzitor al cărţii lor. Luca, pe de altă parte, urmează mai degrabă o ordine strict cronologică. Matei şi Marcu nu au încercat o astfel de prezentare. Vezi p. 191.192.

Prea alesule. [Prea excelent, KJV]. Un titlu folosit la adresarea câtre un înalt funcţionar de stat, comparabil cu modernul nostru excelenţa voastră. Acelaşi termen este folosit cu referire la procuratorii romani ai Iudeii (Fapte 23,26; 24,2; 26,25). Este demn de notat faptul de a găsi un om de rang oficial superior care acceptă creştinismul în această perioadă timpurie.

Teofile. Literal, prieten al lui Dumnezeu. Nu sunt dovezi pentru a sprijini explicaţia populară că numele Teofil nu reprezenta nici o persoană anumită, ci era mai degrabă un nume general folosit de Luca pentru creştini în general. Totuşi, titlul prea alesule, prea excelentule pare să lase să se înţeleagă în mod precis că este intenţionată o persoană reală. Teofil era probabil un convertit dintre Neamuri, aşa cum lasă să se înţeleagă numele lui grec.


4 ca să poți cunoaște astfel temeinicia învățăturilor pe care le-ai primit prin viu grai.

Să cunoşti. [Să poţi cunoaşte, KJV]. Gr. epiginosko, cunoaşte pe deplin. Adică, Teofil urma să aibă cunoştinţă în plus faţă de ceea ce cunoştea deja despre aceste lucruri pe care le primise [fusese instruit].

Temeinicia. [Certitudinea, KJV]. Gr. asphaleia, ceea ce nu va cădea, alcătuit din două cuvinte sphallo, a se clătina şi prefixul a , nu. Există temeinicie [siguranţă] în lucrurile credinţei creştine şi cel care crede în ele va fi statornicit şi asigurat contra rătăcirii.

Pe care le-ai primit prin viu grai. [În care ai fost învăţat, KJV]. Gr. katecheo, a instrui sau a învăţa prin viu grai, literal, a suna în jos pe. Katecheo este sursa cuvântului nostru a catehiza. Este redat au auzit în Fapte 21,21.24, învăţat în Fapte 18,25 şi primeşte învăţătura în Galateni 6,6. Cuvântul acesta poate lăsa să se înţeleagă că Teofil primise până la data aceea numai instrucţiune orală, care în mod corespunzător ar fi precedat botezul. Se poate ca el să fi fost unul din convertiţii lui Luca, unul pe care Luca îl catehizase. Sau s-ar putea ca Luca să fi scris lucrurile acestea pentru a preîntâmpina zvonurile mincinoase despre creştinism.


5 În zilele lui Irod, împăratul Iudeii, era un preot, numit Zaharia, din ceata lui Abia. Nevasta lui era din fetele lui Aaron și se chema Elisabeta.

În zilele. [Vestirea făcută lui Zaharia, Luca 1,5-25. Vezi harta p. 214; diagrama p. 227]. Datarea după anii de domnie a fost foarte obişnuită în literatura greacă. Exemple pentru fiecare an al secolului I creştin încă supravieţuiesc. Luând firul naraţiunii sale, Luca renunţă la stilul literar koine al v. 1-4, cu idiomul lui elegant şi trece la un stil ebraic în formă, care aminteşte de naraţiunile VT, ca cea a naşterii lui Samuel. De fapt cap. 1,5 la 2,52 sunt poate cele mai ebraice din toate scrierile lui Luca. Cu toate acestea, ele poartă semnele caracteristice ale lui Luca ca autor. Faptul că seria de naraţiuni relatate aici era de o natură atât de personală încât Maria se gândea la ele în inima ei (cap. 2,19), împreună cu faptul că ceilalţi scriitori ai Evangheliei nu spun nimic despre aceste evenimente, sugerează posibilitatea că informaţiile relatate s-ar putea să nu fi fost în general cunoscute printre credincioşii creştini în primii ani ai bisericii apostolice.

Întrucât Luca se referă aici la multe surse de informaţii orale şi scrise (vezi la v. 1-3), unii au sugerat că el se poate să fi cunoscut evenimentele copilăriei lui Isus chiar de la Maria. Reiese că naraţiunea este prezentată din punct de vedere al Mariei pe când Matei prezintă naraţiunea lui Isus din punct de vedere al lui Iosif (Matei 1).

Secţiunea naşterii (cap. 1,5 la 2,52) constă din şapte părţi: 1) vestirea naşterii lui Ioan Botezătorul (cap. 1,5-25), 2) vestirea naşterii lui Isus (v. 26-38), 3) vizita Mariei la Elisabeta (v. 3956), 4) naşterea lui Ioan Botezătorul (v. 57-80), 5) naşterea lui Isus (cap. 2,1-20), 6) circumcizia şi înfăţişarea lui Isus (v. 20-38), 7) copilăria lui Isus (v. 39-52.).

Irod. Vezi p. 39-42; diagrama p, 40, 234. Zilele lui Irod au fost zile de cruzime şi oprimare pentru poporul iudeu, deşi împăratul era un aşa-zis convertit la religia iudaică. Caracterul lui desfrânat stă în contrast izbitor cu caracterul lui Zaharia şi era mai mult sau mai puţin tipic pentru vremea în care trăia.

Iudeii. Scriind, aşa cum evident făcea, mai întâi pentru cititori nepalestinieni, se pare că Luca foloseşte adesea numele Iudea ca un termen general pentru întreaga Palestină (Luca 6,17; 7,17; Fapte 10,37).

Zaharia. De la ebr. Zekaryah, Iehova Îşi reaminteşte sau Iehova Şi-a adus aminte. Numele acesta fusese purtat de fiul lui Iehohiada ( 2 Cronici 24,20), de profetul Zaharia şi de mulţi alţii.

Ceata lui Abia. David a împărţit preoţii în 24 de cete (1 Cronici 24,1-18¸2 Cronici 8,14) din care ceata lu Abiah (sau Abia) era a opta (1 Cronici 24,10). Şaisprezece cete erau alcătuite din descendenţi ai lui Eleazar şi opt din descendenţi ai lui Itamar, ambii fii ai lui Aaron. Numai patru din cete erau reprezentate de preoţii care se reîntorseseră din Babilon după captivitate şi Abia era printre acestea (vezi la Ezra 2,36). Dar aceia care s-au reîntors au fost fără îndoială împărţiţi în 21 sau 22 de cete (extinse la 24 în timpurile NT) şi li se dăduse numele cetelor originare (vezi la Neemia 12,1). Potrivit cu Iosif, fiecare ceată de preoţi era rânduită să servească o săptămână din Sabat în Sabat (Antichităţi, vii.14.7 [365,366]), de două ori pe an. La sărbătoarea corturilor toate cele 24 de cete erau aşteptate să fie de faţă. Încercările de a determina timpul din an când ceata lui Abia venea la rând pentru serviciu, pe temeiul şirului cetelor care slujeau pe vremea când romanii au distrus Templul în anul 70 d.Hr., sunt pe cât se pare de mică valoare sau fără de valoare în ce priveşte datarea naraţiunii lui Luca.

Elisabeta. De la ebr. Elisheba, însemnând Dumnezeul meu a jurat sau Dumnezeul meu este belşug, numele soţiei lui Aaron (Exod 6,23).


6 Amândoi erau neprihăniți înaintea lui Dumnezeu și păzeau fără pată toate poruncile și toate rânduielile Domnului.

Neprihăniţi. [Drepţi, KJV]. Se pare că Zaharia şi Elisabeta aparţineau de acel mic grup care studia cu râvnă profeţiile şi aştepta venirea lui Mesia (DA 44,47,98). Printre iudei termenul neprihănit ajunsese să aibă un înţeles tehnic şi se referea la aceia care ţineau legea rituală şi tradiţiile iudaice. Este evident că, pentru Zaharia şi Elisabeta neprihănirea era mult mai mult decât o conformare externă faţă de lege. Ei nu erau numai nişte simpli legalişti, ci conştiincioşi şi exemplari în scopul lor hotărât de a se închina lui Dumnezeu în duh şi adevăr (Ioan 4,24). Alţi membri ai acestui cerc mic, ales, care aştepta venirea lui Mesia erau Iosif şi Maria (vezi la Matei 1,16-19) şi Simeon şi Ana (vezi la Luca 2,25.26.38).

Înaintea lui Dumnezeu. Înainte de convertirea lui, Pavel socotea că are neprihănirea pe care

a. o dă Legea şi era fără vină (Filipeni 3,6; vezi Fapte 23,1). Dar convertirea i-a adus înţelegerea că

b. o astfel de neprihănire [dreptate] era fără de folos (vezi Romani 2,24.25; 1 Timotei 1,15). În cazul lui Zaharia şi a Elisabetei însă neprihănirea lor o depăşea pe aceea a cărturarilor şi a Fariseilor (Matei 5,20) care-şi făceau faptele bune pentru a fi văzuţi de oameni (Matei 6,1.5). Zaharia şi Elisabeta erau neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu. Ei erau succesori nobili ai unor eroi ai credinţei cum ar fi Noe (Geneza 6,9; 7,1; Evrei 11,7), Avraam (Evrei 11,8), Iov (Iov 1,8; 2,3) şi Daniel (Daniel 5,11.12; 10,11), a căror neprihănire este aprobată de cer (vezi Ezechiel 14,14).

Poruncile şi rânduielile. Pe vremea lui Zaharia şi a Elisabetei aceasta însemna a trăi în armonie atât cu Legea morală, cât şi cu legea lui Moise.

Întrucât toţi oamenii au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu (Romani 3,23; vezi şi 1 Ioan 3,4), toţi au nevoie de cineva care să-i elibereze din moarte, pedeapsa neascultării (Romani 6,23; 7,24). Eliberatorul nu este altul decât Isus Hristos (cap. 7,25 la 8,4). Dar până la venirea Mântuitorului în lume, Dumnezeu a rânduit un sistem de jertfe (Evrei 9,1) pe care El l-a dat până la o vreme de îndreptare, adică până ce Hristos avea să intre în lucrarea Lui preoţească (v. 10,11). Cu alte cuvinte, Zaharia şi Elisabeta urmăreau să asculte de Dumnezeu, căutau mântuirea prin mijloacele rânduite şi drept urmare erau socotiţi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu.


7 N-aveau copii, pentru că Elisabeta era stearpă; și amândoi erau înaintați în vârstă.

Nu aveau copii. La popoarele orientale lipsa de copii a fost totdeauna privită ca o mare nenorocire. Adesea, iudeii o considerau ca o pedeapsă divină pentru păcat (vezi la Levitic 20,20). La iudei, ca şi la unele popoare orientale de astăzi, lipsa copiilor era considerată un temei îndreptăţit pentru poligamie şi concubinaj şi era acceptată ca temei legal suficient pentru divorţ.

Cât de adesea oamenii care fuseseră aleşi înainte de naştere să îndeplinească mari lucrări ale lui Dumnezeu s-au născut în ciuda bătrâneţii sau sterilităţii părinţilor lor (vezi la Geneza 11,30; 17,17; 18,11; 25,21; 30,22-24; 1 Samuel 1,2.8.11)! La oameni multe lucruri sunt cu neputinţă, dar la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă (Luca 1,37). Dumnezeu îi conduce adesea pe oameni să-şi dea seama de propria lor slăbiciune pentru ca atunci când vine eliberarea ei să poată aprecia puterea şi tăria Lui prin experienţă personală. În cazul Elisabetei era un îndoit motiv de a nu aştepta copii, pentru că la sterilitatea de o viaţă întreagă era adăugată şi vârsta înaintată.

Înaintaţi în vârstă. Literal, înaintaţi în zilele lor, dintr-un idiom ebraic caracteristic (vezi Geneza 24,1; Iosua 13,1; 1), care înseamnă simplu, înaintat în vârstă.


8 Dar, pe când slujea Zaharia înaintea lui Dumnezeu, la rândul cetei lui,

Dar. [S-a întâmplat că. KJV]. Gr. egeneto, de la ginomai, a deveni sau a fi. Când apare la începutul unei secţiuni narative, ca aici, expresia este echivalentul grec al formulării ebraice wayehi, s-a întâmplat că, atât de obişnuită în VT. Expresia este omisă în mod îndreptăţit în unele traduceri moderne, întrucât sensul este clar şi complet fără ea.

Cetei lui. Vezi la v. 5.


9 după obiceiul preoției, a ieșit la sorți să intre să tămâieze în Templul Domnului.

A ieşit la sorţi. [Sorţul lui a fost, KJV]. Gr. lagchano, a dobândi prin sorţ. Datorită marelui număr de preoţi, nu toţi puteau oficia un anumit serviciu. De aceea se trăgea la sorţ pentru a determina cine să participe în fiecare dimineaţă şi în fiecare seară. Potrivit cu tradiţia iudaică, preoţii stăteau în picioare în semicerc şi fiecare ridica unul sau mai multe degete pentru a fi numărate. Spunând un număr, ca de pildă 70, preşedintele începea să numere şi continua până când numărul selecţionat arăta cine era ales. Întâiul soţ determina cine să cureţe altarul arderii de tot şi să pregătească jertfa, şi al doilea cine să aducă jertfa şi să cureţe sfeşnicul şi altarul tămâierii. Al treilea sorţ determina cine să aducă tămâie, era cel mai important. Al patrulea sorţ determina cine să ardă bucăţile de jertfă pe altar şi să îndeplinească partea de încheiere a slujbei. Sorţii traşi dimineaţa erau valabili şi pentru slujba se seară, afară de cazul că se trăgea din nou sorţul pentru arderea tămâiei.

Să tămâieze. [Să ardă tămâia, KJV]. Jertfa tămâiei era considerată cea mai importantă parte a slujbelor zilnice de dimineaţa şi de seară. Aceste ore de cult, la care era jertfit un miel (Exod 29,38-42) ca ardere de tot, erau cunoscute ca arderea de tot sau jertfa de dimineaţă şi de seară (2 Cronici 31,3; Ezra 9,4.5), sau ca timpul tămâierii (Luca 1,10; vezi Exod 30,7-8). Acestea erau ore de rugăciune pentru toţi israeliţii, fie că participau la serviciu, erau acasă sau în ţări străine.

Când fumul de tămâie se urca de pe altarul de aur, rugăciunile lui Israel se înălţau cu el la Dumnezeu (Apocalipsa 8,3.4; vezi la Psalmii 141,2) pentru ei şi pentru naţiunea lor în consacrare zilnică (PP 352, 353). La acest serviciu preotul oficiant se ruga pentru iertarea păcatelor lui Israel şi pentru venirea lui Mesia (DA 99).

Privilegiul oficierii la altarul de aur era considerat ca o mare cinste şi Zaharia era în toate privinţele vrednic de ea. Privilegiul acesta îi revenea de obicei fiecărui preot odată în viaţă şi era, deci, marele moment al vieţii sale. De regulă nici un preot nu putea să oficieze la altar mai mult de

o singură dată şi este posibil ca unii din preoţi să nu fi avut niciodată prilejul acesta.

Preotul alea prin sorţ să aducă tămâia – în cazul acesta Zaharia – alegea doi din colegii săi preoţi să-l ajute, unul să îndepărteze cărbunii cei vechi de pe altar şi altul să pună pe el cărbuni noi luaţi de pe altarul arderii de tot. Aceşti doi preoţi se retrăgeau din sfânta după împlinirea îndatoririlor lor şi preotul ales prin sorţ aranja apoi tămâia pe cărbuni şi în timp ce făcea aceasta, mijlocea pentru Israel. În timp ce norul de tămâie se înălţa, el umplea sfânta şi chiar trecea pe deasupra perdelei, în sfânta sfintelor. Altarul tămâierii era imediat în faţa perdelei şi, deşi era de fapt în sfânta, pare să fi fost considerat ca aparţinând sfintei sfintelor (vezi la Evrei 9,4). Altarul de aur era un altar de continuă mijlocire (PP 353), pentru că zi şi noapte tămâia sfântă îşi împrăştia parfumul prin locurile sacre ale Templului (PP 348).


10 În ceasul tămâierii, toată mulțimea norodului se ruga afară.

Mulţimea. Gr. pelthos, un cuvânt favorit al lui Luca, care-l foloseşte de 25 de ori în comparaţie cu toţi ceilalţi scriitori NT laolaltă, care-l folosesc de 7 ori. Unii comentatori au sugerat că Zaharia oficia la slujba de dimineaţă; alţii cred că era serviciul de seară. Pe vremea lui Hristos jertfa de dimineaţă era adusă pe la ora 9 şi jertfa de seară pe la ora 3. La oricare din aceste ore se putea aduna o mulţime de mărime considerabilă (vezi Fapte 2,6.15). Poate că bătrânii şi evlavioşii Simeon şi Ana (vezi la Luca 2,25.36) se găseau, neluaţi în seamă, în grupul credincioşilor chiar la această slujbă şi şi-au înălţat inimile în rugăciune pentru venirea lui Mesia.

Afară. Adică, afară din sanctuar, dar în curţile sacre ale Templului.


11 Atunci un înger al Domnului s-a arătat lui Zaharia și a stat în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere.

Înger al Domnului. Acesta era îngerul Gabriel (vezi la v. 19), care cu peste cinci secole mai înainte se arătase lui Daniel pentru a vesti timpul venirii lui Mesia (Daniel 9,21.25). Acum, când venirea lui Mesia era aproape, Gabriel se arată ca să anunţe naşterea proorocului care trebuia să pregătească poporul pentru venirea Celui Făgăduit.

S-a arătat. Din relatare se pare că arătarea îngerului nu era doar în viziune, ci era faptic aparentă pentru simţurile normale de percepere.

