1 Iefta, galaaditul, era un om viteaz. El era fiul unei curve. Galaad născuse pe Iefta.

Iefta. În mod literal, el va deschide. Unii cred că Numele poate să fie o prescurtare de la Iftah-El (Iosua 19,14.27), care înseamnă Domnul va deschide.

Curvă. Mama lui nu avea situaţia unei soţii inferioare sau a unei concubine. Ea era pur şi simplu o prostituată şi, din cauza aceasta, s-ar părea că tatăl a luat copilul în căminul lui şi l-a crescut acolo, aceasta însemnând dorinţa lui de a-l trata ca pe un fiu legitim.

Galaad născuse pe Iefta. Aici Galaad e folosit pentru o persoană. Oriunde în altă parte, unde se întâlneşte Numele în această istorisire, cu excepţia din versetul 2, el se referă la regiunea Galaadului. Manase avusese un nepot Numit Galaad, care a dat Numele său acestei regiuni (Numeri 26,29.30; Iosua 17,1; 1 Cronici 7,14-17). Dar este foarte improbabil că el a fost tatăl lui Iefta. Dacă ar fi fost el, evenimentele raportate aici cu privire la Iefta ar trebui să fie printre primele în cartea Judecătorilor. Este greu a se extinde patru generaţii peste perioada de la suirea din Egipt până la acest punct din perioada Judecătorilor. Probabil că tatăl lui Iefta a fost un alt bărbat din seminţia lui Manase, care a purtat faimosul nume al seminţiei. De asemenea, mai trebuie notat că naraţiunea se întoarce cu un număr de ani pentru a explica fundalul familiei lui Iefta.


2 Nevasta lui Galaad i-a născut fii, care, făcându-se mari, au izgonit pe Iefta și i-au zis: „Tu nu vei avea moștenire în casa tatălui nostru, căci ești fiul unei alte femei.”

Nevasta lui Galaad. Aceasta era soţia lui legitimă, de la care a avut după aceea un număr de fii.

Au izgonit pe Iefta. După ce fiii legitimi au crescut mari, şi poate după moartea tatălui, ei l-au izgonit pe Iefta de acasă, refuzând să-i îngăduie vreo parte de moştenire, chiar dacă tatăl, aducându-l pe Iefta în cămin, pare să-şi fi arătând intenţia de a-l privi pe copil ca fiu. Atitudinea acestor fraţi probabil că era în armonie cu legile familiei si cu tradiţiile vremii, care puteau să-şi fi găsit temei în dreapta interpretare a legii lui Moise (Deuteronom 23,2.3).

Alte femei. În mod literal altă femeie. Aceasta poate să însemne fie pur şi simplu o femeie care nu era soţia legală, fie avea sensul că ea era de altă rasă.


3 Și Iefta a fugit de la frații lui și a locuit în țara Tob. Niște oameni fără căpătâi s-au strâns la Iefta și făceau plimbări cu el.

Tob. O cetate cu numele de Iş-Tob (Tob RSV) era inclusă pe lista unor mici state arameice de la răsărit de Iordan de la care amonitii au tocmit trupe mercenare în războaiele lor cu David (2 Samuel 10,6-8)

Oameni fără căpătâi. În mod literal, oameni goi, adică indivizi săraci fără proprietate, slujbă sau instruire prin care să câştige existenţa, în afară de priceperea lor de luptă. Aceasta nu înseamnă in mod necesar că erau oameni fără calităţi morale, ci mai degrabă erau oameni fără succes, nemulţumiţi şi nevoiaşi.

Făceau plimbări cu el. Adică, făceau împreună incursiuni. Ei erau războinici la întâmplare întrun sens, câştigându-şi cele pentru trai tocmindu-se ca mercenar, cercetaşi sau străjeri. Ca şi David mai târziu (1 Samuel 22,1.2; 25,1-35), ei primeau daruri pentru ocrotirea de tâlhari a oamenilor bogaţi sau pentru respingerea micilor incursiuni de invadatori ai deşertului. Din acest fel de activitate, Iefta a câştigat o mare reputaţie de bravură, pricepere şi iniţiativă. Epistola către Evrei (11,32) îl aminteşte ca pe un bărbat al credinţei


4 După câtva timp, fiii lui Amon au pornit cu război împotriva lui Israel.

După câtva timp. Anii au trecut până ce incursiunile amonite in teritoriul lui Israel au dus la locul unde naratorul lăsase naraţiunea (cap. 10,18) spre a trasa fundalul lui Iefta.


5 Și pe când fiii lui Amon făceau război cu Israel, bătrânii Galaadului s-au dus să caute pe Iefta din țara Tob.

Bătrânii. Aceştia erau căpeteniile familiilor şi triburilor.

S-au dus să caute. Bătrânii căutaseră pe cineva care să-i conducă împotriva amoniţilor, dar nici unul dintre locuitorii Galaadului nu avea iscusinţa sau reputaţia de a câştiga încrederea bătrânilor seminţiilor pentru sarcina riscantă care-i confrunta. Ei cu toţii auziseră de isprăvile de vitejie ale lui Iefta si ale grupei lui de războinici, şi astfel alegerea unui conducător a căzut asupra lui.


