1 Prorocie împotriva Babilonului, descoperită lui Isaia, fiul lui Amoț.

Proorocie [KJV: Povara]. Sau greutate; tehnic, ca aici, oracol, solie solemnă. Acest titlu este adesea folosit de Isaia pentru solii date contra diferitelor puteri (vezi capitolele 15,1; 17,1; 19,1; 21,1; 22,1; 23,1). Povara sau proorocia aceasta continuă până la cap. 14,28 (vezi comentariul la cap. 14,1). Ea a fost dată în anul 716/715 (vezi comentariul la cap. 14,28). După o serie de solii împotriva lui Iuda şi a Ierusalimului, Isaia îşi îndreaptă acum atenţia către naţiunile înconjurătoare. Secţiunea aceasta include capitolele 13-23. Aceste solii nu au fost date în primul rând naţiunilor menţionate în ele, ci chiar poporului lui Dumnezeu, Israel, pentru ca el să poată înţelege purtarea lui Dumnezeu faţă de naţiunile din jurul lui. Isaia începe cu Babilonul şi continuă cu naţiuni ca Moabul, Etiopia şi Tirul. În perioada patriarhală Babilonul fusese puterea cea mai mare a Orientului. Dar, cam la 800 de ani înainte de vremea lui Isaia, Babilonul trecea printr-o stare de eclipsă, în timp ce naţiuni precum Egiptul, Asiria şi Imperiul Hitit ocupau poziţii dominante în treburile Orientului Apropiat.

Deşi pe timpul lui Isaia era un vasal al Imperiului Asirian, Babilonul începea să-şi recâştige puterea pierdută, şi după încă un secol avea să fie din nou naţiunea de seamă a Asiei Apusene. În 729/728 Tiglat-pileser al III-lea al Asiriei a devenit rege al Babilonului, domnind sub numele de Pulu, iar în 709 Sargon a devenit rege al Babilonului. În cursul domniilor lui Sargon şi Sanherib, Merodac-baladan al Babilonului a reprezentat o ameninţare serioasă pentru puterea asiriană. El a fost în mod repetat alungat din Babilon, dar a revenit mereu. Merodac-baladan a fost cel care căuta

o alianţă cu Ezechia, pentru a-l ajuta în luptele sale contra Asiriei. Înfuriat de desele revolte ale Babilonului, Sanherib, în 689, a nimicit cetatea, reconstruită mai târziu în acelaşi secol. Cu privire la perioada aceasta, vezi Vol. II, p. 61-65, 87, 88, 156, 157.


2 „Ridicați un steag pe un munte gol, înălțați glasul spre ei, faceți semne cu mâna, ca să vină la porțile asupritorilor!

Ridicaţi un steag. Dumnezeu urma să dea semnalul pentru nimicirea Babilonului. El a fost Cel care a dirijat în aşa fel treburile printre naţiuni, încât o putere după alta urma să-şi îndrepte atenţia contra mândrei şi nelegiuitei cetăţi până când, în cele din urmă, avea să fie pe deplin distrusă. Un steag aşezat pe un munte era vizibil în mod clar, şi aşa a fost cu semnalul Domnului cu privire la prăpădul Babilonului. Mişcarea mâinii, prin scuturare sau fluturare era un gest de mânie ameninţând cu pedepsirea cetăţii (vezi comentariul la cap. 10,32).


3 Am dat poruncă sfintei Mele oștiri – zice Domnul – am chemat pe vitejii Mei la judecata mâniei Mele, pe cei ce se bucură de mărimea Mea.”

Sfintei Mele oştiri. Sau cei sfinţiţi ai Mei (KJV), cei dedicaţi ai Mei, cei consacraţi ai Mei (RSV) – cei puşi deoparte pentru îndeplinirea unei anumite sarcini. Asirienii (Isaia 10,5), babilonienii (Ieremia 25,9; Habacuc 1,6) şi mai târziu mezii şi perşii (Isaia 13,17; 45,1-4; comp. Daniel 5,30.31) au fost rânduiţi să-şi îndeplinească rolurile încredinţate pe scena istoriei.

Cei ce se bucură de mărimea Mea. Literal făloşii mei triumfători. Asiria (vezi cap. 10,7-14) şi Babilonul (vezi Daniel 4,30; 5,20-28) erau făloşi şi aroganţi în exercitarea puterii îngăduite lor de către Cer.


4 Un vuiet se aude pe munți, ca vuietul de popor mult; se aude o zarvă de împărății, de neamuri adunate. Domnul oștirilor Își cercetează oastea care va da lupta.

Vuietul de popor mult. Literal vuiet de tumult.

Munţi. În ebraică cap. 13 este poetic. Isaia probabil foloseşte munţi într-un sens poetic simplu. Este improbabil ca aceştia să fie munţi simbolici deoarece aceasta nu este o profeţie simbolică.

Cercetează oastea [KJV: Adună oastea]. Vezi Ieremia 50,9.10.14.29-31; Ezechiel 38,14-16; Ioel 3,1.2.9-17; Ţefania 3,8; Zaharia 14,2.3; Apocalips 16,13.14; 17,14.17; 19,11-21. Oastea este adunată în vederea bătăliei contra Babilonului. Să nu uităm că Isaia 13 este intitulat proorocie împotriva Babilonului (v. 1), şi că acest capitol este în întregime o prezicere literală a căderii şi pustiirii Babilonului literal. Însă scriitorii Noului Testament au prezentat căderea Babilonului literal ca un tip al căderii Babilonului mistic (vezi Apocalips 14,8; 17,16; 18,4; 19,2). Prin urmare, descrierea dată aici căderii Babilonului literal poate fi şi ea considerată ca descriind căderea Babilonului mistic în măsura în care Inspiraţia a aplicat amănuntele la căderea Babilonului mistic. Cu privire la dubla împlinire a anumitor preziceri, vezi comentariul la Deuteronom 18,5; vezi de asemenea p. 35).