La dreapta. Altarului. Aceasta era partea de sud, poziţiile fiind socotite din punct de vedere al altarului aşezat cu faţa spre est. Dreapta era adesea o poziţie de onoare (vezi Matei 25,33; Fapte 7,55.56; Evrei 1,3; etc.) şi Zaharia ar fi trebuit să recunoască poziţia ca o indicaţie de favoare, dar nu a făcut-o (DA 97,98; vezi PP 351).


12 Zaharia s-a înspăimântat, când l-a văzut; și l-a apucat frica.

S-a înspăimântat. Reacţia preotului înaintat în vârstă nu ar putea fi considerată neaşteptată sau nenaturală (vezi Judecători 6,22; 13,22; Luca 2,9; 9,34; Fapte 19,17).


13 Dar îngerul i-a zis: „Nu te teme Zahario; fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevasta ta Elisabeta îți va naște un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan.

Nu te teme. Acestea erau adesea cele dintâi cuvinte ale fiinţelor cereşti când se adresau oamenilor (Geneza 15,1; 21,17; Luca 1,30; 2,10). Trimişii cerului sunt constant la lucru pentru a îndepărta teama din inimile bărbaţilor şi femeilor consacrate (vezi Evrei 1,14; 2,15) şi pentru a pune în locul ei pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere (Filipeni 4,7). Desăvârşita pricepere a lui Dumnezeu şi iubirea faţă de El îndepărtează orice teamă din inima omului (vezi Matei 6,30-34; 1 Ioan 4,18).

Ascultată. Literal, a fost ascultată. Unii cred că rugăciunea ascultată era rugăciunea lui Zaharia pentru venirea lui Mesia. Dintr-un studiu al profeţiilor, îndeosebi ale lui Daniel, Zaharia ştia că era aproape timpul ca să se arate Mesia. De mulţi ani el se rugase pentru împlinirea nădejdii lui Israel şi acum Gabriel îl asigura că împlinirea acestor profeţii era aproape (vezi DA 98). Alţii cred că rugăciunea ascultată era o rugăciune anterioară pentru un fiu. Fără îndoială că Zaharia se rugase în anii care trecuseră pentru a avea un fiu (vezi Geneza 15,1.2; 25,21; 30,22; 1 Samuel 1,10.11; etc.)., Aşa cum sugerează unii comentatori, nu este probabil ca Zaharia să se fi rugat pentru un fiu cu ocazia aceasta, deoarece răspunsul lui dat îngerului (Luca 1,18) lasă să se înţeleagă că el deja renunţase la nădejdea de a avea un fiu.

Ioan. Gr. Ioannes, de la ebr. Yochanan sau Yehochanan, însemnat Iehova este milostiv. Diferite persoane purtaseră numele acesta (vezi 2 Regi 25,3; 1 Cronici 3,15; 26,3; 2 Cronici 17,17; Ezra 10,6.28; Neemia 12,13; Ieremia 40,8).


14 El va fi pentru tine o pricină de bucurie și veselie, și mulți se vor bucura de nașterea lui.

O pricină de bucurie. [Vei avea bucurie, KJV]. Versetele 14-18 sunt în forma metrică caracteristică poeziei ebraice, în care este ritm şi repetarea ideii şi nu măsură şi sunet. Naşterea fiului Elisabetei urma să-i aducă bucurie lui Zaharia personal, dar bucuria lui personală urma să devină o bucurie pentru toţi cei care urmau să ia aminte la solia fiului şi prin aceasta să fie pregătiţi pentru Domnul (v. 17; cap. 2,32).


15 Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură amețitoare și se va umple de Duhul Sfânt încă din pântecele maicii sale.

Va fi mare. În aprecierea cerului nu bogăţia, rangul, descendenţa nobilă sau darurile intelectuale constituie mărimea. Dumnezeu apreciază valoarea morală şi preţuieşte însuşirile de iubire şi curăţie. Ioan era mare, înaintea Domnului (vezi Matei 11,11) în contrast cu Irod, mare înaintea oamenilor care-şi doresc rang, bogăţie şi putere. Ioan era un mare slujitor al semenilor săi; Irod era un mare tiran peste ei. Ioan trăia pentru alţii; Irod trăia numai pentru sine; Ioan era mare în acelaşi fel ca şi Ilie în ce priveşte întoarcerea multora din fiii lui Israel la Domnul…Dumnezeul lor (Luca 1,16). Irod era mare în acelaşi fel cum Nimrod fusese mare (vezi Geneza 10,9-12), în conducerea oamenilor la îndoială şi la opoziţie faţă de Dumnezeu (Geneza 10,9.10; vezi cap. 11,2-4). Vezi p. 41,42; vezi la Matei 11,13.14.

Vin. Gr. oinos (vezi mai jos la băutură ameţitoare).

Băutură ameţitoare. Gr. sikera, un cuvânt împrumutat din aramaică, shikra şi din ebraică shekar (vezi la Numeri 28,7). Shekar poate fi vin sau orice băutură îmbătătoare ca vinul, fie că este făcută din orz sau distilată din miere sau curmale. Rădăcina verbului ebraic înseamnă a se umple de băutură, a bea până se înveseleşte sau a fi beat. Unii comentatori au crezut că folosirea din partea lui Luca a celor doi termeni oinos, vin şi sikera băutură ameţitoare [tare] arată că băuturile ameţitoare făcute din struguri nu sunt cuprinse în termenul sikera. Dar distincţia aceasta nu este îndreptăţită deoarece: 1) Sikera este doar o transliterare greacă a ebraicului shekar, care include toate băuturile ameţitoare. 2) Forma poetică a v. 14-17 nu justifică o distincţie în ce priveşte felul între vin şi băutură ameţitoare cum nu o justifică între bucurie şi veselie din v. 14. Când vorbim despre lucrare cu toate puterile şi cu toată tăria nu ne gândim la două surse distincte de putere; ci vrem să spunem că se lucrează din răsputeri. În acelaşi fel, Luca, sau mai degrabă îngerul Gabriel, foloseşte cei doi termeni numai pentru a accentua excluderea oricărei băuturi ameţitoare.

Ca şi Samson (Judecători 13,4.5) şi Samuel (vezi la 1 Samuel 1,22), Ioan Botezătorul era un nazireu din naştere (DA 192). Un nazireu (vezi la Geneza 49,26; Numeri 6,2) trebuia să-şi ţină apetitul şi pasiunile sub strictă supunere în toate împrejurările, conform principiului (vezi la Judecători 13,5). Sarcina importantă încredinţată lui Ioan Botezătorul urma să ceară tărie mintală şi pricepere spirituală, pentru ca să poată sta ca o pildă înaintea oamenilor vremii sale. La fel, aceia care participă la sarcina de a proclama a doua venire a lui Hristos trebuie să-şi cureţe viaţa după cum El este curat (1 Ioan 3,3).

Se va umple de Duhul Sfânt. Şi nu de băutură ameţitoare (vezi Efeseni 5,18). Când apostolii au fost umpluţi cu Duhul Sfânt la ziua Cincizecimii (Fapte 2,4.15-17), au fost învinuiţi că sunt plini de must (v. 13). Pentru aceia pe care Dumnezeu i-a ales pentru slujba Sa nu trebuie să existe vreo îndoială cu privire la felul de stimulare care-i mână la acţiune. Forma inferioară de stimulare exclude forma superioară. Ioan urma să fie iluminat, sfinţit şi călăuzit de influenţa Duhului Sfânt. În Evanghelia sa şi în cartea Faptelor, Luca menţionează Duhul Sfânt de peste 50 de ori, în comparaţie cu menţionarea doar de 15 ori de către toţi ceilalţi scriitori ai Evangheliei laolaltă.

Din pântecele mamei sale. Însăşi existenţa lui Ioan se datora voii şi puterii lui Dumnezeu, nu a omului. El a venit pe lume cu soarta vieţii hotărâtă şi a fost dedicat lui Dumnezeu chiar de la început. Era cu putinţă ca Duhul Sfânt să umple pe Ioan de la naştere deoarece Duhul fusese în stare să umple mai întâi pe mama lui Ioan, Elisabeta, îndrumând şi stăpânind viaţa ei. În primii ani ai copilului, părinţii urmează să stea în locul lui Dumnezeu pentru el (PP 308). Fericiţi sunt părinţii a căror viaţă este o adevărată reflectare a celei divine (PK 245). Prin Duhul Sfânt, Maria a primit înţelepciune de a conlucra cu trimişii cereşti la dezvoltarea şi educarea lui Isus (DA 69). Mamele de astăzi care aleg să trăiască în comuniune cu Dumnezeu pot aştepta ca Duhul Sfânt să-i modeleze pe micuţii lor, chiar din cele mai timpurii clipe ale lor (DA 512). În felul acesta, copiii noştri, ca şi Ioan Botezătorul se pot bucura de privilegiul fericit de a fi umpluţi de Duhul Sfânt. Vezi la cap. 2,52.


16 El va întoarce pe mulți din fiii lui Israel la Domnul Dumnezeul lor.

Va întoarce…la Domnul. Adică, prin pocăinţă. Botezul lui Ioan era un botez al pocăinţei (vezi Marcu 1,4; Luca 3,3; Fapte 13,24; 19,4). Pocăinţa sau întoarcerea de la păcat, era ideea fundamentală a soliei lui. Oamenii trebuie să se pocăiască dacă urmează să fie pregătiţi pentru Domnul (Luca 1,17) şi dacă urmează să intre în Împărăţia Lui (vezi Matei 3,2; 4,17; 10,7). Lucrarea lui Ioan urma să convingă pe oameni să-şi părăsească păcatele şi să-i îndemne să caute pe Domnul Dumnezeul lor. Aceasta era lucrarea pe care o făcuse Ilie (vezi la 1 Regi 18,37). Naraţiunea VT se încheie (vezi Maleahi 3,1; 4,5.6) şi naraţiunea NT începe cu tema copiilor lui Israel care se întorc la Domnul Dumnezeul lor (vezi Luca 1,16).


17 Va merge înaintea lui Dumnezeu, în duhul și puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinților la copii și pe cei neascultători la umblarea în înțelepciunea celor neprihăniți, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El.”

Va merge înaintea lui. Aşa cum este în mod specific profetizat de Isaia (vezi la Isaia 40,3-5) şi Maleahi (vezi la Maleahi 3,1). Aceasta este sarcina atribuită bisericii rămăşiţei de astăzi.

În v. 16,17 există un giuvaer de adevăr inspirat care se găseşte pe jumătate ascuns. În v. 16 Luca afirmă că Ioan va întoarce pe mulţi copii ai lui Israel la Domnul şi apoi urmează imediat cu comentariul: El [Ioan Botezătorul] va merge înaintea lui [evident Mesia, dar şi Domnul Dumnezeul lor din v. 16]. În mod lămurit, deşi poate criptic, Luca atrage aici atenţia la divinitatea lui Mesia.

Duhul şi puterea lui Ilie. Curajul neînfricat al lui Ilie în zile de apostazie şi criză (vezi 1 Regi 17,1; 18,1-19.36-40) făcuse din profet un simbol al reformaţiunii temeinice şi loialităţii depline faţă de Dumnezeu. Acum era nevoie de o lucrare asemănătoare pentru a întoarce inimile oamenilor la credinţa părinţilor lor (vezi Ioan 8,56; 1 Petru 1,10.11). Lucrarea lui Ioan Botezătorul ca înainte mergător al lui Mesia fusese făcută un subiect de relatare profetică (vezi Isaia 40,1-11; Maleahi 3,1; 4,5.6), aşa cum ştiau aceia care studiau Scripturile. Chiar şi cărturarii recunoşteau că trebuie să vină Ilie înainte de venirea lui Mesia (Matei 17,10; Marcu 9,11.12). Solia lui era o solie de reformă şi pocăinţă (vezi Matei 3,1-10). Ioan îi semăna lui Ilie, nu numai în lucrarea pe care urma să o facă şi în neînfricarea cu care avea să proclame adevărul (vezi 1 Regi 21,17-24; Matei 3,7-10), dar chiar şi în felul său de vieţuire şi în înfăţişarea lui exterioară generală (vezi Matei 3,4; vezi la 2 Regi 1,8). Amândoi profeţii au suferit persecuţie ( vezi 1 Regi 18,10; 19,2; Matei 14,10).

Profeţiile cu privire la înainte mergătorul lui Mesia au fost împlinite atât de impresionant în Ioan Botezătorul încât atât poporul de rând, cât şi conducătorii lor au recunoscut asemănarea lui Ioan cu Ilie (vezi Ioan 1,19-21). Chiar şi după moartea lui Ioan preoţii, cărturarii şi bătrânii nu îndrăzneau să tăgăduiască faptul că Ioan era profet (Matei 21,24-27; Marcu 11,29-33; Luca 20,3-7). Şi nici Irod cel fără inimă n-a îndrăznit să-i ia viaţa lui Ioan până când împrejurările aparent l-au constrâns să facă aşa ceva (Matei 14,3-11; Marcu 6,17-28; DA 222). Ioan a tăgăduit că el era Ilie în persoană (Ioan 1,21), dar Isus a afirmat că Ioan a venit ca împlinire a profeţiilor despre venirea lui Ilie (Matei 11,9-14; 17,10-13). Lucrul acesta a fost pe deplin înţeles de ucenici (Matei 17,13).

Exact lucrarea săvârşită de Ilie şi de Ioan Botezătorul este necesară astăzi. În zilele acestea de stricăciune morală şi de orbire spirituală este nevoie de glasuri care să proclame fără teamă oamenilor de pe pământ venirea Domnului. Chemarea timpului de faţă este pentru bărbaţi şi femei care-şi vor rândui viaţa aşa cum au făcut Ioan şi Ilie de pe vremuri şi care vor invita pe alţii să facă la fel. Este necesară o lucrare de reformă zeloasă, nu numai în afară de biserică, dar şi înăuntrul ei. Dumnezeu invită pe toţi aceia care vor să-L iubească şi să-I servească să meargă în duhul şi puterea lui Ilie (3 T 61,62).

Inimile părinţilor. Contextul de aici şi din Maleahi 4,5.6. sugerează că este folosită o vorbire figurată. Solia lui Gabriel a fost dată în forma literară a poeziei ebraice în care ritmul ideilor este folosit în loc de metru (vezi vol. III, p. 17-28). Copiii lui Israel trebuiau să fie întorşi la Domnul Dumnezeul lor, Părintele lor ceresc (Luca 1,16), cei neascultători la înţelepciunea celor neprihăniţi [drepţi] (v. 17). Lucrarea lui Ioan era de a întoarce inimile copiilor neascultători ai lui Israel din generaţia lui la înţelepciunea dreptului lor Părinte din cer prin întoarcerea atenţiei la experienţele părinţilor lor (vezi 1 Corinteni 10,11). Aceasta era exact lucrarea pe care o săvârşise Ilie (vezi 1 Regi 18,36.37). Ca descendenţi spirituali ai părintelui nostru Avraam (Galateni 3,29) noi ar trebui, ca şi el, să ne întoarcem în credinţă inimile la Dumnezeu (Evrei 11,8-13.39.40) şi să ne aducem pururi aminte de calea pe care El a condus pe părinţi în veacurile trecute (vezi LS 196).

Declaraţia lui Maleahi, citată aici de Luca, a fost de asemenea explicată literal, ca aplicânduse la răspunderea părintească de a creşte pe copii în mustrarea şi învăţătura Domnului (Efeseni 6,4). Unul din primele rezultate ale adevăratei convertiri este întărirea legăturilor familiei. Adevărata reformă totdeauna face aşa ceva. Căminul este cu siguranţă cuprins în lucrarea de reformă descrisă aici ca fiind un aspect important de făcut ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El. Vezi la v. 15.

Înţelepciunea. Gr. phronesis, o hotărâre [de a face aşa şi aşa], înţelegere, intenţie. Înţelepciunea de care vorbeşte îngerul este de natură să conducă pe om să se întoarcă de la neascultare la ascultare, de la nedreptate la dreptate. Transformarea aceasta are loc nu atât de mult ca rezultat al cunoştinţelor intelectuale, ci printr-o schimbare a concepţiilor (vezi Romani 12,2) care însoţeşte o schimbare a inimii (vezi Ezechiel 11,19; 18,31; 36,26). Numai când un om Îl iubeşte pe Dumnezeu el vrea să asculte de Dumnezeu (Ioan 14,15; 15,10). Numai când afecţiunile sunt fixate la cele de sus (Coloseni 3,2) adevărata înţelepciune stăpâneşte inima şi viaţa.

Un norod bine pregătit. Oamenii din zilele lui Noe n-au fost pregătiţi pentru potop (cap. 17,27) şi nici oamenii din Sodoma pentru prăpădul care a venit peste cetatea aceea. Copiii lui Israel care au părăsit Egiptul nu erau pregătiţi să intre în ţara făgăduită (Evrei 3,19). Oamenii din zilele lui Hristos nu erau pregătiţi să-L întâmpine şi de aceea nu L-au primit (vezi Ioan 1,11). Totuşi, în mare măsură datorită lucrării lui Ioan Botezătorul, unii erau gata să-L primească. La fel, noi suntem sfătuiţi să fim gata (Matei 24,44), deoarece aceia care sunt gata vor merge cu Hristos la nuntă (Matei 25,10). Tocmai creştinul care păstrează nădejdea revenirii Domnului arzând cu putere în inima sa va fi bine pregătit pentru Domnul când vine (vezi Evrei 9,28; 2 Petru 3,11.12; 1 Ioan 3,3).


18 Zaharia a zis îngerului: „Din ce voi cunoaște lucrul acesta? Fiindcă eu sunt bătrân, și nevasta mea este înaintată în vârstă.”