6 Ei au zis lui Iefta: „Vino de fii căpetenia noastră, și să batem pe fiii lui Amon.”

Căpetenie. Ebraicul guşin, de la rădăcina guaşah a decide, a judeca. Probabil că el a fost la început chemat să fie conducător în război. Ei erau gata să-i acorde puteri dictatoriale pe durata războiului. În acest sens ei au apelat la el ca mercenar.


7 Iefta a răspuns bătrânilor Galaadului: „Nu m-ați urât voi și nu m-ați izgonit voi din casa tatălui meu? Pentru ce veniți la mine acum când sunteți în strâmtorare?”

M-aţi izgonit. Iefta nu fusese izgonit Numai din casa lui, ci evident că şi din seminţia ţi ţinutul lui, pentru că drepturile tribale şi de moştenire se considerau împreună. De aceea, izgonirea de acasă făcea din om un exilat, un peregrin fără nici un ajutor din partea oamenilor tribali care sa-l ocrotească pe el şi lucrurile ce-i aparţin.

Este vădit că bătrânii lui Israel sprijiniseră pe fraţii lui Iefta, că ei au izgonit de acasă pe Iefta, pentru că el îi învinuieşte ca fiind mai înainte însufleţiţi de ură împotriva lui şi părtaşi la expulzarea lui. El mai socotea că ei l-au tratat cu nedreptate, poate nu atât in violarea literei legii, ci că ei au violat dorinţele tatălui lui. Adesea pretextul dreptului legal este o simplă acoperire a celor mai revoltătoare greşeli şi mai grave păgubiri.


8 Bătrânii Galaadului au zis lui Iefta: „Ne întoarcem la tine acum, ca să mergi cu noi, să bați pe fiii lui Amon și să fii căpetenia noastră, căpetenia tuturor locuitorilor Galaadului.”

Ne întoarcem. Nu este sigur dacă răspunsul bătrânilor se referă la prima sau la ultima parte a declaraţiei lui Iefta. Amândouă ar avea înţeles potrivit. În primul caz ei ar fi spus, de fapt, Da, recunoaştem că nu te-am tratat după dreptate şi din cauza aceasta noi dorim acum să îndreptăm şi să reparăm vechea greşeală. În al doilea caz, Întocmai aşa, dar pentru că ne aflăm în mare strâmtorare noi apelăm la tine după ajutor spre a ocroti ţara ta natală.

Fii căpetenia noastră. Ca adaos la oferta de mai înainte de a fi conducător militar (v. 6), ei oferă acum lui Iefta conducerea tuturor familiilor din Galaad atât în timp de pace cât şi în timp de război.


9 Iefta a răspuns bătrânilor Galaadului: „Dacă mă aduceți înapoi ca să bat pe fiii lui Amon și dacă Domnul îi va da înaintea mea, voi fi eu oare căpetenia voastră?”

Voi fi eu oare căpetenia voastră? Probabil că patriotismul lui Iefta nu a fost întru totul dezinteresat. Dar, în lumina experienţei lui anterioare de expulzare din seminţia lui şi pierderea părţii lui din bunurile tatălui lui, el a căutat să se asigure oarecum că făgăduinţa va fi împlinită. El a dorit să fie sigur că nu va fi nici o înţelegere greşită. A fost prudent din partea lui să încheie acum afacerea lui pentru viitor, deoarece avea de a face cu oameni faţă de care avea motive de neîncredere.

Cu toate că se poate să fi fost un element de auto-cerere în pretenţiile lui Iefta, precauţia lui de a încheia afacerea clar înainte de a trece la ofertă ar trebui să fie astăzi mai des enunţată. Creştinii dau dovadă de înţelepciune când fac ca înţelegerile, convenţiile lor, să fie clare şi explicite, în aşa fel încât să nu poată fi nici o posibilitate de îndoială sau învinuire reciprocă după aceea. Domnul este un Dumnezeu al ordinii şi clarităţii, nu al ambiguităţii.


10 Bătrânii Galaadului au zis lui Iefta: „Domnul să ne audă și să judece dacă nu vom face ce spui.”

Domnul să ne audă. În mod literal, Domnul să fie auzitorul între noi, să ia act de convenţia noastră şi să vegheze între noi când ne vom pierde din vedere unul pe altul, pentru ca să ne ţinem cuvântul (Geneza 31,49). Acum, bătrânii Îl cheamă pe Domnul, faţă de care ei şi-au reînnoit de curând supunerea lor, să fie martor la acordul lor faţă de condiţiile lui Iefta.


11 Și Iefta a pornit cu bătrânii Galaadului. Poporul l-a pus în fruntea lui și l-a așezat căpetenie, și Iefta a spus din nou înaintea Domnului, la Mițpa, toate cuvintele pe care le rostise.

L-a aşezat căpetenie. Făgăduinţa bătrânilor a fost confirmată de popor, care l-a instalat cu solemnitate pe Iefta căpetenie civilă şi militară a seminţiilor de la răsărit la Iordan.

Toate cuvintele pe care le rostise. Textul acesta nu este întru totul clar. El poate să însemne că Iefta a luat un jurământ specificând condiţiile conducerii lui; sau că el a spus poporului, într-o adunare religioasă, calea pe care ei trebuiau să o urmeze pentru a-i înfrânge pe vrăjmaşii lor sau că el n-a vrut să lanseze o campanie împotriva amonitilor, fără să ceară sfat de la Domnul.

La Miţpa. Locul unde se adunaseră seminţiile spre a se pregăti să reziste înaintării Amonite (cap. 10,17).


12 Iefta a trimis soli împăratului fiilor lui Amon, ca să-i spună: „Ce ai cu mine de vii împotriva mea să faci război împotriva țării mele?”

Iefta a trimes soli. Înainte de a se angaja în luptă adevărată cu amoniţii, Iefta s-a anunţat pe sine ca noul conducător al galaadiţilor, trimeţând solii împăratului vrăjmaşilor invadatori. El vorbit în numele lui Israel, ca prinţ recunoscut. În această solie, el lansează un protest formal împotriva invaziei Amonite.

Ce ai? Adică, ce avem noi de a face unul cu altul? Ce motiv ai să invadezi ţara noastră? Cu toate că Iefta era un bărbat viteaz, el nu avea plăcere de război, ci a preferat să-l evite prin negocieri de pace. El a vrut să aducă disputa pe baza dreptăţii. Dacă amoniţii puteau să-l convingă că Israel le făcuse rău, el era gata să le restituie drepturile lor. Dacă nu, el era gata să susţină cauza lui Israel, chiar dacă aceasta însemna război.


13 Împăratul fiilor lui Amon a răspuns solilor lui Iefta: „Pentru că Israel, când s-a suit din Egipt, a pus mâna pe țara mea, de la Arnon până la Iaboc și Iordan. Dă-mi-o înapoi acum de bunăvoie.”

Pentru că Israel. Împăratul lui Amon a enunţat pricina certei lui foarte lămurit. El a pretins că tot ţinutul Galaadului dintre Amon şi Abor aparţinea în realitate amoniţilor şi a cerut supunerea lor ca singura condiţie de pace. Aceasta nu corespundea cu faptele. israeliţilor le fusese interzis să lupte împotriva moabiţilor şi amoniţilor (Deuteronom 2,9.19), aşa că ei au înconjurat Moabul; şi tot aşa evitând şi teritoriul lui Amon, care se întindea de-a lungul deşertului, ei au trecut Arnonul în teritoriul lui Sihon, împăratul amariţilor. Este adevărat, că Sihon smulsese mai înainte acest teritoriu de la Moab şi Amon (Numeri 21,21-30; Iosua 13,25), dar aceasta era o chestiune cu care israeliţii nu aveau nimic de-a face. Când ei au ocupat ţara, ea aparţinea altcuiva.

De la Amon până la Iabor. Valea adâncă şi stâncoasă a Amonului a format hotarul sudic al lui Israel, despărţind seminţia lui Ruben de Moab. Acesta este cam la 50 de mile da la Amon până la nord de râul Iabor. Ţinutul deluros şi necultivat al acestei regiuni fusese dat seminţiilor lui Ruben şi Gad, pentru că era potrivit pentru păşunat. Această fâşie de teritoriu dintre Iordan şi deşert era cam de 20 de mile lăţime.


14 Iefta a trimis iarăși soli împăratului fiilor lui Amon,

A trimes iarăşi soli. Este spre meritul lui Iefta şi mărturiseşte despre dispoziţia lui paşnică că el încă a mai încercat să termine această controversă prin negociere şi astfel să evite vărsare de sânge zadarnică.


15 ca să-i spună: „Așa vorbește Iefta: „Israel n-a pus mâna pe țara Moabului, nici pe țara fiilor lui Amon.

Israel nu a pus mâna. Iefta a respins afirmaţia împăratului lui Amon. El a arătat că amoniţii şi moabiţii, care se pare că erau uniţi cu ei în pretenţiile lor împotriva lui Israel, nu aveau o pretenţie legală asupra teritoriului dintre Amon şi Iabor. Pentru a dovedi punctul lui de vedere, el a descris în amănunt ceea ce avusese loc când israeliţii au preluat acel ţinut. Ei luaseră ţinutul de la Sihon, împăratul amariţilor, şi ei nu erau dispuşi să discute cine fusese mai întâi stăpânul.

Ţara Moabului. Pe parcursul refuzului său, Iefta i-a grupat pe moabiţi si amoniţi la un loc, ca şi când ar fi fost un singur popor. În vers. 24, Chemoş, care era zeul moabiţilor, este numit zeul împăratului lui Amon. Ţinând seama de aceasta, se crede că, la acea dată, împăratul lui Amon câştigase stăpânire asupra Moabului, fie prin forţa armelor, fie prin intercăsătorie, astfel că un singur împărat stăpânea peste ambele ţări. Zeitatea naţională a lui Amon era Milcom sau Maloh (vezi cele despre Levitic 18,21).


16 Căci, când s-a suit Israel din Egipt, a mers în pustiu până la Marea Roșie și a ajuns la Cades.

A ajuns la Cadeş. Aceasta a fost regiunea în care s–au aşezat israeliţii în timpul celor 40 de ani de călătorie prin pustie (vezi Numeri 20,1; comp. cu Numeri 33,37.38; Deuteronom 1,46; 2,14). Locul acesta, numit uneori Cadeş-Barnea, n-a fost încă hotărât identificat, dar se pare că a fost undeva aproape de Ain Quedeis, în Negheb, cam la 50 de mile de sud de Beer-Şeba.


17 Atunci Israel a trimis soli împăratului Edomului, ca să-i spună: „Lasă-mă să trec prin țara ta.” Dar împăratul Edomului n-a voit. A trimis și la împăratul Moabului, și nici el n-a vrut. Și Israel a rămas la Cades.