Din ce voi cunoaşte? Făgăduinţa părea prea frumoasă ca să fie adevărată. Fără îndoială că Zaharia se rugase pentru a avea un fiu de ani de zile (vezi la v. 13) şi acum când rugăciunea lui era pe punctul de a primi răspuns credinţa lui nu s-a ridicat pentru a accepta răspunsul. Cât de adesea oamenii văd dificultăţi în calea împlinirii făgăduinţelor lui Dumnezeu, uitând că nimic nu este cu neputinţă la Dumnezeu (v. 37). Aşa a fost cu Sara (vezi Geneza 18,11.12), cu Moise (vezi Exod 4,1.10.13) cu Ghedeon (vezi Judecători 6,15-17.36-40) şi cu credincioşii care se rugau acasă la Maria pentru eliberarea lui Petru (vezi Fapte 12,14-16). Chiar şi Avraam, care nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu (Romani 4,20) a simţit nevoia de dovezi palpabile pe care să-şi sprijine credinţa (vezi Geneza 15,8; 17,17).

Eu sunt bătrân. Vârsta de retragere din serviciu activ pentru leviţi era de 50 de ani (vezi la Numeri 8,24). Totuşi, preoţii se retrăgeau din serviciu numai când vârsta sau boala îi făcea inapţi din punct de vedere fizic ca să slujească la altar. Avraam şi Sara erau descrişi ca înaintaţi în vârstă când erau de 99 şi 89 de ani (Geneza 18,11). Cam la vârsta de 92 de ani, Iosua era numit bătrân şi înaintat în vârstă (vezi la Iosua 13,1), deşi a trăit până la 110 ani (Iosua 24,29). Despre David se spunea că este bătrân şi înaintat în vârstă (1 Regi 1,1) la data morţii sale, în al 71-lea an al său (2 Samuel 5,4.5). Este probabil sigur să tragem concluzia că Zaharia era cu vârsta cuprinsă între 60 şi 70 de ani, poate mai aproape de ultima.

Înaintată în vârstă. Vezi la v. 7.


19 Drept răspuns, îngerul i-a zis: „Eu sunt Gabriel care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ți vorbesc și să-ți aduc această veste bună.

Gavril. [Gabriel, KJV]. Gr. Gabriel de la ebr. Gabri’el, însemnând om al lui Dumnezeu. Cuvântul ebraic folosit pentru om este geber, înţelegându-se un om tare.

Gabriel ocupă poziţia de la care a căzut Lucifer (DA 693; GC 493) şi stă pe treapta următoare cea mai apropiată de Hristos în ce priveşte onoarea şi rangul (DA 98,99,234; Daniel 10,21). Gabriel este cel care s-a arătat lui Daniel (Daniel 8,16; 9,21) pentru a vesti venirea lui Mesia Domnul [Voievodul] (Daniel 9,25). În timpurile NT el s-a arătat lui Zaharia (Luca 1,19), Mariei (v.26,27) şi probabil el este cel care i s-a arătat lui Iosif (vezi la Matei 1,20). Gabriel este cel care L-a întărit pe Hristos în Getsemani (DA 693), care s-a interpus între El şi gloată (DA 694) şi care a deschis mormântul şi L-a chemat pe Mântuitorul să vină afară (DA 779, 788). Gabriel a fost şi unul din cei doi îngeri care au însoţit pe Hristos în timpul vieţii (DA 793) şi s-a arătat ucenicilor pe Muntele Măslinilor când Hristos Mântuitorul Se înălţa la cer (DA 832; cf. 780). Gabriel este cel care s-a arătat lui Ioan pe insula Patmos (DA 99; vezi la Apocalipsa 1,1) şi care a vorbit despre sine ca fiind împreună slujitor cu tine şi [împreună slujitor] cu fraţii tăi, proorocii (Apocalipsa 22,9).

Stau înaintea. [Stau în prezenţa, KJV]. Expresia aceasta este folosită în VT cu privire la înalţii slujbaşi servind la curte (1 Regi 10,8; 12,6; Proverbele 22,29; Daniel 1,19). Prin această simplă afirmaţie care dă la iveală poziţia de onoare pe care o are în cer, Gabriel se acreditează faţă de Zaharia ca reprezentat al lui Dumnezeu. Cu privire la îngerii păzitori se spune că ei văd pururi faţa Tatălui Meu care este în cer (Matei 18,10).

Gabriel este, ca să zicem aşa, primul ministru el cerului, conducătorul oştirii cereşti trimisă să slujească celor ce urmează să fie moştenitori ai mântuirii (Evrei 1,14). El este, într-un sens special, ambasadorul cerului pe acest pământ (DA 99). Nu numai că Gabriel s-a închinat împreună cu oamenii neprihăniţi de pe pământ, ci el s-a asociat şi cu alţii. Nimeni altul decât el a apărut la curtea persană pentru a influenţa pe Cir şi pe Darius să dea decret pentru autorizarea reclădirii Templului (Daniel 10,13.20; 11,1). El este îngerul profeţiei, cel însărcinat de cer să rânduiască treburile oamenilor în armonie cu voia lui Dumnezeu.

Potrivit cu tradiţia iudaică, Gabriel este îngerul judecăţii şi unul din cei patru arhangheli, singurii care au intrarea înaintea prezenţei divine în toate timpurile.

Să-ţi aduc…veste bună. Gr. euaggelizo, a proclama veşti bune sau să anunţe veşti bune (vezi la cap. 2,10).


20 Iată că vei fi mut și nu vei putea vorbi, până în ziua când se vor întâmpla aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.”

Vei fi mut. Zaharia exprimase îndoială faţă de cuvântul îngerului. Acum el primit un semn care în acelaşi timp era o pedeapsă pentru necredinţă. Lipsa lui de credinţă a adus atât judecată, cât şi binecuvântare. Necredinţa lui a fost vindecată imediat şi deplin. În acelaşi timp suferinţa lui a fost un mijloc de a atrage atenţia oamenilor la vestirea naşterii înainte mergătorului lui Mesia. Nu numai că starea lui Zaharia a atras atenţia mulţimii adunate în curtea Templului (v. 22); ea i-a dat prilej să comunice ceea ce văzuse şi auzise (DA 99), într-un fel pe care ei nu puteau să-l uite vreodată.

În anumite privinţe experienţa lui Zaharia este asemănătoare cu aceea a lui Ezechiel de a fi făcut mut (vezi Ezechiel 3,26) şi de a rămâne aşa (cap. 24,27) până la împlinirea soliei (cap. 33,22).

N-ai crezut. Deşi n-a fost uşor pentru Avraam să prindă realitatea făgăduinţei lui Dumnezeu că fiul său va fi moştenitorul său (vezi Geneza 15,2.3; 17,17.18), el a fost în stare să creadă pe Dumnezeu pe cuvânt (vezi Geneza 15,6). Întărit prin credinţa lui, el nu s-a îndoit de făgăduinţa lui Dumnezeu, prin necredinţă (vezi Romani 4,19-22). Se pare că Zaharia, deşi neprihănit şi fără pată înaintea lui Dumnezeu (Luca 1,6) nu a fost asemenea lui Avraam când a fost vorba de exercitarea credinţei.


21 Norodul însă aștepta pe Zaharia și se mira de zăbovirea lui în Templu.

Aştepta. Literal, erau aşteptând, adică stăruiau să aştepte. Zaharia a rămas singur în sfânta mai mult ca de obicei. Obiceiul cerea ca preotul care aducea darul de tămâie în orele de dimineaţă şi de seară să nu-şi prelungească rămânerea în sfânta, ca nu cumva poporul să aibă prilej de îngrijorare. În plus, poporul nu avea voie să plece până când nu ieşea preotul oficiant să pronunţe binecuvântarea aaronică (vezi Numeri 6,23-26). Potrivit cu cele relatate de Talmud, jertfa de tămâie adusă pe altarul de aur trebuia să fie făcută cu promptitudine.


22 Când a ieșit afară, nu putea să le vorbească; și au înțeles că avusese o vedenie în Templu. El le făcea semne întruna și a rămas mut.

Nu putea să le vorbească. Când preotul oficiant ieşea din sfânta după aducerea jertfei de tămâie, se aştepta ca el să-şi înalţe mâinile şi să rostească o binecuvântare asupra mulţimii în aşteptare.

Avusese o vedenie. [Văzuse o vedenie, KJV]. Când Zaharia a ieşit afară, faţa lui strălucea de slava lui Dumnezeu (DA 99). Însăşi prezenţa lui, într-un anumit sens, era o binecuvântare nerostită, deoarece formula binecuvântării cuprindea cuvintele: Domnul să-Şi lumineze faţa asupra ta (Numeri 6,25) şi Domnul să-şi înalţe faţa asupra ta (v. 26). Cea dintâi, reprezenta îndurarea lui Dumnezeu şi a doua, darul Lui de pace. Fără îndoială, mulţi dintre închinătorii adunaţi se gândeau la Moise când se întorcea de pe Muntele Sinai (vezi Exod 34,29.30.35).

Le făcea semne. Mai degrabă, a stăruit în a face semne, adică, făcând mişcări într-un efor de a explica oamenilor ceea ce se întâmplase. Cu timpul, şi poate scriind ca şi făcând semne, a izbutit să le comunice ce văzuse şi auzise (DA 99).

Mut. Gr. kophos, ciuntit sau tocit. Aceasta se putea referi la vorbire sau la auzire sau la amândouă. Naraţiunea pare să lase să se înţeleagă că Zaharia a devenit şi surd şi mut (vezi la v. 62).


23 După ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă.

Slujbă. Gr. leitourgia, un cuvânt grec obişnuit denotând serviciu public. În LXX-a, leitourgia este folosit cu privire la slujirea preotului în favoarea adunării. Termenul este folosit în Evrei 8,6 şi 9,21 cu privire la lucrarea lui Hristos în sanctuarul ceresc.

Fiecare ceată de preoţi rămânea de serviciu la Templu de la un Sabat la altul. Potrivit tradiţiei iudaice, era un lucru obişnuit ca grupul de preoţi care se retrăgea să aducă jertfa de tămâie de dimineaţa în ziua de Sabat, iar grupul care venea să aducă jertfa de tămâie seara. În acord cu aceasta ceata lui Abia din care făcea parte Zaharia (vezi la v. 5), a rămas de serviciu până în Sabatul următor. Zaharia ar fi putut să fi considerat experienţa sa cu îngerul îndestulătoare pentru a-şi îndreptăţi retragerea sa mai devreme şi să se întoarcă acasă. Dar el a ales să rămână la postul rânduit lui până când a fost eliberat din slujbă. Formularea din v. 23 explică cu putere că au rămas câteva zile din termenul lui de serviciu şi că arătarea îngerului nu a avut loc în ziua de Sabat.

Acasă. [La el acasă, KJV]. În munţii [ţinutul muntos] al Iudeii (v. 39). Din cele opt cetăţi iudaice atribuite de Iosua preoţilor (vezi la Iosua 21,9; cf. 1 Cronici 6,57-59), Hebronul şi Hilenul (Holonul) par să se califice cel mai bine pentru aşezarea în ţinutul muntos. Nu se ştie dacă Hilenul a fost reclădit după captivitate şi dacă cetăţile atribuite originar preoţilor de Iosua le aparţineau pe vremea lui Hristos. Vezi la Luca 1,39.


24 Peste câtva timp, Elisabeta, nevasta lui, a rămas însărcinată și s-a ținut ascunsă de tot cinci luni. „Căci”, zicea ea,

S-a ţinut ascunsă. Nu este clar de ce s-a ţinut ascunsă Elisabeta în primele cinci luni ale sarcinii. Nici un obicei iudaic nu i-ar fi cerut să facă aşa şi contextul lasă să se înţeleagă că ea a făcut lucrul acesta în mod voluntar. Unii comentatori sugerează că ea a rămas acasă până va fi fost evident că ocara ei fusese înlăturată (vezi la v. 25). Alţii cred că menţionarea unei perioade de cinci luni este inserată numai ca anticipare a vizitei Mariei în luna a şasea. S-ar putea, însă, ca în anticiparea vieţii consacrate pe care urma să o ducă Ioan, ca nazireu (vezi la v. 15), Elisabeta să fi căutat să se ţină departe de contactele obişnuite cu societatea şi să cugete şi să studieze privitor la răspunderea de a creşte un copil căruia urma să-i fie încredinţată o sarcină atât de importantă ca aceea atribuită lui Ioan. Un astfel de motiv ar părea să fie în armonie cu caracterul Elisabetei (vezi

v. 6).


25 „iată ce mi-a făcut Domnul, când Și-a aruncat ochii spre mine, ca să-mi ia ocara dintre oameni.”

Ocara. Adică, probabil nefericirea de a fi lipsită de copii, care la iudei era cea mai mare nenorocire care putea să se abată asupra unei femei (Geneza 30,1; 1 Samuel 1,5-8; vezi Luca 1,7). Sterilitatea era de obicei socotită o pedeapsă de la Dumnezeu (vezi Geneza 16,2; 30,1.2; 1 Samuel 1,5.6) şi în cazul acesta se făcea rugăciune pentru ea (vezi Geneza 25,21; 1 Samuel 1,10-12), ca El să-Şi aducă aminte de cele bolnave în felul acesta. Când avea loc concepţia ca urmare a rugăciunilor de felul acestora, se spunea că Dumnezeu Şi-a adus aminte de ele (vezi Geneza 30,22; 1 Samuel 1,19). În toate Scripturile copiii sunt socotiţi ca fiind o binecuvântare acordată de Dumnezeu (vezi Geneza 33,5; 48,4; Exod 23,26; Iosua 24,3; Psalmii 113,9; 127,3; 128,3). În contrast, la naţiunile păgâne copiii erau înfăţişaţi sau aduşi ca ardere de tot dumnezeilor lor.


26 În luna a șasea, îngerul Gabriel a fost trimis de Dumnezeu într-o cetate din Galileea, numită Nazaret,

Luna a şasea. [Vestirea, Luca 1,26-38. Vezi harta p. 214; diagrama p. 227.] Adică, a şasea lună după arătarea lui Gabriel lui Zaharia (v. 11) şi zămislirea Elisabetei (v. 24) aşa cum s-a afirmat în mod specific de înger (vezi la v. 36).

Gavril. Vezi la v. 11.19.

Nazaret. Un oraş galilean obscur, nemenţionat în VT sau în Talmud, sau cuprins de Iosif într-

o listă de 204 oraşe ale Galileii (vezi la Matei 2,23). Copilăria şi tinereţea lui Isus, perioada în care Scripturile relativ tac, au fost petrecute într-o localitate cu privire la care relatările istorice în cea mai mare măsură nu spun nimic. Aici, într-o comunitate mică, Isus era ferit de influenţa rabinică a centrelor iudaice mai mari, ca şi de cultura greacă păgână care pătrunsese Galilea Neamurilor (Matei 4,15). Atitudinea obişnuită a iudeilor faţă de Nazaret este reflectată în riposta lui Natanael adresată lui Filip: Poate ieşi ceva bun din Nazaret? (Ioan 1,46) şi a Fariseilor adresată lui Nicodim: Cercetează bine şi vei vedea că din Galilea, prooroc nu se ridică (Ioan 7,52). Vezi ilustraţia din faţa p. 512.

Faptul că Luca amplasează atât pe Maria, cât şi pe Iosif ca locuind în Nazaret şi în mod specific îl numeşte cetatea lor (cap. 2,39) este dovada acurateţei istorice a naraţiunii Evangheliei. Dacă el sau alţii de la care el primise informaţiile sale (v. 1-3) ar fi inventat povestirea, ei ar fi căutat să pună pe Maria şi pe Iosif în Betleem în tot cursul zămislirii şi naşterii lui Hristos şi nu într-o cetate din Galilea, având în vedere mai ales reputaţia nefavorabilă a Galileii în general şi a Nazaretului în particular. Faptul că Matei nu menţionează Nazaretul în legătură cu evenimentele care preced naşterea lui Isus (vezi Matei 1,18-25) dă mărturie şi cu privire la natura independentă a dovezilor relatate în cele două Evanghelii. Dacă ar fi fost vreo înţelegere secretă între diferiţii scriitori ai Evangheliei, cu intenţia de a înşela, ei ar fi avut mai multă grijă pentru a da relatărilor lor cel puţin aparenţa unei asemănări superficiale. Afirmaţia explicativă a lui Luca că Nazaretul era o cetate a Galileii poate o fi dovadă, aşa cum cred unii, că Luca scria pentru persoane care nu locuiau în Palestina şi care nu ar fi putut cunoaşte un târg atât de obscur.


27 la o fecioară logodită cu un bărbat, numit Iosif, din casa lui David. Numele fecioarei era Maria.

O fecioară. Vezi la Matei 1,23. Faptul că dând un raport atât de amănunţit al împrejurărilor naşterii lui Isus, Luca nu pomeneşte pe părinţii Mariei, sugerează că se poate ca ei să fi fost morţi la data aceea şi că Maria se poate să fi locuit la rudele ei (vezi DA 144,145). Aproape fără excepţie, scriitorii iudei identificau pe aceia despre care scriau ca fii şi fiice ale unor anumite persoane arătate pe nume.