Împăratul Edomului. Vezi Numeri 20,14-22; PP, p. 22-32.

Împăratul Moabului. Moise nu raportează acest incident, ci afirmă că israeliţii n-au intrat în teritoriul Moabului (Deuteronom 2:9). În Deuteronom 2,29 este o sugestie că Moab se poate să fi refuzat trecerea întocmai cum făcuse şi Edomul.


18 Apoi a mers prin pustiu, a ocolit țara Edomului și țara Moabului și a venit la răsăritul țării Moabului; au tăbărât dincolo de Arnon, fără să intre pe ținutul Moabului, căci Arnonul era hotarul Moabului.
19 Israel a trimis soli lui Sihon, împăratul amoriților, împăratul Hesbonului. Și Israel i-a zis: „Lasă-mă să trec prin țara ta până la locul spre care mergem.”

Împăratul amoniţilor. Vezi Numeri 21,21-24; Deuteronom 2,24-36. Teritoriul lui Sihon era de la Arnon spre nord până la Iaboc şi de la Iordan spre răsărit până la teritoriul Amonit (vezi Judecători 11,22). Hesbonul, capitala sa, şi teritoriile înconjurătoare au aparţinut odinioară moabiţilor (Numeri 21,26). Mai târziu, Hesbonul este amintit de către scriitorii Bibliei în relaţie cu Moab şi Amon (Isaia 15,4; 16,8.9; Ieremia 48,2.34.45; 49,3). [Hesbonul, capitala, era o cetate de munte la 16 mile nord-est de capătul superior al Mării Moarte.]

La locul spre care mergem. Planul original a fost ca Israel să se aşeze cu toţii la apus de Iordan (vezi Deuteronom 2,29), dar ostilitatea lui Sihon i-a forţat pe israeliţi să-l înfrângă, pentru ca ei să poată obţine acces la Iordan spre a trece în Canaan. După ce forţele lui Sihon fuseseră înfrânte şi teritoriul lui era în mâinile israelite, seminţiile lui Ruben şi Gad şi jumătate din seminţia lui Manase au făcut o cerere specială lui Moise să li se îngăduie să se aşeze acolo (Numeri 32,1-33).


20 Dar Sihon n-a avut încredere în Israel, ca să-l lase să treacă pe ținutul lui; și-a strâns tot poporul, a tăbărât la Iahaț și a luptat împotriva lui Israel.

Iahaţ. Probabil că cetatea aceasta era situată imediat la nord de râul Amon, pe care israeliţii se pregăteau să-l treacă spre a invada ţinutul lui Sihon. Secole mai târziu, Piatra Moabita aminteşte Iahaţ ca pe o cetate israelită.


21 Domnul Dumnezeul lui Israel a dat pe Sihon și pe tot poporul lui în mâinile lui Israel care i-a bătut. Israel a pus mâna pe toată țara amoriților care erau așezați în țara aceasta.
22 Au pus mâna pe tot ținutul amoriților, de la Arnon până la Iaboc, și de la pustiu până la Iordan.

Tot ţinutul. Adică, toate hotarele lor, întregul lor teritoriu. Acesta era teritoriul pe care-l reclama acum Amon.


23 Și acum, când Domnul Dumnezeul lui Israel a izgonit pe amoriți dinaintea poporului Său, Israel, tu să le stăpânești țara?

A izgonit pe Amoniţi. Ţinutul pe care israeliţii l-au luat de la amoniţi a devenit al lor, indiferent de cine fusese stăpânul lui mai înainte. Ei nu se luptaseră împotriva amoniţilor şi nu luaseră ţinutul lor (Numeri 21,24, Deuteronom 2,37).

Tu să le stăpâneşti ţara? După legea primitivă a naţiunilor, teritoriul acesta era în mod lămurit al lui Israel. Pentru ce consideră amoniţii că ei au drept asupra lui? Întrebarea lui Iefta este o surpriză indignată.


24 Oare ce-ți dă în stăpânire dumnezeul tău, Chemoș, nu vei stăpâni? Și tot ce ne-a dat în stăpânire Domnul Dumnezeul nostru, înaintea noastră, noi să nu stăpânim?!

Dumnezeul tău Chemoş. Milcom era zeul naţional al amoniţilor (1 Regi 11,5.33), nu Chemoş. Chemoş era zeul moabiţilor. Folosirea lui Chemoş aici este explicată prin faptul că, pe acea vreme, împăratul lui Amon se poate să fi stăpânit atât peste Moab, cât şi peste Amon. Cele două neamuri erau înrudite şi ca sânge, şi ca instituţii (vezi Geneza 19,37.38; Judecători 3,12.13). Menţionarea lui Chemoş era în mod deosebit potrivită prin aceea că teritoriul în chestiune aparţinuse altădată moabiţilor, dar Chemoş nu fusese în stare să-l salveze de invadarea amoniţilor. În inscripţia de pe Piatra Moabită, Meşa, împăratul lui Moab (2 Regi 3,4.5), atribuie toate victoriile moabite bunăvoinţei lui Chemoş, şi toate înfrângerile, mâniei lui.

Iefta arată că, dacă Amon refuză să recunoască drepturile lui Israel asupra teritoriului lui, el subminează, în acelaşi timp, în principiu, propriul drept asupra ţării pe care o locuieşte.

Iefta încerca să aranjeze pacea prin diplomaţie. El nu a avut intenţia, în aceste împrejurări, să pretindă stăpânire universală pentru Dumnezeul lui Israel. Desigur, este posibil, pe de altă parte, ca, având în vedere că Iefta a crescut în exil printre un popor păgân, el să nu fi înţeles pe deplin că Iehova era Dumnezeul întregului pământ.


25 Ești tu mai bun decât Balac, fiul lui Țipor, împăratul Moabului? S-a certat el cu Israel sau a făcut el război împotriva lui?

Balac. Vezi Numeri 22,1 la 24,25. Cu toate că Israel a preluat teritoriul lui Sihon, care mai înainte aparţinuse Moabului, s-ar părea că împăratul Moabului din acea vreme n-a pretins ca este al lui acest teritoriu de curând câştigat al lui Israel. El se luptase cu Israel mai degrabă din ură decât pentru faptul că a pretins ţara pe care Israel o luase de la amoniţi (Iosua 24,9). De aceea, cum se poate face o reclamaţie validă sute de ani mai târziu? Foarte probabil că Împăratul moabit recunoscuse în mod lămurit dreptul de cucerire. Dacă ţara fusese în mod legitim a lui, pentru ce nu

o reclamase cu mult mai înainte? Aceasta a fost un argument eficace spre a sprijini dreptatea cauzei lui Israel.


26 Iată că sunt trei sute de ani de când locuiește Israel la Hesbon și în satele din jurul lui, la Aroer și în satele din jurul lui și în toate cetățile care sunt pe malul Arnonului: pentru ce nu i le-ați luat în tot timpul acesta?

Trei sute de ani. Despre cronologia acestei perioade a Judecătorilor, vezi pag. 128.


27 Eu nu te-am supărat deloc, și rău te-ai purtat cu mine, făcându-mi război. Domnul să judece lucrul acesta. El să fie astăzi judecător între fiii lui Israel și fiii lui Amon.”

Să fie astăzi judecător. Iefta încheie argumentarea lui cu un apel către Dumnezeu ca să aprobe dreptatea cauzei lui. Era o deosebire între concepţia evreilor despre Dumnezeul lor şi aceea a păgânilor despre ai lor. Evreii credeau ca Dumnezeul lor era drept şi moral. În recunoaşterea caracterului moral care era recunoscut in Dumnezeul lor, se află unul dintre punctele de superioritate a credinţei lor faţă de aceea a vecinilor lor păgâni. Iefta afirmă că, dacă amoniţii doresc să decidă cauza prin forţa armelor, el este gata să se încreadă în Dumnezeu spre a decide în mod just a cărui cauză este dreaptă, şi apoi să dea acelei părţi biruinţa.

Versetele scot în evidenţă diplomaţia sinceră, cinstită, fermă, şi totuşi împăciuitoare a lui Iefta. El susţinea drepturile lui Israel pe trei temeiuri: (1) dreptul cuceririi directe, nu de la amoniţi, ci de la amoriţi (vers. 15-20); (2) hotărârea lui Dumnezeu (vers. 21-24) pe care el o susţinea în mod diplomatic, sugerând că nici măcar zeitatea lor nu contestase biruinţa asupra lui Sihon; (3) posesiunea nediscutată a ţării pentru o lungă perioadă (vers 25, 26). Apoi el încheie cu un apel către Dumnezeu să aprobe dreptatea cauzei lui.


28 Împăratul fiilor lui Amon n-a ascultat cuvintele pe care a trimis Iefta să i le spună.

N-a ascultat. După câte se pare, împăratul lui Amon nu s-a deranjat nici măcar să răspundă la argumentele lui Iefta. El s-a îngrijit numai de argumentul săbiei.


29 Duhul Domnului a venit peste Iefta. Iefta a străbătut Galaadul și Manase; a trecut la Mițpe, în Galaad; și din Mițpe, din Galaad, a pornit împotriva fiilor lui Amon.

Duhul Domnului. Prezenţa Duhului Sfânt este aceea care face ca slujirea lui Dumnezeu să fie eficace. Se poate să fie multă activitate, multă nelinişte, agitaţie, dar dacă munca nu este sfinţită de prezenţa şi puterea Duhului, puţin bine durabil va fi adus la îndeplinire.

A străbătut. Iefta a făcut pe rând ocolul Galaadului şi a întregului teritoriu al lui Manase, recrutând trupe în plus. El a cutreierat ţara de la un capăt la altul spre a aprinde flacăra războiului şi spre a încuraja populaţia să reziste invadatorilor amoniţi. Capitolul 12,2 lasă să se înţeleagă că şi seminţiile ebraice de la apus de Iordan au fost invitate să ia parte la război.


30 Iefta a făcut o juruință Domnului și a zis: „Dacă vei da în mâinile mele pe fiii lui Amon,

Iefta a făcut o juruinţă. Raportul despre juruinţa lui Iefta ne confruntă cu unul dintre acele pasaje dificile ale Scripturii, unde raportul este prea scurt pentru a permite concluzii hotărâte cu privire la ceea ce s-a întâmplat. După o interpretare, Iefta a jertfit-o într-adevăr pe fiica sa ca ardere de tot şi, făcând aşa, s-a aşezat pe sine intr-o lumină rea. Având în vedere faptul că Dumnezeu i-a dat succes în conformitate cu juruinţa, o astfel de faptă din partea sa apare deosebit de odioasă şi extrem de greu de înţeles. A doua părere, care susţine că Iefta şi-a devotat fiica pentru o viaţă celibatară, îl despovărează de vina de a o aduce ca jertfă (vezi cele despre vers. 39).