Logodită. Vezi la Matei 1,18. Succesiunea evenimentelor de aici este plină de însemnătate. Îngerul a făcut vestirea naşterii lui Isus după logodna Mariei. A i se spune, într-un timp când nu fuseseră făcute planuri pentru căsătorie, că ea urma să dea naştere unui copil, fără îndoială că trebuie să o fi întristat foarte mult. Pe de altă parte, dacă vestirea ar fi venit după căsătoria ei cu Iosif, chiar şi Maria şi Iosif ar fi considerat pe Isus drept copilul lor. Dovada naşterii din fecioară ar fi fost dificilă, dacă nu imposibil de stabilit. Intenţionalitatea succesiunii evenimentelor mărturiseşte despre planul divin şi despre providenţa călăuzitoare a lui Dumnezeu. Dacă Iosif era gata să divorţeze de Maria auzind că ea s-a aflat însărcinată (Matei 1,18-19) şi a fost oprit să facă lucrul acesta numai prin descoperire directă de la Dumnezeu (v. 20.24), probabil ar fi fost şi mai dificil de a-l împăca cu ideea de a contracta o căsătorie cu ea dacă ar fi fost găsită însărcinată (v. 19). Planul divin a făcut situaţia cât mai uşoară cu putinţă atât pentru Maria, cât şi pentru Iosif. Maria era într-adevăr fecioară, dar era logodită. Dumnezeu îi dăduse deja un ajutor şi protector înainte de a i se vesti naşterea viitoare a lui Isus.

Iosif. Vezi la Matei 1,18. Nu se cunoaşte altceva despre Iosif în afară de descendenţa sa davidică (Matei 1,6-16), sărăcia lui (vezi la Luca 2,24), ocupaţia lui (Matei 13,55), faptul că avea patru fii (Matei 12,46; 13,55.56; DA 87) şi că, evident, a murit înainte ca Isus să-Şi înceapă lucrarea (vezi DA 145). Ultimul eveniment precis relatat despre Iosif s-a petrecut când Isus era de 12 ani (Luca 2,51). Absenţa oricărei referiri ulterioare la Iosif ridică o presupunere rezonabilă că el a murit înainte ca Isus să-Şi înceapă lucrarea (vezi la cap. 2,51). Faptul că Isus a încredinţat grija mamei Sale lui Ioan la cruce (Ioan 19,26-27) este practic o dovadă clară că moartea lui Iosif avusese loc înainte de data aceea.

Casa lui David. Adică, familia regală (vezi la Matei 1,1.20). Părerile diferă cu privire la faptul dacă expresia din casa lui David de aici se referă la Maria sau la Iosif. Repetarea cuvântului fecioară în ultima parte a versetului lasă să se înţeleagă că expresia în discuţie se referă la Iosif mai degrabă decât la Maria. În orice caz, descendenţa davidică a lui Iosif este clar enunţată în Luca 2,4. Dar şi Maria era din casa lui David (vezi la Matei 1,16; Luca 1,32; DA 44). De fapt, prin Maria, Isus era născut din sămânţa lui David, în ce priveşte trupul (Romani 1,3). Faptul că Maria era o descendentă a lui David pare să fie luat ca de la sine înţeles în Luca 1,32.69. Afirmaţia aceasta, precum şi alte afirmaţii din Scripturi ar pierde mult din forţa şi din înţelesul lor dacă Maria nu ar putea pretinde pe David ca strămoş. Referirea în v. 36 la Elisabeta ca rudenie [ vară] a Mariei nu poate fi interpretată ca cerând ca Maria să fie din seminţia lui Levi, cum au crezut unii (vezi la v. 36). Maria şi Iosif erau amândoi de viţă regală, după cum Zaharia şi Elisabeta erau din neam preoţesc (v. 5).

Maria. Vezi la Matei 1,16. Luca dă naraţiunea naşterii lui Isus din punct de vedere al Mariei, un fapt pe care unii comentatori îl iau ca implicând faptul că Luca auzise personal istorisirea din gura ei sau de la altcineva care vorbise cu ea (vezi la v. 1-3). Prezentarea amănunţită şi aleasa frumuseţe a naraţiunii lui Luca sugerează cu certitudine cunoaştere intimă cu faptele, fie prin contact direct cu persoane care au fost martore la ele (v. 2), fie prin inspiraţie. Menţinerea de către Luca a martorilor oculari lasă să se înţeleagă că ambii factori au conlucrat – o relatare a martorilor oculari, susţinută de inspiraţie.


28 Îngerul a intrat la ea și a zis: „Plecăciune, ție, căreia ți s-a făcut mare har; Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei!”

Plecăciune. [Salutare, KJV; Bucură-te, G. Gal.]. Gr. chaire, o formă veche de salutare (vezi Matei 28,9) care exprima stimă şi bună voinţă. Cuvântul tradus în felul acesta este forma imperativă a verbului chairo, a se bucura sau a fi vesel. Forma aceasta de salutare ar putea fi comparată cu salutarea: Pace vouă! (Luca 24,36; etc.), o formă obişnuită de salutare în Orientul de astăzi, ca şi din vechime.

Mare har. [Foarte favorizată, KJV]. Literal, înzestrată cu har. Expresia aceasta prezintă pe Maria ca primitoare de favoare divină sau de har, nu dătătoare de aşa ceva. Expresia latină, plena gratia, din Vulgata, este redată plină de har de Wyclife, Tyndale şi de diferiţi traducători catolici. Dar expresia aceasta maltratează enunţarea îngerului dacă este considerată că lasă să se înţeleagă că Maria de aici înainte era dătătoare de har divin şi nu primitoare a lui. Gabriel nu a înzestrat-o cu merit personal pe care să-l acorde altora. Este clar că îngerul nu a acordat Mariei nimic mai mult decât este la îndemâna tuturor credincioşilor creştini din folosirea aceluiaşi cuvânt grec în Efeseni 1,6 unde Pavel afirmă despre har că Tatăl ni l-a dat (literal, ne-a înzestrat cu har) în Prea Iubitul Lui [Hristos] – nu în Maria, lucru plin de însemnătate. Mariei i se făcuse mare har [era foarte favorizată] numai, aşa cum explică îngerul, pentru că Domnul era cu ea. Ea căpătase îndurare înaintea lui Dumnezeu (Luca 1,30) şi era, literal, înzestrată cu har.

Maria nu este numită nicăieri fericită decât de Elisabeta (v. 42) şi de o femeie al cărei nume nu este arătat (cap. 11,27), iar la cuvintele acesteia din urmă Isus a obiectat personal (v. 28). El a tratat totdeauna pe mama Sa cu politeţe şi respect (vezi la Ioan 2,4), dar niciodată nu a înălţat-o mai presus de alţii care L-au ascultat şi au crezut în El (Matei 12,48.49). La cruce El nu S-a referit la ea ca Mama lui Dumnezeu şi nici măcar ca mamă. El i s-a adresat pur şi simplu cu femeie, un titlu de respect (vezi la Ioan 19,26). Nici Pavel, nici vreun alt scriitor NT nu-i atribuie vreun merit extraordinar sau vreo influenţă asupra lui Dumnezeu.

Înălţarea catolică a Mariei nu are temei în Scriptură, ci este întemeiată cu totul pe legendele fantastice ale Evangheliilor apocrife, cărora chiar şi catolicii înşişi le tăgăduiesc un loc în canonul sacru. În primele secole creştine legendele acestea au fost contopite cu mituri păgâne despre regina cerului orientală (vezi Ieremia 7,18; 44,17.18; etc.) consoarta zeilor şi Magna Mater sau Marea Mamă a Asiei Mici. Concepţia catolică despre Maria ca Mama lui Dumnezeu nu este mai mult decât zeitatea păgână feminină îmbrăcată în terminologie creştină, făcută dogmă la Conciliul din Efes în anul 431 d.Hr., în Efes, care întâmplător era cetatea de locuit a Dianei, gr. Artemis, totuşi nu zeiţa virgină greacă Artemis, ci o zeiţă mamă asiatică uneori identificată cu Marea Mamă. Potrivit cu tradiţia, Maria a petrecut ultimii ei ani la Efes, în casa apostolului Ioan.

Cuvintele salutării îngerului au fost pervertite de Biserica catolică într-o rugăciune adresată Mariei ca mijlocitor. Potrivit cu Enciclopedia Catolică, ea este alcătuită din cuvintele îngerului: 1) cu adăugarea (înainte de 1184) a cuvintelor de începere a salutării inspirate a Elisabetei adresată Mariei, aflate în v. 42; 2) şi adăugarea în plus (la 1493) a unei cereri de rugăciune 3) şi de o adăugare ceva mai târzie 4) făcută în 1495 şi cuprinsă în Catehismul Conciliului de la Trent, cu întreaga formă recunoscută oficial în Breviarul Roman din 1568. În felul acesta interpretat artificial, Ave Maria zice după cum urmează:

[1] Salutare, Maria, plină de har, Domnul este cu tine;

[2] Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul pântecelui tău, Isus.

[3] Sfântă Maria, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi păcătoşii,

[4] acum şi în ceasul morţii noastre. Amin.

Este cu tine. Cuvântul este a fost adăugat de traducători întrucât adesea, în limba greacă, el este subînţeles şi nu exprimat. Poate fie cu tine este mai de preferat decât este cu tine. Aceasta era o formă obişnuită de salutare în timpurile VT (vezi Judecători 6,12; Rut 2,4).

Binecuvântată eşti între femei. Pot fi citate importante dovezi textuale (cf. p. 146) pentru omiterea acestei propoziţii. Ea este, totuşi, atestată în v. 42 (vezi la v. 42).


29 Tulburată foarte mult de cuvintele acestea, Maria se întreba singură ce putea să însemne urarea aceasta.

Tulburată. Gr. diatarasso, a agita mult sau a tulbura mult. Maria era tulburată de apariţia bruscă, neaşteptată a îngerului, dar cu atât mai mult de marea onoare exprimată în salutarea extraordinară a îngerului adresată ei. Ea era tulburată dar calmă.

Se întreba singură. Literal, judeca sau delibera. Deşi tulburată, Maria se străduia să judece bine lucrurile şi să descopere cauza acestei experienţe neobişnuite. În împrejurări de felul acesta mulţi oameni poate şi-ar pierde, pentru moment, capacitatea de gândire. Maria pare să fi fost nu numai o tânără virtuoasă şi devotată, dar şi de o remarcabilă inteligenţă. Nu numai că avea

o cunoaştere neobişnuită a Scripturilor, dar şi reflecta la înţelesul diferitelor întâmplări pe care i le aducea viaţa (vezi cap. 2,19.51). Spre deosebire de Zaharia care s-a înspăimântat (cap. 1,12), Maria pare să-şi fi păstrat prezenţa de spirit.


30 Îngerul i-a zis: „Nu te teme, Marie; căci ai căpătat îndurare înaintea lui Dumnezeu.

Nu te teme. Vezi la v. 29; vezi la v. 13. Adresându-i-se cu numele de Maria, îngerul a dovedit faptul că o cunoştea personal. Cuvintele acestea şi cele următoare erau menite să inspire încredere.

Îndurare. [Favoare, KJV]. Gr. charis, har, în general considerat a fi de la aceeaşi rădăcină ca şi chairo, bucură-te (vezi la v. 28), un cuvânt favorit al primilor creştini. Lui Dumnezeu I-a făcut plăcere să afle în Maria pe cineva care s-a apropiat atât de mult de idealul divin.


31 Și iată că vei rămâne însărcinată și vei naște un Fiu, căruia Îi vei pune numele Isus.

Vei rămânea însărcinată. [Vei zămisli, KJV]. Formularea v. 31 seamănă oarecum aceleia din Geneza 16,11, unde o făgăduinţă asemănătoare a fost făcută lui Agar. Îngerul vestea împlinirea făgăduinţei făcute Evei (vezi la Geneza 3,15).

Modul în care Împăratul universului a putut şi a vrut să Se plece spre a fi făcut trup (Ioan 1,14), spre a fi născut din femeie (Galateni 4,4), asemenea oamenilor este o taină de necuprins şi de neînţeles pe care inspiraţia n-a socotit de bine să o descopere. Cu ce înfiorare şi respect trebuie să fi urmărit cerul cum Fiul lui Dumnezeu coboară de pe tronul universului (DA 23), Se depărtează din curţile slavei şi Se pleacă pentru a lua asupra Sa natura omenească, pentru a fi făcut asemenea fraţilor Săi în toate (Evrei 2,17), să Se smerească şi să fie găsit ca un om (vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Filipeni 2,7.8).

Cu frică şi cutremur ar trebui şi noi să contemplăm iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu în actul de a da pe unicul Său Fiu spre a lua natura noastră (Ioan 3,16). Prin smerenia Sa Hristos S-a legat cu natura omenească printr-o legătură care niciodată nu urmează să fie întreruptă (DA 25). În darul acesta minunat caracterul lui Dumnezeu iese la iveală în contrast categoric cu caracterul celui rău care, deşi este o fiinţă creată, a căutat să se înalţe şi să fie la fel cu Cel Prea Înalt (Isaia 14,14).

Îi vei pune numele. [Îl vei chema, KJV]. Vezi la Matei 1,21.


32 El va fi mare și va fi chemat Fiul Celui Preaînalt; și Domnul Dumnezeu Îi va da scaunul de domnie al tatălui Său David.

Va fi mare. Există o impresionantă asemănare între v. 32,33 şi Isaia 9,6.7; una este o clară reflectare a celeilalte. Cu şase luni mai înainte Gabriel spusese lui Zaharia că Ioan urma să fie mare (Luca 1,5).

Chemat. Aici folosit cu înţelesul de recunoscut, confirmat sau cunoscut ca în Matei 21,13. Calitatea de Fiu divin a lui Hristos a fost anunţată de Dumnezeu îngerilor în cer (Evrei 1,5.6) şi mărturisită de ucenicii Săi (Matei 16,16; Ioan 16,30) şi de scriitorii NT (Romani 1,4; Evrei 4,14; 1 Ioan 4,14; 1 Ioan 5,5; etc.).

Fiul Celui Prea Înalt. Comparaţi v. 35. La botez Tatăl a declarat despre Isus că este Fiul Lui (cap. 3,22). Aceeaşi afirmaţie a fost făcută din nou, cu câteva luni înainte de răstignire (Matei 17,5). Toţi aceia care fac astăzi ce-i este plăcut (Evrei 13,21) au prilejul de a fi numiţi fii ai Celui Prea Înalt (Luca 6,35). Vezi la Ioan 1,1-3; vezi nota adiţională la Ioan 1.

Scaunul de domnie. [Tronul, KJV]. Potrivit cu profetul Isaia Domnul Păcii urma să şadă pe scaunul de domnie al lui David, să administreze împărăţia lui (Isaia 9,6.7). Faptul că acest tron reprezintă împărăţia veşnică a lui Hristos şi nu o restaurare a împărăţiei literale a lui David în această lume prezentă este evident în tot NT (vezi Ioan 18,36; etc.; vezi la Luca 4,19).

Al tatălui Său David. Vezi la Matei 1,1.16.20; Luca 1,27. Descendenţa literală a lui Isus este clar afirmată atât în VT, cât şi în NT (Psalmii 132,11; Fapte 2,30; Romani 1,3). Chiar şi vrăjmaşii juraţi ai lui Hristos nu tăgăduiau că Mesia urma să fie fiul lui David (Luca 20,41-44). Domnia glorioasă a lui David a devenit pentru sfinţii profeţi un simbol unic al venirii împărăţiei mesianice (Isaia 9,6.7; cf. 2 Samuel 7,13; Psalmii 2,6.7; 132,11; vezi vol. IV, p. 31).

Expresia tatăl Său David este plină de însemnătate. Isus putea fi Fiu al lui David ca Fiu al lui Iosif, sau al Mariei, sau al amândurora. Maria evident a înţeles că îngerul avea să spună că zămislirea lui Isus urma să fie numai de la Duhul Sfânt (v. 34.35). De unde afirmaţia îngerului care prezenta pe David ca tată a lui Isus putea fi înţeleasă ca însemnând că Maria însăşi era o descendentă a lui David (vezi la Matei 1,16; cf. DA 44).


33 Va împărăți peste casa lui Iacov în veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit.”

Va împărăţi. Este demn de observat că în soliile îngereşti şi exprimările profetice date cu privire la naşterea lui Hristos nu prea s-au făcut aluzii la rolul lui Hristos ca Unul care suferă. Aici, de pildă, Gabriel priveşte înainte la culminarea glorioasă a planului de mântuire, trecând cu totul peste orice referire la răstignire. Poate că bucuria din cer la naşterea Mântuitorului şi a celor câţiva de pe pământ care L-au recunoscut şi L-au primit, a făcut să pară necorespunzător să menţioneze crucea care trebuia să preceadă coroana. Isus Însuşi, Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre,…care,

pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea urmează să şadă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu (Evrei 12,2). Cât de adesea profeţii VT au ridicat ochi inspiraţi de la suferinţa adusă de păcat, la gloria finală a universului curăţat de toate urmele de păcat!

Casa lui Iacov. Adică, descendenţii lui Iacov. Într-un sens spiritual aceştia cuprind pe toţi aceia care cred în Hristos, indiferent dacă sunt iudei sau dintre Neamuri (Romani 2,25-29; Galateni 3,26-29; 1 Petru 2,9.10, etc.).

În veci. Literal, în veacuri (vezi la Matei 13,39). Oamenii sfinţi din vechime priveau în viitor către timpul când lucrurile trecătoare ale pământului urmau să facă loc realităţilor dăinuitoare ale veşniciei. Regatele pământului care, dintr-un punct de vedere omenesc, adesea par că se ridică maiestuos, unul după altul, se topesc ca şi casele de gheaţă sub razele soarelui de vară. Oamenii se luptă pentru permanenţă şi securitate; dar acestea nu vor fi niciodată realizate până când Hristos nu-Şi statorniceşte împărăţia – o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată (Daniel 2,44), o împărăţie care nu va trece (Daniel 7,14), una care va fi o împărăţie veşnică (vezi la Psalmii 145,13) şi va dăinui de acum şi până în veac [chiar pururi, KJV] (Mica 4,7). Făgăduinţa Tatălui că împărăţia Fiului Său va fi în veci de veci (Evrei 1,8) nu era necunoscută iudeilor din vremea lui Hristos (Psalmii 45,6.7; cf. Ioan 12,34).