Aici, ca şi oriunde în altă parte, datoria noastră este să stabilim ceea ce zice Biblia şi să evităm încercarea de a face ca afirmaţiile ei să se armonizeze cu concepţiile noastre despre povestire. Noi trebuie să luăm Biblia aşa cum stă scris în ea şi să fim mulţumiţi să lăsăm ca chestiunea să se termine aici. Desigur că, oriunde este posibil, trebuie să dăm unui om beneficiul îndoielii şi să nu-l judecăm fără cauză cuvenită.

O juruinţă. Literatura vechilor naţiuni arată că adesea cei din vechime făceau juruinţe zeităţilor lor. Practica era obişnuită şi la evrei (vezi Geneza 28,20; 1 Samuel 1,11; 2 Samuel 15,8).

Juruinţa lui Iefta a fost făcută sub presiunea circumstanţelor, când se găsea în pragul celei mai periculoase împrejurări. Din nefericire, astfel de juruinţe ca acestea au fost făcute în vreme de pericol sau criză, când constrângerea emoţională a contribuit la pericolul de a face o făgăduinţă necugetată.


31 oricine va ieși pe porțile casei mele înaintea mea, la întoarcerea mea fericită de la fiii lui Amon, va fi închinat Domnului și-l voi aduce ca ardere de tot.”

Oricine va ieşi. Pe cine să aştepte Iefta să iasă pe porţile casei lui, să-l salute când se întoarce de la victorie dacă nu pe soţia lui sau pe fiica lui sau poate pe un sclav? Unii au încercat să arate că putea fi vorba de un animal, din acelea care adesea se puteau găsi în casa celor din vechime. Dar termenul ebraic pe care îl foloseşte (înaintea mea) pare să pledeze împotriva acestei păreri. Termenul acesta este de cele mai multe ori folosit în legătura cu oameni (vezi Geneza 18:2; Exod 18,7; 2 Regi 1,6 etc.). S-a făcut şi observaţia că n-ar fi fost o juruinţă extraordinară jertfirea unui miel sau unui bou pentru o victorie atât de minunată. Astfel de jertfe aveau să fie aduse de mulţi israeliţi.

Trebuie să ne amintim că, deşi Iefta se închina Dumnezeului lui Israel, şi în această promisiune s-a unit cu El, el crescuse în ţară străină, printre neamuri păgâne. La aceste neamuri păgâne, în timp de criză, se aduceau jertfe umane. Compară cu fapta împăratului Moabului, care l-a jertfit pe fiul său cel mai mare zeului său Chemoş ca act final de disperare, spre a salva cetatea lui de israeliţii care atacau (2 Regi 3,26.27). Legea lui Moise a interzis aducerea de jertfe omeneşti (Levitic 18,21; Deuteronom 12,31 etc.), totuşi această oprelişte a fost călcată din când în când, până în zilele lui Ahaz şi Manase (2 Cronici 28,3; 33,6).

Duhul lui Dumnezeu a venit asupra lui Iefta pentru ca Israel să poată fi scăpat de nimicire. Dar prezenţa Duhului nu garantează infailibilitate şi atotştiinţă. Cel care primeşte spiritul rămâne o unealtă morală, liberă şi se aşteaptă să facă progresul cuvenit în cunoştinţa şi creşterea spirituală. Iefta, în ignoranţa lui de a cunoaşte ce este drept, în mod nesăbuit a făcut o juruinţă rea. În acelaşi fel, deşi Duhul Domnului a îmbrăcat pe Ghedeon şi a lucrat prin el o mare eliberare, Duhul nu l-a împiedicat să înălţe o închinare ilegală. Naraţiunea necugetatei juruinţei a lui Iefta este relatată aşa cum sunt multe în Scriptură, fără notă sau comentariu; într-adevăr nu este nevoie nici de una, nici de alta. Singura judecată posibilă în cazul lui Iefta este aceea a condamnării.

Închinat Domnului. După cum se pare în acelaşi sens în care Ierihonul şi locuitorii lui fuseseră închinaţi Lui (vezi cele despre Iosua 6,15).

Şi-l voi aduce. Unii s-au străduit să traducă cu sau cuvântul ebraic şi de la începutul expresiei. Ei cred că, de fapt, Iefta a zis: Oricine va ieşi pe porţile casei mele înaintea mea la întoarcerea mea va fi închinat în mod exclusiv pentru slujba Domnului, dacă este o fiinţa omenească sau dacă acesta este un animal curat eu îl voi aduce ca ardere de tot. Deoarece fiica lui a fost aceea care i-a ieşit înainte, astfel de comentatori zic că se aplică prima expresie, adică, va fi sigur a Domnului. Comentatorii care sunt de această părere explică declaraţia lui Iefta ca însemnând că fiica lui Iefta nu s-a căsătorit niciodată, ci s-a consacrat slujirii religioase pentru tot restul vieţii ei (vezi v. 39).