34 Maria a zis îngerului: „Cum se va face lucrul acesta, fiindcă eu nu știu de bărbat?”

Cum se va face lucrul acesta? Contextul lasă să se înţeleagă că Maria a crezut vestirea îngerului fără ezitare. În credinţă simplă a întrebat cum va avea loc minunea viitoare.

Ştiu. Adică cunoştinţă trupească. Maria putea vorbi ca o fată curată, afirmând virginitatea ei (vezi la Matei 1,23). Felul ei de exprimare a faptului acesta este idiomul ebraic obişnuit pentru castitate premaritală (vezi Geneza 19,8; Judecători 11,39; etc.). Aşa cum El face adesea cu noi astăzi, Dumnezeu a făcut-o pe Maria să devină pe deplin conştientă de faptul că evenimentul anticipat era dincolo de puterea omenească, că era imposibil din punct de vedere omenesc, înainte de a-i prezenta mijlocul prin care va fi realizat. În felul acesta Dumnezeu ne conduce să apreciem bunătatea Lui şi puterea Lui şi ne învaţă să avem încredere în El şi în făgăduinţele Sale.

Încercarea de a citi un legământ de perpetuă virginitate în aceste cuvinte ale Mariei este cu totul neîndreptăţită (vezi la Matei 1,25). A rămâne astfel o virgină pe viaţă era în considerat general o ocară de către iudei, nu o virtute. Incapacitatea de a da naştere la copii era totdeauna un prilej de amărăciune şi remuşcare pentru soţie (vezi Geneza 30,1; 1 Samuel 1,4-7; etc.). Ideea că ea a rămas pururea fecioară a apărut în secolele de mai târziu, probabil dintr-o înţelegere greşită a ceea ce constituie virtute. Ea lasă să se înţeleagă că familia, o instituţie rânduită de Dumnezeu nu reprezintă cel mai înalt ideal de viaţă socială. Vezi la Matei 19,3-12.


35 Îngerul i-a răspuns: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine, și puterea Celui Preaînalt te va umbri. De aceea Sfântul care Se va naște din tine, va fi chemat Fiul lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt. Vezi la Matei 1,18.20. Celsus a fost unul din cei dintâi care a învinuit-o pe Maria că a fost victima unei seducţii.

Se va pogorî peste tine. O expresie adesea folosită pentru a descrie primirea puterii Duhului Sfânt (Judecători 6,34; 1 Samuel 10,6; 16,13).

Puterea. Gr. dunamis, putere, tărie sau capacitate în contrast cu exousia, putere în sensul de autoritate. Dunamis este de obicei folosit în Evanghelii pentru a se referi la minunile lui Hristos (Matei 11,20-23; Marcu 9,39; etc.). Aici, puterea Celui Prea Înalt, este paralelă cu Duhul Sfânt, nu însemnând, totuşi, că Duhul Sfânt este doar exprimarea puterii divine, ci că El este persona prin care este exercitată puterea divină. Cuvintele îngerului erau exprimate în stil poetic ebraic, în care este ritm al ideilor şi nu ritm şi metru (vezi Luca 1,32.33.35 în RVS; vol. III, p. 23).

Fiul lui Dumnezeu. Aici îngerul Gabriel afirmă adevărata divinitate a lui Isus Hristos, dar leagă acea dumnezeire de adevărata Lui natură omenească. Fiul Mariei urma să fie Fiul lui Dumnezeu datorită faptului că zămislirea urma să aibă loc prin mijlocirea umbririi puterii Celui Prea Înalt.

Din textul acesta şi din altele din Scripturi unii au tras concluzia că titlul de Fiul al lui Dumnezeu a fost aplicat prima dată lui Hristos la întrupare. Alţii au ajuns la concluzia că titlul descrie legătura dinainte de întrupare a lui Hristos faţă de Tatăl. Alţii, la rândul lor, consideră termenul de Fiu al lui Dumnezeu ca fiind bine folosit cu privire la Hristos înainte de întrupare într-un sens proleptic sau în legătură cu rolul Lui în planul de mântuire. Scriitorii şi redactorii acestui comentariu nu găsesc că Scripturile prezintă vreuna din vederile acestea în limbaj clar şi fără de putinţă de a da greş. În consecinţă, a vorbi dogmatic despre această chestiune ar însemna să se afirme mai mult decât a descoperit inspiraţia. Aici tăcerea este de aur.

Numeroasele nume şi titluri date lui Hristos în Scriptură sunt menite să ajute mintea noastră să înţeleagă legătura Lui cu noi în diferite aspecte ale lucrării Lui pentru mântuirea noastră. Sunt unii care aplică fără ezitare numele şi titlurile descriptive ale lucrării lui Hristos ca Mântuitor al acestei lumi la legăturile Lui absolute şi eterne cu fiinţele lipsite de păcate ale universului. A face aşa ne-ar putea conduce la eroarea de a accepta graiul omenesc ca o exprimare cu totul corespunzătoare a tainei dumnezeieşti.

Scripturile îndreaptă atenţia la înviere ca un eveniment care Îi confirmă lui Isus titlul de Fiu al lui Dumnezeu. Psalmistul spunea: Tu eşti Fiul Meu. Astăzi Te-am născut (Psalmii 2,7). Pavel citează această făgăduinţă făcută părinţilor şi adaugă imediat că Dumnezeu a împlinit-o pentru noi, copiii lor, înviind pe Isus (Fapte 13,32.33; cf. Matei 28,18; Romani 1,4; Filipeni 2,8-10; Evrei 1,5-8).

Isus S-a referit rareori la Sine cu titlul de Fiu al lui Dumnezeu (Ioan 9,35-37; 10,36), deşi El lăsa să se înţeleagă adesea legătura dintre Tatăl şi Fiul (Matei 11,27; Luca 10,21; Ioan 5,18-23; 10,30; 14,28; etc.). Înainte de a coborî de pe tronul universului (vezi DA 23; PP 64) Hristos era deopotrivă cu Dumnezeu (Filipeni 2,6), una cu Tatăl (DA 19; vezi şi Ioan10,30). La întrupare El S-a smerit de bună voie şi a acceptat o poziţie subordonată Tatălui (Filipeni 2,7; Evrei 2,9). Diferite afirmaţii din partea lui Hristos pe când era aici pe pământ mărturisesc despre predarea Lui voluntară şi temporară a prerogativelor Dumnezeirii, deşi nu şi a naturii ei (Filipeni 2,6-8), ca atunci când a zis Tatăl este mai mare decât Mine (Ioan 14,28) sau Fiul nu poate să facă nimic de la Sine (Ioan 5,19). Vezi la Luca 2,49.

Tatăl a atestat calitatea de Fiu a lui Hristos la naşterea Lui (Luca 1,35; Evrei 1,5.6), la botezul Său (Luca 3,22), la schimbarea la faţă (Luca 9,35) şi iarăşi la învierea Lui (Psalmii 2,7; Fapte 13,32.33; Romani 1,4). Ioan Botezătorul, de asemenea, a dat mărturie cu privire la El ca Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,34) şi cei doisprezece au ajuns să-L recunoască în felul acesta (Matei 14,33; 16,16). Chiar şi duhurile rele admiteau că este Fiul lui Dumnezeu (Marcu 3,11; 5,7). După vindecarea omului născut orb, Hristos a mărturisit înaintea conducătorilor că El era Fiul lui Dumnezeu (Ioan 10,35-37). Tocmai admiterea din partea Sa a faptului că era într-adevăr Fiul lui Dumnezeu a adus în cele din urmă condamnarea şi moartea Sa (Luca 22,70.71).

Hristos Se referea la Dumnezeu ca fiind Tatăl Meu (Matei 16,17). El doreşte ca noi să ne deprindem să cunoaştem pe Dumnezeu ca Tatăl nostru (Matei 6,9) şi să înţelegem cum gândeşte Dumnezeu despre noi (vezi la Matei 6,9). Hristos ne învaţă să ne adresăm Lui [lui Dumnezeu] folosind un nume nou. El ne dă prilejul de a-L numi pe veşnicul Dumnezeu Tatăl nostru ca un semn de iubire şi de încredere a noastră în El şi ca un zălog al grijii Lui faţă de noi şi a legăturii noastre cu El (COL 141, 142; vezi şi 388).

Cu privire la Hristos, Dumnezeu zice: Eu îi voi fi Tată şi El îmi va fi Fiu (Evrei 1,5). Şi cu privire la cel care prin credinţă este adoptat în familia cerească a Tatălui nostru, Dumnezeu zice iarăşi: Eu voi fi Dumnezeul lui, şi el va fi fiul Meu (Apocalipsa 21,7). Acela care este cu adevărat născut din Dumnezeu (1 Ioan5,18) biruieşte lumea (v. 4) aşa cum a făcut Hristos şi nu păcătuieşte (v. 18). Obiectivul grandios al planului de mântuire este de a aduce pe mulţi fii la slavă (Evrei 2,10; cf. 1 Ioan 3,1.2. Vezi nota adiţională la Ioan 1; vezi la Matei 16,16-20; Marcu 2,10; Luca 2,49.


36 Iată că Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea un fiu la bătrânețe; și ea, căreia i se zicea stearpă, este acum în a șasea lună.

Rudenia. [Vară, KJV]. Gr. suggenis, rudenie sau neam. Suggenis nu înseamnă în mod necesar vară, deoarece nu lasă să se înţeleagă mai mult decât că Maria şi Elisabeta erau rude, fără nici o indicaţie cu privire la gradul de rudenie. Legea avea prevederi cu privire la căsătoria între triburi (vezi la Numeri 36,6) şi membrii triburilor Levi şi Iuda se căsătoreau adesea unii cu alţii. Elisabeta era din seminţia lui Levi (vezi la Luca 1,5); Maria era din seminţia lui Iuda (vezi la v. 27.32). Dacă Maria era din Iuda, se pare că şi tatăl Mariei ar fi trebuit să fie din Iuda, deci este probabil ca legătura Mariei cu Elisabeta să fi fost fie prim mama ei, fie prin mama Elisabetei. Cuvântul vară a fost folosit pentru prima dată aici în traducerea lui Wycliffe, într-o vreme când cuvântul nu avea sensul specific pe care îl are acum. Nu există termen exact în limba greacă, ebraică sau aramaică pentru a denota ceea ce noi descriem ca vară. O greşită înţelegere a determinat pe unii comentatori să ajungă la ipoteza falsă că Isus era descendent atât al lui Levi, cât şi al lui Iuda. Totuşi, nu există o dovadă, indiferent care, pentru a indica despre Maria că ea era altceva decât o descendentă directă a lui David (vezi la v. 27).

La bătrâneţe. Vezi la v. 7.


37 Căci niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere.

Nimic nu este cu neputinţă. [Nimic nu va fi cu neputinţă, KJV]. Ideea acestui verset este exprimată de repetate ori în Scripturi. Lui Avraam i s-a pus întrebarea: Este la Dumnezeu vreun lucru cu neputinţă? (vezi la Geneza 18,14). Prin Isaia Dumnezeu proclama: Cuvântul Meu…nu se va întoarce către Mine fără rod (Isaia 55,11).


38 Maria a zis: „Iată, roaba Domnului; facă-mi-se după cuvintele tale!” Și îngerul a plecat de la ea.

Iată roaba. Nu un imperativ, ci o exclamare, reprezentând supunere la voia lui Dumnezeu. Chestiunea a fost rezolvată pentru Maria de îndată ce a devenit clar pentru ea care era voia lui Dumnezeu şi de îndată ce îi fuseseră date informaţii îndestulătoare pentru a o face în stare să-şi îndeplinească partea ei cu pricepere.

Facă-mi-se. Maria dă o nouă dovadă de un duh blând şi supus. Demnitatea, puritatea, simplitatea şi delicateţea neafectată cu care Luca relatează întâmplarea poartă semnele realităţii istorice, nu a unei scrieri din imaginaţie. Eforturile unora de a o face de ruşine pe Maria şi a altora de a o zeifica, sunt la fel de neîndreptăţite de faptele Scripturii.


39 Maria s-a sculat chiar în zilele acelea și a plecat în grabă spre munți, într-o cetate a lui Iuda.

o cetate a lui Iuda.

Maria s-a sculat. [Vizita Mariei la Elisabeta, Luca 1,39-56. Vezi harta p. 214.] Vizita Mariei acasă la Elisabeta a avut loc fără îndoială aproape imediat după vestirea naşterii lui Isus, deoarece vestirea a avut loc în luna a şasea a sarcinii Elisabetei şi Maria a rămas la ea aproape trei luni (vezi

v. 1,26.56). În plus, Maria a făcut călătoria în grabă. În zilele acelea. Adică, la scurt timp după vestirea naşterii lui Isus.

În grabă. Aici expresia pare să se refere nu atât de mult la viteza cu care Maria a făcut călătoria, cât la dorinţa ei vie de a fi la Elisabeta. Maria de abia devenise primitoarea unei mari taine a timpului şi veşniciei (vezi Romani 16,25) şi trebuie să fi simţit o dorinţă intensă de a vorbi despre aceasta cu cineva care putea să o înţeleagă. Şi cine era într-o mai bună poziţie de a o înţelege decât Elisabeta, deoarece, potrivit cu cele spuse de înger, experimenta ea însăşi o minune. În plus, anii de devoţiune ai Elisabetei faţă de voia descoperită a lui Dumnezeu ar fi făcut-o în stare nu numai să asculte cu simpatie, dar şi să dea sfat şi îndrumare valoroasă Mariei, o femeie tânără confruntată acum cu o problemă şi o răspundere majoră (vezi la Luca 1,6). Îngerul atrăsese atenţia la experienţa Elisabetei ca un semn al împlinirii cuvintelor sale spuse Mariei (vezi la v. 7). Maria nu s-a dus pentru a vedea dacă ceea ce spusese îngerul era adevărat, ci dimpotrivă, pentru că ea credea cuvintele lui.

Părtăşia cu cineva care poate înţelege cele mai ascunse sentimente ale noastre este una din comorile pe care le are de oferit viaţa. Valoarea părtăşiei şi comuniunii creştine întrece orice putere de preţuire. Taţii şi mamele din Israel, îndeosebi, au o solemnă obligaţie de a împărtăşi experienţa lor în ce priveşte voia şi căile lui Dumnezeu celor mai tineri. Tinerii aceia care, ca şi Maria, caută sfat de la cei mai vârstnici ca ei, sunt mai în stare să aleagă o cale de acţiune care va aduce bucurie inimii lor şi succes strădaniilor lor. Nici un creştin nu ar trebui să fie prea ocupat încât să nu stea de vorbă cu aceia care s-ar putea să aibă nevoie de ajutorul care ar fi în stare să-l dea.

Spre munţi. [Ţinutul muntos, KJV]. Vezi la v. 23. Ţinuturile înalte, muntoase ale lui Iuda se întindeau de la Ierusalim în nord până la Hebron în sud (vezi Iosua 21,11)

O cetate a lui Iuda. Potrivit tradiţiei, aceasta a fost cetatea Hebron, cetatea principală din cele nouă cetăţi din seminţiile lui Simeon şi Iuda atribuite preoţilor (vezi Iosua 21,13-16; 1 Cronici 6,57-59). Aici a fost cel dintâi teren pe care Avraam l-a deţinut ca proprietate în Canaan (vezi Geneza 23,17-19) şi tot aici David a fost uns pentru prima dată ca rege (vezi 2 Samuel 2,1.4). Unii au sugerat că Iuda este o scriere diferită, în ebraică, a lui Iutah (Iosua 15,55; 21,16), o altă cetate preoţească, cam la 5 mile la sud de Hebron. Totuşi, identificarea aceasta nu este susţinută de nici o dovadă biblică, istorică sau arheologică. În plus, Luca se referă la Nazaret ca o cetate a Galileii (cap. 1,26) şi ar părea cel mai probabil că expresia paralelă o cetate a lui Iuda să facă din Iuda

o provincie şi nu o cetate.


40 A intrat în casa lui Zaharia și a urat de bine Elisabetei.

A urat de bine Elisabetei. Maria şi Elisabeta s-au găsit imediat legate printr-o relaţie comună de simpatie. Era vădit pentru Maria că semnul dat de înger (v. 36) era cu totul adevărat şi aceasta ia întărit credinţa. De asemenea, Zaharia încă mai era lipsit de grai şi această muţenie, având acum

o durată de şase luni, atesta arătarea îngerului înaintea lui şi servea ca o mustrare continuă a lipsei lui de credinţă de mai înainte.


41 Cum a auzit Elisabeta urarea Mariei, i-a săltat pruncul în pântece, și Elisabeta s-a umplut de Duhul Sfânt.

Săltat. Gr. skirtao, acelaşi cuvânt aflat în LXX-a cu referire la Iacov şi Esau înainte de naşterea lor (Geneza 25,22). Mişcările din partea unui copil care nu s-a născut sunt ceva destul de obişnuit; dar cu prilejul acesta Elisabeta, prin inspiraţie, a interpretat corect mişcarea (Luca 1,41-43) ca având mai mult decât o însemnătate obişnuită. Sugestia pe care au făcut-o unii, în sensul că copilul nenăscut era inspirat şi recunoştea prezenţa lui Mesia, poate fi considerată ca fiind imaginară.

Elisabeta s-a umplut. Cu prilejul acesta Elisabeta a fost aceea care s-a umplut de Duhul Sfânt. Îngerul spusese Mariei despre Elisabeta (v. 36) dar până în clipa aceasta Elisabeta pare că nu ştiuse nimic cu privire la experienţa pe care o avusese Maria.


42 Ea a strigat cu glas tare: „Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău.

Binecuvântată. Gr. eulogeo, a binecuvânta, derivat din eu, bine şi logos, cuvânt. Binecuvântată eşti tu este o expresie bazată pe o uzanţă VT (vezi Judecători 5,24; Rut 3,10).


43 Cum mi-a fost dat mie să vină la mine maica Domnului meu?

Domnului meu. În inima Elisabetei nu era invidie faţă de Maria, ci numai umilinţă şi bucurie. O mărturisire asemănătoare de credinţă a fost făcută mai târziu de Petru (Matei 16,16), mărturisire care i-a venit ca o descoperire. Pavel declara că numai prin Duhul Sfânt poate cineva spune că Isus era Domnul (1 Corinteni 12,3).


44 Fiindcă iată, cum mi-a ajuns la urechi glasul urării tale, mi-a săltat pruncul în pântece de bucurie.

De bucurie. O figură de vorbire, atribuind copilului nenăscut emoţia aceasta.


45 Ferice de aceea care a crezut; pentru că lucrurile care i-au fost spuse din partea Domnului se vor împlini.”

Ferice de aceea. Adică Maria, care aici este felicitată pentru credinţa ei şi pentru mare cinste care i s-a făcut. Poate că Elisabeta se gândea la necredinţa soţului ei şi la dovada dizgraţiei divine care a urmat. Dumnezeu este onorat şi satisfăcut când copiii Săi pământeşti primesc făgăduinţele Sale în credinţă umilă şi neîndoielnică. Ferice de cei ce n-au văzut şi au crezut (Ioan 20,29).

Pentru că. Gr. hoti, care are cele două înţelesuri fundamentale sau pentru că. Ambele înţelesuri dau o semnificaţie bună aici.


46 Și Maria a zis: „Sufletul meu mărește pe Domnul

Maria a zis. Darul inspiraţiei pare să se reverse acum asupra Mariei care vorbeşte în sunete calme şi maiestoase. Fiecare idee, chiar fiecare cuvânt al ei reflectă ceea ce scriseseră oamenii inspiraţi în vremuri trecute. Cântarea Mariei (v. 46-55) este considerată ca unul din imnurile cele mai sublime din toată literatura sacră, o poezie lirică de o frumuseţe aleasă, vrednică de strămoşul Mariei, David. Este străbătută de un duh de adoraţie şi recunoştinţă smerită şi proslăveşte puterea, sfinţenia şi îndurarea lui Dumnezeu. Ea exprimă propria ei emoţie şi experienţa când a meditat asupra soliei îngerului Gabriel.

Cântarea Mariei este adesea denumită Magnificatul, Magnifică, după primul ei cuvânt din Vulgata latină. Prima jumătate a cântării se ocupă de recunoştinţa personală a Mariei (v. 46-50); a două jumătate trece la o notă de mulţumire naţională (v. 51-55). Cântarea aceasta descoperă caracterul lui Dumnezeu şi scoate în evidenţă harul lui Dumnezeu (v. 48), atotputernicia (v. 49.51), sfinţenia (v. 49), îndurarea (v. 50), dreptatea (v. 52.53) şi credincioşia (v. 54.55). Calitatea poetică a cântării devine mai impresionantă când este tipărită în formă poetică. Ea este împărţită în patru strofe sau ştanţe, după cum urmează:

1. 1. (v. 46-48). Aici Maria se gândeşte în primul rând la sine, la adâncile ei sentimente de adorare şi bucurie sfântă. Ea fusese aleasă şi onorată mai presus de femei şi se minunează că Dumnezeu a luat seama la ea şi a trecut cu vederea pe altele. Ea nu cunoştea nimic care ar recomanda-o înaintea lui Dumnezeu.

2. 2. (v. 49.50). În strofa aceasta Maria proslăveşte puterea, sfinţenia şi îndurarea lui Dumnezeu.

3. 3. (v. 51-53). Aici ies în evidenţă prin contrast valorile caracterului preţuite de Dumnezeu şi de om. Concepţia lui Dumnezeu cu privire la ceea ce constituie adevărata mărime este antiteza aprecierii mărimii omului.

4. (v. 54.55). Cântarea Mariei se încheie cu o notă de recunoştinţă pentru veşnica

credincioşie a lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales. Cântarea Mariei a fost adesea comparată cu aceea a Anei (vezi 1 Samuel 2,1-10), care a fost

o rugăciune de mulţumire pentru Samuel. Ambele respiră credinţă, bucurie şi adorare, dar cea a Mariei reflectă, poate, o mai înaltă concepţie despre Dumnezeu. Cuvintele sunt culese din ceea ce este mai bun din ceea ce au scris profeţii în mileniul anterior. Cântarea Mariei reaminteşte de asemenea de cântarea lui Moise (vezi Exod 15) şi de acea a Deborei şi a lui Barac (vezi Judecători 5) şi seamănă în spirit cu Psalmii 113 şi 126, între alţii. Uşoare dovezi textuale (cf. p. 146) atribuie cântarea aceasta Elisabetei şi nu Mariei. Fără îndoială, însă, că era a Mariei.

Cântarea Mariei reflectă gândurile din următoarele pasaje VT: Luca 1,46 (1 Samuel 2,1; Psalmii 103,1), v. 47 (1 Samuel 2,1), v. 48 (Geneza 30,13; 1 Samuel 1,11), v. 49 (Deuteronom 10,21; Psalmii 111,9), v. 50 (Psalmii 193,17), v. 51 (Psalmii 89,10); v. 52 (1 Samuel 2,7-10; Iov 5,11; 12,19), v. 53 (1 Samuel 2,5; Psalmii 107,9), v. 54 (Psalmii 98,3; Isaia 41,8), v. 55 (2 Samuel 22,51; Mica 7,20).

Sufletul meu. Având în vedere faptul că vesela cântare a Mariei este poetică în formă şi deoarece poezia ebraică constă esenţial din repetarea aceleaşi idei în cuvinte diferite, pare să fie puţină valabilitate în pretenţia pe care au ridicat-o unii că există o deosebire între suflet din v. 46 şi duh din v. 47. În ambele enunţări Maria se referă simplu la aprecierea ei mintală, emoţională şi spirituală a onoarei acordate ei ca mamă a lui Mesia.

Măreşte. Gr. megaluno, a face [sau a declara] mare, a înălţa sau a ridica în slăvi. Omul nu poate face nimic pentru a spori mărimea şi maiestatea lui Dumnezeu, dar când capătă o mai clară înţelegere a caracterului, voinţei şi căilor lui Dumnezeu, el ar trebui să fie conştient, ca şi Maria, de revelaţia mai glorioasă. A mări pe Domnul înseamnă a face cunoscut mărimea Lui.


47 și mi se bucură duhul în Dumnezeu, Mântuitorul meu,

Dumnezeu, Mântuitorul meu. Ca oricare altă fiinţă omenească, Maria avea într-adevăr nevoie de mântuire. Niciodată nu i-a venit în minte că ar fi fost născută fără păcat, aşa cum au susţinut nebiblic unii.

Scriitorii VT vorbesc despre Stânca mântuirii (Deuteronom 32,15; Psalmii 95,1), Dumnezeul mântuirii (Psalmii 24,5), şi adesea se referă la Dumnezeu ca Mântuitor (Isaia 63,8; etc.).


48 pentru că a privit spre starea smerită a roabei Sale. Căci iată că de acum încolo, toate neamurile îmi vor zice fericită,

A privit. Pentru inima smerită este ceva uimitor ca Dumnezeu, care conduce sferele cereşti prin spaţiul infinit, să Se plece să locuiască cu cei care sunt zdrobiţi şi smeriţi în duh (vezi Isaia 57,15). El nu numai că ne-a luat în seamă în starea noastră smerită a păcatului, ci a devotat resursele fără limită ale cerului pentru mântuirea noastră.

Starea smerită. Gr. tapeinosis, condiţie modestă, stare smerită sau umilinţă. Cuvântul se referă la poziţia smerită în viaţă a Mariei, nu la spiritul ei de umilinţă. Dar chiar în starea smerită aflase har înaintea lui Dumnezeu şi lucrul acesta era pentru ea de mai mare valoare decât toate comorile şi decât toată onoarea şi respectul pe care le avea de oferit pământul.

Mă vor ferici. [Mă vor numi fericită, KJV]. Adică, vor gândi despre mine că sunt fericită şi onorată. Lea a dat glas unui gând asemănător la naşterea lui Aşer (vezi Geneza 30,13).


49 pentru că Cel Atotputernic a făcut lucruri mari pentru mine. Numele Lui este sfânt,

Numele Lui este sfânt. Exprimând un gând independent de acela care precede şi care urmează. Afirmaţia Mariei reflectă înfiorarea şi respectul simţite de iudei pentru numele sacru al lui Dumnezeu, Yahweh (vezi la Exod 3,14.15; cf. vol. I, p. 171-173). Mai târziu, creştinii onorau numele lui Isus cu respect asemănător, însă fără frică de a-l folosi, deşi plini de temere sfântă (vezi Fapte 3,6; 4,10; etc.).


50 și îndurarea Lui se întinde din neam în neam peste cei ce se tem de El.

Îndurarea Lui. Adică, iubirea şi favoarea Lui îmbelşugate, acordate chiar atunci când sunt cel mai puţin meritate. S-a remarcat că harul înlătură greşeala şi îndurarea îndepărtează chinul păcatului.

Se tem de El. O expresie tipic ebraică însemnând evlavie, obişnuită în tot VT. Temerea este folosită în NT în sensul de respect sfânt (Fapte 10,2.22.35; Coloseni 3,22; Apocalipsa 14,7; 15,4), deşi acelaşi cuvânt este folosit şi pentru groază şi panică (Matei 21,46; Marcu 11,32; Luca 12,4).


51 El a arătat putere cu brațul Lui; a risipit gândurile pe care le aveau cei mândri în inima lor.

A arătat cu putere. O altă expresie ebraică tipică. Prin figura metonimiei braţul este simbolul puterii (vezi Exod 6,6; Psalmii 10,15; 136,12). Expresia a arătat putere sau a făcut tare este folosită de autorii clasici greci, ca aici, pentru a denota o victorie asupra vrăjmaşilor.

Cei mândri. Sau, cei îngâmfaţi, Dumnezeu îi combate, ca şi cum ar fi împrăştiaţi şi planurile lor sfărâmate ca de un vârtej. Mândria este esenţa păcatului. Mândria din inima lui Lucifer este cea care a pricinuit răscoala în cer (vezi Isaia 14,12-14). Un fals simţământ de mândrie lasă pe posesorul ei, pentru moment, dincolo de accesibilitatea ajutorului pe care Dumnezeu i l-ar putea aduce. Nimic nu este mai jignitor pentru Dumnezeu ca mândria, care constă în esenţă din înălţare de sine şi o depreciere corespunzătoare a altora. Nu este de mirare că Scripturile afirmă: Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia înaintea căderii. (Proverbele 16,18). Isus spunea: Oricine se înalţă, va fi smerit; şi cine se smereşte, va fi înălţat (Luca 14,11). Umilinţa este exact opusul mândriei şi este o trăsătură foarte preţioasă înaintea lui Dumnezeu (vezi la v. 48).

Imaginaţia. Gr. dianoia, minte sau înţelegere, adică, discernământ intelectual sau înţelegerea morală. Dianoia se referă la facultatea gândirii, mai ales la priceperea morală.


52 A răsturnat pe cei puternici de pe scaunele lor de domnie, și a înălțat pe cei smeriți.

Puternicii. Gr. dunastai, principi sau potentaţi, sursa cuvântului nostru dinastie. Dunastai derivă de la dunamai, a fi în stare, a fi puternic, de unde cuvântul nostru dinamită. Referirea aici este îndeosebi la opresori. Poate că Maria avea în minte pe crudul tiran Irod, care a ucis nu numai mii de iudei, dar chiar şi rudele cele mai apropiate (vezi p. 39-42). Literatura iudaică contemporană descoperă de asemenea faptul că poporul de rând suferea adesea intens din cauza opresiunii economice.

Pe scaunele lor de domnie. Literal, pe tronurile lor.

Cei smeriţi. [Cei din treapta de jos, KJV]. Gr. tapeinoi, [cei] smeriţi, sau [cei] umili; forma adjectivală greacă a substantivului tradus cei smeriţi (vezi la v. 48). La timpul cuvenit Dumnezeu face dreptate celor care au fost oprimaţi.


53 Pe cei flămânzi i-a săturat de bunătăți, și pe cei bogați i-a scos afară cu mâinile goale.

Bunătăţi. Probabil, atât hrană literală cât şi hrană spirituală. Comparaţi făgăduinţa lui Hristos pentru cei care flămânzesc şi însetează după dreptate (vezi la Matei 5,6).

Bogaţi. De regulă cei care şi-au adunat mari bogăţii au făcut lucrul acesta apăsând pe semenii lor şi în consecinţă erau consideraţi de cei săraci în rândul semenilor răi. În timp ce într-un anumit înţeles bogăţia ajunsese să fie privită ca un semn de favoare divină – fără îndoială mai ales de către aceia care o posedau – ea a fost identificată cu nelegiuirea de către aceia care fuseseră oprimaţi. În contrast, săracul, care de obicei nu era în poziţia de a oprima pe nimeni, se considera neprihănit. Concepţia aceasta cu privire la bogăţii şi sărăcie este reflectată în parabola lui Hristos despre omul bogat şi Lazăr (cap. 16,19-31).


54 A venit în ajutorul robului său Israel, căci Și-a adus aminte de îndurarea Sa –

Robului. [Slugii, KJV]. Gr. pais, copil sau slujitor. Ca popor ales al lui Dumnezeu, Israel era adesea pomenit în timpurile VT ca servul Lui (vezi la Isaia 41,8; vezi vol. IV, p. 26-30).


55 cum făgăduise părinților noștri – față de Avraam și sămânța lui în veac.”

Cum făgăduise. [Cum vorbise, KJV]. O referire la făgăduinţele des repetate ale lui Dumnezeu (vezi Geneza 22,17-18; Deuteronom 7,12-14; Mica 7,20; etc.). Aici se face referire în mod deosebit la ajutorul şi îndurarea lui Dumnezeu exercitate în favoarea poporului Său ales, din generaţie în generaţie (Luca 1,54).

Sămânţa lui. Adică, descendenţii lui Avraam.


56 Maria a rămas împreună cu Elisabeta cam trei luni. Apoi s-a întors acasă.

Maria a rămas. [Maria a locuit, KJV]. Este posibil ca Maria să fi rămas cu Elisabeta până după naşterea lui Ioan, deşi naraţiunea lui Luca pare să lase să se înţeleagă că ea a plecat înainte de data aceea. Ar părea lipsit de caracter ca Maria să plece tocmai atunci când Elisabeta ar fi avut cel mai mult nevoie de ajutorul ei plin de simpatie şi gingaş. Este probabil că Luca menţionează aici plecarea Mariei pentru a completa partea aceea a naraţiunii care se ocupă cu vizita Mariei la Elisabeta. Un alt caz al acestui procedeu literar obişnuit atât în VT, cât şi în NT, apare în cap. 3,20.21, unde întemniţarea lui Ioan este introdusă în relatare înainte de botezul lui Isus, deşi a avut loc de fapt după aceea. Faptul că Maria nu este pomenită pe nume în cap. 1,57.58 nu lasă să se înţeleagă în nici un caz că ea nu a participat la incidentul relatat aici.

S-a întors. Este posibil ca evenimentele din Matei 1,18-25 – arătarea îngerului lui Iosif şi căsătoria lui Iosif – să fi avut loc la scurt timp după revenirea Mariei de la Elisabeta la Nazaret.


57 Elisabetei i s-a împlinit vremea să nască; și a născut un fiu.

S-a împlinit vremea. [Naşterea lui Ioan Botezătorul, Luca 1,57-80. Vezi harta p. 214; diagrama p. 227]. Nu ştim nimic cu privire la timpul din an când s-a născut Ioan. Se spune că vechea biserică alexandrină ar fi serbat evenimentul acesta la 23 aprilie. Având în vedere faptul că data acesta era bazată pe o tradiţie foarte timpurile, ar putea fi un motiv să credem că ea reprezintă cel puţin timpul aproximativ din an când a avut loc evenimentul acesta. Biserica din Alexandria a schimbat mai târziu sărbătorirea la 24 iunie – o dată fixată arbitrar aşa încât să fie şase luni de la 25 decembrie – pentru a fi în armonie cu practica bisericilor greceşti şi latine.

Cu 23 aprilie ca dată posibilă pentru naşterea lui Ioan Botezătorul, naşterea lui Isus ar fi fost pe la 19 octombrie (vezi p. 240-242; vezi la Matei 2,1). Ar fi de reţinut, totuşi că această calculare este bazată numai pe o tradiţie veche a cărui valoare este necunoscută.


58 Vecinii și rudele ei au auzit că Domnul a arătat mare îndurare față de ea și se bucurau împreună cu ea.

Rudele ei. [Verii ei, KJV]. Adică, neamurile ei (vezi la v. 36).

Se bucura împreună cu ea. Vecinii Elisabetei se bucurau împreună cu ea. Unele traduceri zic o felicitau lucru pe care prietenii şi rudele au făcut-o, fără îndoială; dar cele spuse de Luca aici nu se ocupă atât de mult cu felicitările, cât cu un sentiment autentic de înţelegere din partea prietenilor Elisabetei (cf. Luca 15,6.9; 1 Corinteni 12,26).

Un autentic interes plin de simpatie faţă de bucuriile şi întristările altora este o virtute creştină fundamentală. De fapt, aceasta este baza pe care stau toate legăturile adevărate cu semenii noştri. O astfel de preocupare pentru binele altora este rezultatul practic al lucrării Legii lui Dumnezeu în inimă – al acelui fel de iubire care împlineşte Legea (Matei 22,39.40; Romani 13,10). Un om nu poate fi un urmaş al Învăţătorului dacă nu este gata şi dispus să se bucure cu aceia care se bucură şi să plângă cu cei care plâng (Romani 12,15). Vezi la Matei 5,43-48.