Lui. (în engl. – I will offer it) Unii comentatori preferă să redea pronumele tradus astfel prin Lui, făcând ca declaraţia să se citească Eu îi voi aduce Lui (Dumnezeu) ca ardere de tot. Este adevărat că pronumele ebraic, aflându-se singur, poate însemna fie lui, fie îl.

Dar, ataşat la verb, ca aici, pronumele trebuie întotdeauna înţeles ca obiect direct al verbului. Această regulă invariabilă pretinde traducerea Eu îl voi aduce ca ardere de tot. Ba mai mult, durerea lui Iefta (v. 35), plânsul fiicei lui (v. 37), şi impresia făcută asupra contemporanilor (v. 37, 40) cer ceva cu totul ieşit din comun, ceva mai mult decât o ardere de tot obişnuită.


32 Iefta a pornit împotriva fiilor lui Amon, și Domnul i-a dat în mâinile lui.
33 Le-a pricinuit o foarte mare înfrângere, de la Aroer până spre Minit, loc care cuprindea douăzeci de cetăți, și până la Abel-Cheramim. Și fiii lui Amon au fost smeriți înaintea copiilor lui Israel.

Aroer. În Transiordania erau două cetăţi cu acest nume, una (v. 26) pe malul nordic al Amonului şi alta la răsărit de Rabat-Amon, în teritoriul amonit (Iosua 3,25). Este greu de spus despre care cetăţi este vorba aici.

Minit. Amintit în Ezechiel 27,17 ca exportatoare de grâu, se crede că a fost aproape de Hesbon.

Abel-Cheranim (în engl. plain of the vineyards). Poate că este mai bine să se ia acesta ca nume propriu Abel-Cheranim. Eusebiu spune că era la 7 mile de Filadelfia, actualul Amon. De aceea poate fi identificat cu satul modern Na’ur. Alţi l-au identificat cu Khirbet es-Şuc, la sud de Amon, însă rămâne nesigur.


34 Iefta s-a întors acasă la Mițpa. Și iată că fiica sa i-a ieșit înainte cu timpane și jocuri. Ea era singurul lui copil; n-avea fii și nici altă fată.

La Miţpa. După ce a fost invitat să se întoarcă din exil spre a fi conducător în Galaad, se pare că Iefta şi-a mutat familia lui la Miţpa şi şi-a stabilit reşedinţa acolo.

Cu timpane. Era obiceiul femeilor să-i salute pe bărbaţi astfel după întoarcerea lor victorioasă din război (1 Samuel 18,6; comp. cu Exod 15,20). Este vădit că şi alte femei au însoţit-o pe fiica lui Iefta cu mici timpane.

Singurul lui copil. Textul ebraic este accentuat ea singură era singurul copil. Familia lui Iefta avea să se stingă in Israel, lucru pe care tot evreii îl deplângeau.


35 Cum a văzut-o, el și-a rupt hainele și a zis: „Ah! fata mea! Adânc mă lovești și mă tulburi! Am făcut o juruință Domnului și n-o pot întoarce.”

El şi-a rupt hainele. Un obicei obişnuit printre iudei pentru a exprima durere extrem de mare (Geneza 37,2.9; 2 Samuel 13,19.31 etc.).

Adânc. Când Iefta a văzut-o pe fiica lui, întreaga semnificaţia a juruinţei lui nesăbuite l-a slăbit şi l-a zdrobit.

Mă tulburi. Traducerea aceasta este mult prea slabă. Cuvântul folosit aici pentru tulburi, 'acar, înseamnă durere neobişnuită, nelinişte sau tristeţe. Toate din viaţa lui Iefta fuseseră o succesiune de luptă şi tulburare. Acum propria fiică scumpă ajunge să fie cea care îi aduce durerea cea mai usturătoare dintre toate.

Am făcut o juruinţă (engl. opened my mouth). O expresie folosită spre a face o juruinţă. Pentru a deveni obligatorie, o juruinţă trebuia pronunţată (Numeri 30,2.3.7; Deuteronom 23,23).

N-o pot întoarce. La evrei erau doua tipuri de juruinţe – juruinţa simplă, neder (Levitic 27,2-27), şi consacrarea sau blestemul, cherem. Orice lucru consacrat lui Dumnezeu prin cherem nu mai era răscumpărabil, devenea preasfânt pentru El, şi trebuia să fie ucis (Levitic 27,28.29; vezi despre Levitic 27,2.28).

Juruinţa lui Iefta a fost un neder. Cu toată sfinţenia ei, cel care a făcut-o, dacă el făcea să aducă la îndeplinire o faptă rea (v. PP, p. 506), nu era obligat s-o păstreze. Juruinţa era împotriva poruncii exprese a legii şi de aceea nu era obligatorie. Totuşi el a considerat că era obligatorie şi, cu toate că el jurase spre propria vătămare, el n-a vrut să o schimbe.


36 Ea i-a zis: „Tată, ai făcut o juruință Domnului, fă-mi potrivit cu ceea ce ți-a ieșit din gură, acum când Domnul te-a răzbunat pe vrăjmașii tăi, pe fiii lui Amon.”

Ea i-a zis. Chinul tatălui ei, cuvintele lui hotărâte, a făcut-o pe fiică în stare, cu presimţământul rapid de femeie, să-şi dea îndată seama care era natura juruinţei. N-a mai fost nevoie ca el să-i spună.