59 În ziua a opta, au venit să taie pruncul împrejur și voiau să-i pună numele Zaharia, după numele tatălui său.

În ziua a opta. La evrei era obiceiul de a se săvârşi ritualul circumciziei în ziua a opta, adică atunci când copilul era în vârstă de şapte zile, aşa cum socotim noi timpul (Geneza 17,10-14; 21,4; vezi la cap. 17,10.11). Circumcizia reprezenta admiterea copilului în legătura legământului. Importanţa ei este atestată de cererea expresă ca ea să fie făcută (Levitic 12,3). Ea avea loc chiar şi în Sabat (Ioan 7,22.23; cf. Filipeni 3,5). Circumcizia marca pe iudeii de parte bărbătească ca membrii ai poporului ales sub teocraţie. Dumnezeu a ales pe Avraam şi pe descendenţii lui ca neam şi descendenţa din Avraam era considerată ca făcând în mod automat din acea persoană un supus al teocraţiei. El nu avea de ales în privinţa aceasta; el era israelit şi israeliţii erau naţiunea aleasă a lui Dumnezeu. Totuşi, descendenţa avraamică nu asigura mântuirea, aşa cum este evident din repetatele declaraţii ale Sfintei Scripturi (vezi Luca 3,8; Ioan 8,33-39; Romani 2,25-29; 9,4-8; Galateni 3,7.9.16.29); totuşi nici un iudeu nu putea să intre în relaţia de legământ fără conformarea la acest ritual, pe care Dumnezeu îl rânduise pentru Israel.

După cum circumcizia era pentru Israelul literal semnul relaţiei lor de legământ cu Dumnezeu, tot aşa este botezul pentru creştini (vezi Coloseni 2,10-12; vezi la Geneza 17,10), descendenţii spirituali ai lui Avraam (Galateni 3,7.9.27-29). Poporul ales al lui Dumnezeu nu devine moştenitor al făgăduinţei pe temeiul descendenţei fizice, ci pe temeiul credinţei personale în puterea lui Hristos de a mântui de sub puterea şi pedeapsa păcatului (vezi Fapte 2,38; 3,19; 8,36.37).

Voiau să-i pună numele. [L-au numit, KJV]. Textul grec poate fi interpretat ca însemnând că ei voiau să-l numească sau începeau să-l numească după numele tatălui lui. Prietenii şi rudele se adunaseră ca să se bucure cu Zaharia şi Elisabeta şi să împartă cu ei bucuria împrejurării. Se pare că ei luaseră iniţiativa în evenimentul zilei. Unii dintre ei, fără îndoială, erau membri ai preoţiei şi unul din aceştia putea să administreze ritualul circumciziei. Ne putem închipui discuţia lor cu privire la problema numelui şi căderea de acord asupra numelui Zaharia. Este un fapt întâlnit şi în VT ca prietenii şi rudele să participe la numirea copilului (vezi Rut 4,17). Propunând să numească copilul după numele tatălui său, cei adunaţi în casa lui Zaharia şi a Elisabetei urmau o procedură obişnuită şi fără îndoială credeau că nu va fi ridicată nici o obiecţie faţă de felul în care-l onorau pe Zaharia şi îi arătau respect. Probabilitatea că Zaharia era la data acea surd ca şi mut (vezi la Luca 1,62) pare să-l fi eliminat de la discuţii şi decizii.


60 Dar mama lui a luat cuvântul și a zis: „Nu. Ci are să se cheme Ioan.”

Mama lui…a zis. [Mama lui a răspuns, KJV]. Se pare că Zaharia o informase pe Elisabeta cu privire la îndrumarea dată de înger cu privire la numirea copilului lor (vezi v. 13). Nu există nici o dovadă că Elisabeta a vorbit aici prin inspiraţie.


61 Ei i-au zis: „Nimeni din rudeniile tale nu poartă numele acesta.”

Rudele. Gr. suggeneia (vezi la v. 36). Nu era nici un precedent în familie pentru numele Ioan. De obicei, fiul născut perpetua numele tatălui sau mai adesea acela al bunicului. Obiceiul acesta nu numai că arăta respectul pentru generaţiile anterioare, dar servea şi ca să identifice persoana care purta numele de familie de care aparţinea.


62 Și au început să facă semne tatălui său, ca să știe cum ar vrea să-i pună numele.

Semne. Timpul verbului în textul grec arată eforturi repetate în ce priveşte conversaţia cu Zaharia.


63 Zaharia a cerut o tăbliță de scris și a scris, zicând: „Numele lui este Ioan.” Și toți s-au minunat.

O tăbliţă de scris. Gr. pinakidion, o tăbliţă de unde o tăbliţă de scris. Dacă o astfel de tăbliţă de scris nu era un obiect obişnuit în căminele din Iudea, probabil că starea lui Zaharia făcuse întrebuinţarea ei necesară în căminul lui în timpul suferinţei lui (vezi la v. 62).

A scris, zicând. Un idiom ebraic îndeobşte folosit pentru a introduce un citat direct (vezi 2 Regi 10,6). Ioan. Vezi la v. 13,60. Zaharia scrise, literal, Ioan, este numele lui. Problema nu urma să fie discutată mai departe.

Toţi s-au minunat. Probabil nu atât de mult din cauza alegerii unui nume, cât de faptul că Zaharia era de acord cu Elisabeta în acordarea acestui nume deosebit fiului lor (vezi la v. 22,62). Unii comentatori, susţinuţi de cel puţin un manuscris vechi (Bezae), leagă afirmaţia aceasta cu ceea ce urmează şi anume, dezlegarea limbii lui Zaharia (v. 64), decât cu ceea ce precede enunţarea. Totuşi, oricum ar fi, este sigur că Zaharia a început să vorbească imediat [în clipa aceea] după ce a scris numele Ioan (v. 64). Chiar în clipa aceea graiul lui a fost restatornicit şi fără îndoială şi auzul lui (vezi la v. 62). Codexul Bezae şi manuscrisele vechi latine au propoziţiile v. 63,64 într-o ordine diferită: Îndată limba sa a fost dezlegată şi toţi s-au minunat, iar gura lui a fost deschisă.


64 În clipa aceea, i s-a deschis gura, i s-a dezlegat limba, și el vorbea și binecuvânta pe Dumnezeu.

Dezlegat. Handicapul fizic al lui Zaharia a fost acum înlăturat. Minunea aceasta, care a avut loc la numirea copilului, a servit ca să confirme naşterea lui Ioan ca o împlinire a viziunii din Templu cu aproape un an mai înainte.

Binecuvântaţi pe Dumnezeu. Era potrivit ca primele cuvinte ale lui Zaharia să fie cuvinte de preamărire a lui Dumnezeu. În timp ce ultimele lui cuvinte exprimaseră îndoială (v. 18), primele lui cuvinte, acum, erau o exprimare de credinţă. Aceasta ar arăta că lunile lui de tăcere avuseseră ca rezultat un mare câştig spiritual. Toate celelalte voci fiind aduse la tăcere şi aşteptând în tăcere şi smerenie înaintea lui Dumnezeu, Zaharia a descoperit că tăcerea sufletului făcuse mai distinct glasul lui Dumnezeu (vezi DA 363).


65 Pe toți vecinii i-a apucat frica și în tot ținutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre toate aceste lucruri.

Frica. Nu groază, ci o înfiorare şi un respect religios profund (vezi la v. 30).

Ţinutul acela muntos. Adică, regiunea din jurul localităţii unde locuiau Zaharia şi Elisabeta (vezi la v. 23.39).

Se vorbea. [S-a vestit, KJV]. Aceasta implică o continuă convorbire asupra subiectului în mijlocul oamenilor.


66 Toți cei ce le auzeau le păstrau în inima lor și ziceau: „Oare ce va fi pruncul acesta?” Și mâna Domnului era într-adevăr cu el.

Ce va fi pruncul acesta? [Ce fel de copil?, KJV]. Sau: Oare ce va fi copilul acesta? (RVS).

Mâna Domnului. Aici folosită figurat cu privire la providenţa divină. În NT expresia aceasta este ceva specific pentru Luca (vezi Fapte 11,21; 13,11), deşi apare de obicei în VT (Judecători 2,15; 1 Regi 18,46, etc.). Totuşi, alţi scriitori NT folosesc expresia mâna lui Dumnezeu (cf. 1 Petru 5,6; Romani 10,21).


67 Zaharia, tatăl lui, s-a umplut de Duhul Sfânt, a prorocit și a zis:

S-a umplut de Duhul Sfânt. Inspirata cântare a lui Zaharia (v. 68-79) aşa cum este adesea numită, este uneori numită Benedictus, Binecuvântat de la primul ei cuvânt în Vulgata latină la v.

68. Referirea din v. 64 la vorbirea lui Zaharia şi la proslăvirea din partea lui a lui Dumnezeu anticipează probabil aceste cuvinte. Cântarea lui Zaharia este preoţească în conţinut şi corespunzătoare unui fiu al lui Aaron, după cum cântarea Mariei este regească şi corespunzătoare unei fiice a lui David. Expresiile sugerează faptul că Zaharia petrecuse timpul dinaintea naşterii lui Ioan în studiu sârguincios a ceea ce scriseseră profeţii despre Mesia şi lucrarea înainte mergătorului.

Întregul imn este categoric ebraic şi mesianic în conţinut. Este o cântare de laudă la adresa lui Dumnezeu, în anticipare a iminentei împliniri a făgăduinţelor referitoare la Mesia şi Împărăţia Lui. Este împărţit în două secţiuni mai mari, cea dintâi constând din trei strofe sau stanţe (v. 68.69; 7072; 73-75), în primul rând cu privire la misiunea lui Mesia, şi a doua, din două strofe (v. 76,77; 78,79) cu privire la lucrarea înainte mergătorului lui Mesia. Conţinutul şi frazeologia imnului denotă

o cunoaştere intimă a Scripturilor VT, îndosebi a profeţilor: v. 68 (Psalmii 41,13; 72,18; 106,48), v. 69 (1 Samuel 2,10; Psalmii 132,17), v. 71 (Psalmii 23,5), v. 72 (Psalmii 105,8; 106,45), v. 73 (Exod 2,24; Psalmii 105,9; Ieremia 11,5; Mica 7,20), v. 76 (Maleahi 3,1; cf. Isaia 40,3), v. 79 (Isaia 42,7; Psalmii 107,10; cf. Isaia 9,1.2). Pe lângă aceste referiri mai mult sau mai puţin directe sunt multe aluzii la VT.


68 „Binecuvântat este Domnul, Dumnezeul lui Israel, pentru că a cercetat și a răscumpărat pe poporul Său.

Domnul, Dumnezeul lui Israel. Titlul de legământ al lui Dumnezeu, a cărui folosire implică o recunoaştere şi o dorinţă după împlinire a tuturor făgăduinţelor cuprinse în legământ.

A cercetat. Gr. episkeptomai, a inspecta, a examina, în sensul cercetării unei chestiuni cu intenţia de a da ajutor. În Matei 25,36 acelaşi cuvânt este folosit cu privire la vizitarea unei persoane aflată în închisoare, nu atât de mult în sensul de a-i face o vizită de prietenie, cât de a căuta să-l ajute. Aici Zaharia are în vedere împlinirea făgăduinţelor mesianice făcute poporului Său din generaţie în generaţie. Lucrul acesta era deosebit de semnificativ având în vedere faptul că acum, timp de aproape patru secole, glasul profeţilor canonici încetase. Majoritatea oamenilor spuneau, fără îndoială, în inimile lor: Cu cât se lungeşte vremea, cu atât vedenia piere [Zilele se lungesc şi orice vedenie dă greş, KJV] (Ezechiel 12,22). Dumnezeu acum cercetează pe poporul Său, nu cu judecată, ci cu îndurare, pentru a-l elibera şi a-l răscumpăra.

A răscumpărat pe poporul Său. Cuvintele acestea constituie o vestire implicită că Răscumpărătorul Însuşi urma să Se arate în curând ca să dea viaţa Sa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Matei 20,28). Aşa cum este adesea cazul în profeţii VT, Zaharia vorbeşte aici de un eveniment viitor ca şi cum ar fi fost deja împlinit (vezi vol. I, p. 27,28). Făgăduinţele lui Dumnezeu sunt atât de sigure încât chiar şi Zaharia putea pe bună dreptate să vorbească de planul de răscumpărare ca de un fapt împlinit.

Israel nu era numai o mulţime de persoane care avea nevoie de mântuire de păcat (Luca 1,68.77), dar şi o naţiune, un popor ales care avea nevoie de eliberare de vrăjmaşii lor (v. 71). În generaţiile trecute Dumnezeu eliberase adesea pe israeliţi de vrăjmaşii lor naţionali, cum ar fi Egiptul, Madian, Filistia, Asiria şi Babilon. Într-adevăr, statornicirea împărăţiei mesianice aşa cum este expusă de profetul Daniel (Daniel 2,44; 7,14.18; 12,1) cuprindea în sine eliberare deplină şi permanentă de toţi vrăjmaşii. Dar, în planul lui Dumnezeu, eliberarea de păcat trebuia să preceadă eliberarea de naţiunile din jurul lor. Totuşi, mândria naţională îi făcea pe iudei să se gândească la mântuire aproape exclusiv în termeni ai eliberării de vrăjmaşii din afară şi să uite nevoia de eliberare de vrăjmaşii nevăzuţi, lăuntrici. Concepţia populară despre Mesia ca mântuitor politic nu era cu totul

o problemă de eroare; ea era în parte un caz de accent greşit plasat (vezi DA 30, 235), deoarece VT este plin de preziceri despre gloriile mesianice. Iudeii au uitat că fără eliberare de păcatul personal nu putea exista eliberare de vrăjmaşii naţionali. Ei se concentrau la răsplătirile faptelor drepte în aşa măsură încât neglijau să facă ce era drept. Vezi vol. IV, p. 26-33.


69 Și ne-a ridicat o mântuire puternică în casa robului Său David, –

O mântuire. [Un corn, KJV; G. Gal.]. O metaforă VT obişnuită a tăriei şi puterii (vezi 1 Samuel 2,10; vezi la 2 Samuel 22,3), bazată pe faptul că puterea de luptă a animalelor cornute, ca taurii şi berbecii, este în coarnele lor. De asemenea, expresia aceasta ar putea fi o referire la coifurile războinicilor, care erau adesea împodobite cu coarne. În felul acesta coarnele urmau să reprezinte lucruri ca: succes personal (Psalmii 92,9.10), puterea naţiunilor (vezi la Daniel 8,21), şi chiar putere divină – cornul mântuirii mele (Psalmii 18,2). Aici (Luca 1,69), cornul se referă la Mesia Însuşi.

Casa. Adică, familia dinastică. După cum era făgăduit, Mesia urma să fie un descendent al lui David (vezi la Matei 1,1).

Robului. [Servului, KJV]. Gr. pais, copil sau serv (vezi la v. 54).


70 cum vestise prin gura sfinților Săi proroci care au fost din vechime –

Sfinţilor Săi prooroci. Profeţii din vechime mărturiseau despre Hristos (vezi Luca 24,25.27.44; Ioan 5,39; Fapte 3,21), şi au făcut din mântuirea aceasta ţinta cercetărilor şi căutării lor stăruitoare pentru a înţelege ce avea în vedere Duhul lui Hristos care era în ei (1 Petru 1,10.11).

Din vechime. [De când a început lumea, KJV]. Adică, din vechime sau din antichitate. Expresia aceasta este caracteristică pentru Luca (vezi Fapte 3,21; 15,18). Cea dintâi făgăduinţă privitoare la Răscumpărătorul a fost făcut în Grădina Eden la data când omul a păcătuit (vezi Geneza 3,15). Enoh a îndreptat atenţia oamenilor din generaţia sa în viitor la Mesia (Iuda 14, 15) şi fiecărei generaţii care urma Dumnezeu i-a trimis martori inspiraţi ca să dea mărturie cu privire la siguranţa mântuirii. Fiecare în parte şi toţi laolaltă, ei au dat mărturie despre Hristos (vezi Fapte 3,21; 1 Petru 1,10-12).


71 mântuire de vrăjmașii noștri și din mâna tuturor celor ce ne urăsc!

Mântuirea de vrăjmaşii noştri. [Mântuiţi de vrăjmaşii noştri, KJV]. Ca rezultat al încălcării legii, Israel a servit unui popor străin după altul – Egipt, Asiria, Babilon, Persia, Grecia şi acum Roma. Jugul greu al robiei faţă de Roma apăsa asupra lor. Desigur, eliberarea de naţiuni vrăjmaşe era necesară înainte de statornicirea împărăţiei mesianice (vezi la v. 74). De fapt, lucrarea lui Mesia urma să culmineze cu statornicirea împărăţiei Lui (vezi Daniel 2,44; 12,1; Matei 25,31-34; vol. IV, p. 29.30). Între timp, împărăţia lui Dumnezeu urma să fie statornicită în inimile lor (vezi Luca 17,20.21). Mai întâi, trebuia să fie eliberare de sub puterea păcatului (vezi Matei 1,21) şi aceasta, la rândul ei, urma să facă posibilă eliberarea lor de plata păcatului, adică de moarte (vezi Ioan 3,16; Romani 6,23). Numai atunci fiinţele omeneşti urmau să fie în stare să se bucure de împărăţia veşnică pe care Hristos a venit să o statornicească. Vezi la Matei 4,17; 5,2; vezi vol. IV, p. 29.30.


72 Astfel Își arată El îndurarea față de părinții noștri și Își aduce aminte de legământul Lui cel sfânt,

Îndurare. Îndurarea lui Dumnezeu, într-un anumit sens ţinută ascunsă timp de veacuri [de la întemeierea lumii], urma acum să fie adusă la cunoştinţă (Romani 16,25.26). Pentru nenumărate generaţii cei care zăceau în întunericul şi umbra morţii aşteptaseră Îndurarea întrupată a lui Dumnezeu să le îndrepte picioarele pe calea păcii (Luca 1,79).

Legământul Său cel Sfânt. Legământul veşnic, aşa cum fusese descoperit lui Adam şi Evei în Grădina Eden, lui Noe după potop, lui Avraam şi seminţiei lui şi celor credincioşi din toate veacurile (vezi Geneza 9,16; 17,17; Levitic 24,8; Evrei 13,20). Aici referirea principală este făcută la legământ aşa cum fusese dat lui Avraam şi descendenţilor lui (Geneza 15,18; 17,4-7).


73 potrivit jurământului prin care Se jurase părintelui nostru Avraam,

Jurământul lui. Jurământul la care se face referire aici fusese dat de Dumnezeu drept confirmare a legământului Lui cu Avraam (vezi Geneza 22,16-18; Evrei 6,13-18). El este unul din lucrurile care nu se pot schimba şi în care era cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă (Evrei 6,18), celălalt fiind făgăduinţa pe care jurământul o confirmă. Dând lui Avraam un jurământ drept chezăşie, Dumnezeu a folosit un obicei omenesc pentru a-l asigura pe Avraam de siguranţa făgăduinţei Lui. Legământul veşnic, planul mântuirii, ne dă astăzi o puternică îmbărbătare şi este ca o ancoră a sufletului, o nădejde tare şi neclintită (Evrei 6,18.19).


74 că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmașilor noștri, ne va îngădui să-I slujim fără frică,

Să-i slujim fără frică. Contextul face referire la această frică mai ales la teama de vrăjmaşii noştri, adică, tirania cuceritorilor păgâni a căror crudă şi arbitrară exercitare a puterii a fost o piedică pentru închinare şi slujirea lui Dumnezeu. La naşterea lui Ioan şi a lui Isus, Cezar şi Irod erau vrăjmaşii principali ai poporului iudeu (vezi la Luca 1,5; Matei 2,1). De asemenea, este posibil că Zaharia se referă şi la frica obsesivă care umple inimile şi străbate viaţa acelora care nu cunosc pacea lui Dumnezeu care întrece orice pricepere (Filipeni 4,7). Aceasta este frica de forţe misterioase necunoscute care stăpânesc destinele vieţii oamenilor şi teama de marea zi a judecăţii.


75 trăind înaintea Lui în sfințenie și neprihănire, în toate zilele vieții noastre.

În sfinţenie şi neprihănire. Vezi la Efeseni 4,24. Cei doi termeni pot fi consideraţi ca incluzând toată datoria omului (vezi Eclesiastul 12,13), a tot ceea ce Dumnezeu cere de la el (vezi Mica 6,8).

Toate zilele. Aceia care-L slujesc pe Dumnezeu în sfinţenie şi dreptate pot fi încrezători în viitor. Indiferent de incertitudinile şi vicisitudinile vieţii, ei se pot bucura de pace şi siguranţă a minţii şi inimii. În mijlocul certei şi tulburării ei trăiesc, ca să zicem aşa, chiar în prezenţa lui Dumnezeu şi respiră atmosfera curată şi înviorătoare a cerului.


76 Și tu, pruncule, vei fi chemat proroc al Celui Preaînalt. Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregătești căile Lui

Prooroc al Celui Prea Înalt. Aici începe secţiunea majoră a imnului lui Zaharia. De la mila Domnului, din întâia secţiune, gândurile lui Zaharia se întorc îndeosebi la fiul său de curând născut, Ioan, care trebuia să fie înainte mergătorul lui Mesia, solul făgăduit al Domnului. Isus este corespunzător numit Fiul Celui Prea Înalt (v. 32) şi Ioan prooroc al Celui Prea Înalt. Hristos mărturiseşte că Ioan era mai mult decât un prooroc (Matei 11,9); într-adevăr, el era într-un anumit sens, cel mai mare dintre toţi proorocii (vezi la Luca 1,15.17).

Înaintea Domnului. [Înaintea feţei Domnului, KJV]. Prezicerile specifice ale lui Isaia (cap. 40,3) şi ale lui Maleahi (cap. 3,1) au fost târziu pretinse de Ioan ca aplicându-se la sine (vezi Ioan 1,23; cf. Matei 11,10; Luca 3,4). Domnul este evident Mesia şi Hristos este deci identificat, cel puţin în cazul acesta cu Iehova (Domn; vezi vol. I, p. 172) al VT (Isaia 40,3).

Să-I pregăteşti căile. Aceasta era sarcina lui Ioan Botezătorul. El avea să pregătească inimile şi mintea oamenilor pentru Mesia, prin cultivarea interesului faţă de profeţiile cu privire la EL, prin afirmarea că sosise timpul pentru împlinirea profeţiilor şi prin chemarea la pocăinţă prin care oamenii se puteau califica pentru cetăţenia în împărăţia lui Mesia.


77 și să dai poporului Său cunoștința mântuirii, care stă în iertarea păcatelor lui;

Cunoştinţa mântuirii. Este în însăşi natura lucrurilor că cunoştinţa trebuie să preceadă credinţa, căci cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? (Romani 10,14). Credinţa în Isus cere o înţelegere inteligentă a faptelor şi principiilor fundamentale ale planului de mântuire. Pentru a crede, cineva trebuie să aibă ceva de crezut şi marele obiectiv al lucrării lui Ioan era să pună o fundaţie fermă pentru a crede că Isus din Nazaret era într-adevăr Mesia cel făgăduit, Mielul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu (Ioan 1,36.34). Mesia este cel care aduce iertarea păcatelor (vezi Matei 1,21; 26,28); înainte mergătorul Său este cel care a adus o cunoştinţă de păcat. Luca face aici evident faptul că mântuirea de care vorbeşte este mântuirea personală şi nu salvarea politică a naţiunii, Oamenii sunt nimiciţi din lipsă de cunoştinţă mântuitoare – nu pentru că nu au auzit de ea, ci pentru că au lepădat-o (vezi Osea 4,6).


78 datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, în urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălțime,

Marii îndurări. [Îndurării duioase, KJV; Din îndurările şi milostivirea, G. Gal.]. Literal, măruntaie de îndurare (vezi Filipeni 2,1; Coloseni 3,12). Grecii considerau măruntaiele însemnând abdomenul, a fi sediul emoţiilor – mânia, neliniştea, mila şi iubirea.

Soarele care răsare. [Ivirea zilei, KJV]. Gr. anatole, răsărirea [soarelui sau a stelelor] sau est, adică locul de unde răsare soarele. Termenul este folosit de obicei în NT în sensul de pe urmă (vezi Matei 2,1; 8,11; 24,27; Apocalipsa 7,2; 16,12; etc.). La popoarele orientale din antichitate ca şi la orientalii de astăzi răsăritul este punctul principal al busolei, poziţia de onoare şi respect.

Unii comentatori au corelat cuvântul anatole, răsărit cu Mlădiţa care urma să iasă din rădăcinile lui David (vezi Isaia 11,1-4; Ieremia 23.5). Este adevărat că cuvântul anatole poate fi folosit în felul acesta; de fapt, este folosit în sensul acesta în LXX-a (Ieremia 23,5). Totuşi, contextul din Luca 1,78.79 arată lămurit că Zaharia se referă aici la răsăritul soarelui şi nu la creşterea unei plante. Comparaţi traducerea: De sus va coborî asupra noastră ziua spre a da lumină celor care şed în întuneric şi în umbra morţii (v. 78.79, RVS). Maleahi vorbeşte despre Hristos ca Soarele neprihănirii (Maleahi 4,2; vezi DA 22, 463, 464).


79 ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul și în umbra morții și să ne îndrepte picioarele pe calea păcii!”

Să ne lumineze. [Să dea lumină KJV]. Limbajul acestui verset este clar bazat pe profeţia mesianică din Isaia 9,2. Lumina a fost totdeauna un simbol al prezenţei divine (DA 464), a Aceluia care locuieşte în lumină de neapropiat (1 Timotei 6,16; vezi la Geneza 3,24; Luca 1,78). Isus spunea: Eu sunt lumina lumii, cine vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8,12; vezi cap. 12,36). Mântuitorul este Lumina adevărată, care luminează pe orice om venind în lume (Ioan 1,9). Matei aplică cuvintele din Isaia 9,1.2 la Hristos (cap. 4,14-16). Bucuria mântuirii aparţine celor care umblă în lumină (1 Ioan 1,7), deoarece cărarea lor este atunci strălucitoare ca lumina dimineţii, care luminează tot mai tare până în faptul zilei (Proverbele 4,18). Vezi la Ioan 1,4-9.

Cei ce zac în întunericul. Aceia care în chip figurat zac în întuneric evident fac aşa deoarece nu pot să vadă pe unde să umble. Ei au nevoie de lumină pentru a le călăuzi picioarele pe calea păcii. Oamenii stăteau nemângâiaţi, privind cu ochi doritori după apariţia Luminii vieţii, a cărui venire urma să împrăştie întunericul şi să lămurească taina viitorului (vezi DA 32). Timp de 4000 de ani atmosfera pământului fusese întunecată de norii prevestitori de rele ai păcatului şi morţii şi acum, timp de secole nici o stea profetică nu apăruse prin întuneric pentru a călăuzi pe drumeţii pământului prin pustiurile timpului în căutarea lor după Prinţul Păcii (vezi DA 31). Şi noi ne vom descoperi pe noi înşine stând nemângâiaţi, cu viaţa goală şi incompletă, până când Luceafărul dimineţii se arată în inimile noastre şi revarsă în vieţile noastre lumina vieţii veşnice (vezi 2 Petru 1,19).

Umbra morţii. Vezi la Psalmii 23,4. Sentinţa morţii este rostită asupra tuturor oamenilor ca un rezultat al păcatului (vezi Romani 6,23). Dar după cum toţi mor în Adam, tot aşa toţi vor învia în Hristos (1 Corinteni 15,22). Cei răscumpăraţi de Domnul, pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului, pribegeau prin pustie, umblau pe căi neumblate şi şedeau în întuneric şi în umbra morţii până când avea să vină Mântuitorul să-i scoată din întuneric şi din umbra morţii şi să-i călăuzească pe calea cea dreaptă (Psalmii 107,2.4.10; 14,7).

Să ne îndrepte picioarele. Zaharia se aşază în rândul celor cărora Mesia urma să le îndrepte picioarele pe calea păcii.

Calea păcii. Adică, calea mântuirii, calea pe care aceia pe care păcatul i-a făcut duşmanii lui Dumnezeu pot să fie în pace cu El (Romani 5,1.10; 2 Corinteni 5,18; Efeseni 2,16). Hristos, Domnul Păcii, a realizat aceasta făcând ispăşire pentru păcatele poporului (Evrei 2,17). Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine (2 Corinteni 5,19). Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta (Psalmii 119,165). Hristos a venit ca să ne dea o pace pe care lumea nu o cunoaşte şi nu o poate oferi (Ioan 14,27). Această pace a lui Dumnezeu, care întrece orice pricepere, ne va păzi inima şi mintea prin Hristos Isus (Filipeni 4,7). Când Hristos pătrunde în inimă, lucrul acesta are loc întotdeauna cu cuvintele: Pace vouă (Luca 24,36). În felul acesta potrivit se încheie cântarea lui Zaharia. Vezi la Ioan 14,27.


80 Iar pruncul creștea și se întărea în duh. Și a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel.

Pruncul creştea. În primul rând o referire la creşterea fizică (cf. cap. 2,40.52). O afirmaţie asemănătoare era făcută cu privire la copilul Samuel (vezi 1 Samuel 2,26).

Se întărea în duh. Adică, în percepere intelectuală şi morală (vezi 1 Samuel 2,26; Luca 2,40.52). O dezvoltarea simetrică în ce priveşte tăria fizică, mintală şi morală este bine ilustrată în viaţa lui Ioan, deoarece părinţii săi l-au crescut în mustrarea şi învăţătura Domnului (Efeseni 6,4). La fel, este privilegiul nostru astăzi să trăim în aşa fel în comuniune cu Dumnezeu încât şi noi să putem aştepta ca Duhul divin să-i modeleze micuţii noştri, chiar din cele mai timpurii clipe ale lor (DA 512). Vezi la Luca 1,15.24; 2,52.

Locuri pustii. Locurile pustii în care Ioan şi-a petrecut cea mai mare parte a vieţii sale până în ziua arătării lui sunt îndeobşte numite pustia Iudeii (Matei 3,1; etc.). Regiunea aceasta semiaridă, sălbatică, accidentată se găseşte între Marea Moartă şi culmile părţii muntoase ale Palestinei de sud şi constituie versantele estice ale şirului de munţi. Probabil aceasta a fost regiunea unde Hristos a postit mai târziu 40 de zile şi a meditat asupra vieţii Sale. Pustia Iudeii era foarte aproape de Hebron, posibilul oraş al lui Zaharia şi al Elisabetei (vezi la Luca 1,23.39). Deşi unii din Esenieini, o sectă strictă, ascetică a iudaismului întreţineau colonii retrase în această regiune pustie, nu există dovezi istorice pentru a susţine că Ioan a devenit un Esenian (vezi la Matei 3,4). Căminul profetului Amos fusese în vecinătatea micului oraş Tecoa, situat în apropierea acestei regiuni pustii (vezi la Amos 1,1).

În anii de mai târziu Ioan şi-a însuşit legământul de nazireu făcut de părinţii săi pentru el la naşterea lui (DA 102). Se poate ca părinţii lui, care erau deja înaintaţi în vârstă la data naşterii lui (vezi la v. 7) să fi murit când Ioan era încă tânăr. S-ar părea, de asemenea, că el şi-a făcut sălaşul în singurătăţile pustii nu mult după aceea. Singurătatea era pentru Ioan un mai bun învăţător decât puteau să ofere cei mai distinşi rabini din Ierusalim, iar pustiul o sală de clasă mai bine echipată decât Palatul lui Irod sau curţile Templului. Şcolile rabinice l-ar fi descalificat pe Ioan pentru sarcina lui (DA 101). Aşa cum numai apele liniştite pot să oglindească stelele, tot aşa numai o inimă netulburată de ondulaţiile şi vârtejurile lumii acesteia poate să reflecte perfect lumina Stelei care a răsărit în Iacov (Numeri 24,17). Ioan şi-a ales ca sălaş al său un loc unde era adus la tăcere orice alt glas în afară de acela al lui Dumnezeu şi unde putea să caute în linişte pe Domnul. Acolo, în solitudinea pustiei tăcerea sufletului făcea mai distinct glasul lui Dumnezeu (vezi DA 363). Acolo el a dus o viaţă relativ retrasă până când a venit timpul ca el să-şi înceapă lucrarea publică.

Aşa cum pustia a fost marea sală de clasă pentru educarea unor conducători ca Moise, Amos şi Ioan Botezătorul, tot aşa experienţele vieţii în pustie pot procura ocazii favorabile pentru acordarea sufletului cu cerul. Echilibrul sufletesc care vine pe urma adâncirii privirilor în lucrurile invizibile este pregătirea necesară a acelora pe care Dumnezeu îi alege astăzi ca să pregătească calea pentru venirea lui Isus. Viaţa modernă nu conduce la meditaţie asupra voii şi căilor lui Dumnezeu, aşa cum este descoperit în Cuvântul Lui şi în procedeele Sale providenţiale cu noi. Dacă nu găsim timp să scăpăm de zgomotele lumii şi să ne ascundem împreună cu Dumnezeu, rămânând liniştiţi înaintea Lui, s-ar putea ca niciodată să nu auzim glasul uşor al Lui vorbind sufletelor noastre (DA 363; cf. 1 Regi 19,12). Ar trebui să fie scopul nostru să folosim din ce în ce tot mai puţin timp cu lucrurile pământului şi să devotăm din ce în ce mai mult timp umblării împreună cu Dumnezeu, aşa cum a făcut Enoh pe vremuri. Ca şi Ioan, avem nevoie să legăm afecţiunile noastre de cele de sus nu de cele de pe pământ (vezi Coloseni 3,2).

Arătării. Gr. anadeixis, o arătare sau o prezentare publică. Anadeixis este folosit adesea de scriitorii clasici când se vorbeşte despre instalarea în funcţie a celor numiţi în slujbă, cum era de exemplul la dedicarea templelor. Luca foloseşte verbul înrudit anadeiknumi, cu referire la numirea celor şaptezeci (cap. 10,1). Ioan era din neam preoţesc şi aşa cum era stipulat în legea lui Moise, un preot urma să preia lucrarea sa cam la 30 de ani (vezi Numeri 4,3). Este probabil că arătarea lui Ioan a avut loc când era de aproape 30 de ani, ca şi Isus când Şi-a început lucrarea (vezi Luca 3,23).COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

5–23 DA 97–99 6, 8, 9, 11 DA 97

13 DA 231

13–15 Te 292

13–19 DA 98

14, 15 CD 225; MH 379

15 DA 100, 149, 219; ML 329; Te 91, 269; 3T 62

15–17 CT 445; FE 447

17 DA 101; EW 155, 259; 3T 61; 6T 233

20 DA 99; EW 24

22, 23 DA 99

32, 33 DA 81; GC 416; PP 755

35 DA 24

38 DA 98

46, 47 7T 87

53 DA 268; MH 75

57–80 DA 99–103

64–66 DA 99

65 DA 97

67 DA 100

72–74 DA 103

76 DA 97

76–79 DA 100

76–80 CT 445; FE 448

78, 79 MH 423

79 9T 60, 64

80 DA 100, 101; 8T 221, 331