Domnul te-a răzbunat. Înţelegând numai în mod întunecos natura lui Dumnezeu, ea a crezut că victoria îi fusese dată din pricina juruinţei tatălui ei, şi că jertfirea ei era un preţ potrivit pentru a plăti o astfel de victorie.


37 Și ea a zis tatălui său: „Atât îngăduie-mi: lasă-mă slobodă două luni, ca să mă duc să mă cobor în munți și să-mi plâng fecioria cu tovarășele mele.”

Lasă-mă slobodă. Aducerea la îndeplinire a juruinţelor puteau fi amânate pentru un anumit scop.

Să-mi plâng fecioria. Perspectiva de a prinde bucuria festivităţilor de căsătorie sau bucuria de a creşte copii avea să fie o experienţă deosebit de amară pentru o fată ebraică, mai ales pentru una care era unicul copil. Pentru fiica lui Iefta, aceasta urma să însemne că ea şi casa tatălui ei aveau să piardă speranţa de a se împărtăşi în viitor de gloria lui Israel.


38 El a răspuns: „Du-te!” Și a lăsat-o slobodă două luni. Ea s-a dus cu tovarășele ei și și-a plâns fecioria pe munți.

Cu tovarăşele ei. Prietenele ei pline de tinereţe, cu care ea adesea a umblat şi a visat o căsătorie viitoare, s-au unit acum cu ea, plângând trista soartă care s-a abătut asupra ei .


39 După cele două luni, s-a întors la tatăl ei, și el a împlinit cu ea juruința pe care o făcuse. Ea nu cunoscuse împreunarea cu bărbat. De atunci s-a făcut în Israel obiceiul

A împlinit... juruinţa. Aceasta pare să însemne că el a adus-o ca ardere de tot în conformitate cu juruinţa lui (vezi despre vers. 31). S-a sugerat că autorul cărţilor Judecători a tras, cu fină discreţie, un văl peste tragicul act al sacrificării.

Despre părerea cealaltă, că Iefta n-a jertfit-o pe fiica lui (v. despre vers. 31), s-ar putea aminti următoarele: cam pe la 1200 d.Hr., Rabinul Kimchi, urmat de mulţi scriitori de atunci, a emis părerea că Iefta n-a sacrificat-o pe fiica lui. El spunea că cuvintele şi-l voi aduce ca ardere de tot

(v. 32) urmau să fie puse în practică numai dacă ceea ce ieşea înaintea lui Iefta avea să fie un animal de jertfă. El a interpretat vers. 39 ca însemnând că Iefta a clădit fiicei lui o casă în care a fost despărţită de oameni pentru restul vieţii ei, în celibat sacru, pentru ca toate clipele să poată fi consacrată Domnului, şi că fecioarele lui Israel mergeau în fiecare an acolo s-o viziteze şi să-i deplângă soarta.

Împotriva acestei interpretări a lui Kimchi stă faptul că obiceiurile acelor zile nu cunoşteau nimic despre tratarea femeilor ca şi călugăriţe. Virginitatea perpetuă şi lipsa de copii erau privite ca cea mai mare nenorocire. Nu există lege, datină sau obicei, în tot V. Testament care să lase să se înţeleagă cât de cât că măcar o femeie a fost privită ca mai sfântă, mult mai a Domnului, sau mult mai pe deplin consacrată Lui decât o femeie căsătorită. Aceasta nu făcea parte din legea preoţilor sau Nazireilor. Debora şi Hulda, amândouă profetese, sunt în mod deosebit amintite ca femei căsătorite. Mai mult, dacă fiica trebuia să rămână nemăritată în armonie cu un astfel de obicei necunoscut, cazul n-ar fi fost atât de tragic după cum este descris aici; nici n-ar fi avut nevoie de două luni sa-şi plângă fecioria, pentru că ar fi avut la îndemână tot restul vieţii ei să facă lucrul acesta. Toţi comentatorii, evrei şi creştini, până la vremea lui Kimchi, susţin înţelesul natural al textului, anume că Iefta a jertfit-o pe fiica lui ca sacrificiu pentru Domnul, lucru pe care aproape l-a făcut şi Avraam fiului său Isaac în împrejurări diferite.

Ea nu cunoscuse împreunare cu bărbat. Sau ea nu cunoscute bărbat. Vezi Geneza 24,16 pentru cuvinte identice în ebraică. S-a făcut obiceiul. Cuvintele acestea aparţin de fapt versetului următor.


40 ca, în toți anii, fetele lui Israel se duc să prăznuiască pe fiica lui Iefta, galaaditul, patru zile pe an.

Să prăznuiască (în engl. to lament). Nota marginală din KJV redă să vorbească cu. Această notă marginală poate să reflecte cugetarea acelora care au crezut că fiica nu a fost jertfită, ci ţinută separat într-o izolare care nu era tulburată decât o singură dată pe an când fecioarele lui Israel puteau să vorbească cu ea. Verbul ebraic tanah nu înseamnă a vorbi cu. Sensul de bază este a povesti, în ideea de a vorbi despre vreun eveniment, de aici a comemora, a prăznui. Acelaşi verb este tradus în Judecători 5,11 (engl.) a povesti amănunţit. Verbul ebraic se află în Biblie numai în aceste două locuri. Septuaginta îl traduce pe tanah prin a se tângui.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ 29,32 PP 558