5 Ei vin dintr-o țară depărtată, de la marginea cerurilor: Domnul și uneltele mâniei Lui vor nimici tot pământul.

Uneltele. Adică, mijloacele lui Dumnezeu de a aduce pedeapsa asupra Babilonului. Compară plăgile revărsate asupra Egiptului şi mânia lui Dumnezeu împotriva altor naţiuni la sfârşitul lumii (vezi Exod 7,19 până la 12,30; Isaia 26,20; 34,2-8; Naum 1,5-7; Apocalips 14,10; 15,1).


6 Gemeți! căci ziua Domnului este aproape: ea vine ca o pustiire a Celui Atotputernic!

Ziua Domnului. Expresia aceasta apare de cel puţin douăzeci de ori în scrierile diferiţilor profeţi ai Vechiului Testament. Ea se foloseşte întotdeauna cu referire la un timp de judecată divină asupra unei cetăţi sau naţiuni (nu asupra unor persoane individuale), sau în cele din urmă asupra locuitorilor lumii întregi. Spre deosebire de aceasta, aşa-numita zi a omului este descrisă în Scriptură ca ziua mântuirii (Isaia 49,8; 2Corinteni 6,2), vremea potrivită (Psalmi 69,13; Isaia 49,8), un timp când punerea la probă pentru oameni, ca indivizi sau ca naţiuni, încă mai zăboveşte (vezi Psalmi 95,7, 8; Evrei 4,7).

Dimpotrivă, ziua Domnului este momentul când, din punct de vedere istoric, timpul de probă al unei cetăţi sau naţiuni se încheie, şi când în final soarta tuturor oamenilor este pentru totdeauna fixată. În timpul zilei mântuirii oamenii şi naţiunile sunt liberi să-şi exercite puterea conferită de Dumnezeu pentru a alege între bine şi rău, dar o dată cu sosirea zilei Domnului voia lui Dumnezeu devine supremă, ne mai fiind limitată de exercitarea voinţei omeneşti.

Ziua Domnului împotriva lui Iuda (vezi Isaia 2,12; Ioel 1,15; 2,1; Ţefania 1,7) era astfel ziua când, ca naţiune, nu-i mai era îngăduit să continue pe calea ei stricată, iar judecata divină îi era aplicată (vezi Ezechiel 12,21-28). Acelaşi lucru era valabil şi pentru regatul nordic, Israel (Amos 5,18), pentru Egipt (Ezechiel 30,3), Edom (Obadia 15) şi alte naţiuni ale antichităţii (vezi Daniel 5,22-31). Ceea ce se întâmplă cu o cetate sau naţiune întreagă când vine ziua Domnului este similar în multe privinţe cu ceea ce se va întâmpla cu întreaga lume la sfârşitul timpului ei de probă. În Matei 24, de pildă, descrierea pe care o face Domnul Hristos zilei Domnului asupra cetăţii Ierusalimului şi asupra naţiunii iudaice este vădit similară, în multe privinţe, cu ceea ce se va întâmpla cu întreaga lume la vremea venirii lui Hristos, şi a sfârşitului lumii (Matei 24,3; Luca 21,20; comp. Matei 24,30). Aşadar, principiile care se aplică atunci când vine ziua Domnului pentru orice cetate sau naţiune se aplică şi atunci când ziua Domnului vine pentru lume ca un tot, iar o descriere profetică din Vechiul Testament a destinului vreunei cetăţi sau naţiuni vechi purtând titlul de ziua Domnului se aplică, în principiu, şi la ziua cea mare a Domnului (Ţefania 1,14) la sfârşitul veacului. Având în vedere faptul că scriitorii din Noul Testament fac din soarta vechiului Babilon un tip al destinului Babilonului spiritual (vezi comentariul la Isaia 13,4), şi pentru că ei aplică expresia ziua Domnului la timpul când Hristos se va întoarce pe pământ în vederea judecăţii (1Corinteni 5,5; 2Corinteni 1,14; 1Tesaloniceni 5,2; 2Petru 3,10), ziua Domnului împotriva Babilonului, aşa cum este descrisă în Isaia 13 este, în multe privinţe, şi o descriere a zilei celei mari a Domnului de la sfârşitul veacului.

Vine ca o pustiire. Ziua Domnului nu este amintită niciodată în Scripturi ca un timp când oamenii vor avea o a doua şansă, un nou prilej de a accepta mântuirea. Ziua Domnului este întotdeauna, fără excepţie, o zi de judecată, o zi de distrugere, o zi de întuneric (vezi Ioel 1,15; 2,1.2; Amos 5,18-20; etc.).


7 De aceea, toate mâinile slăbesc, și orice inimă omenească se topește.

Slăbesc [KJV: Leşină]. Literal, se relaxează, cad jos, lâncezesc. Această postură a mâinilor reflectă sentimente de descurajare, neajutorare, şi uneori, ca aici, deznădejde. Oamenii aflaţi în descurajare şi groază extremă, lasă mâinile să le cadă în jos de-a lungul trupului (vezi Evrei 12,12).


8 Ei sunt năpădiți de spaimă, îi apucă chinurile și durerile, se zvârcolesc ca o femeie în durerile nașterii, se uită unii la alții încremeniți, fețele lor sunt roșii ca focul.

o femeie în durerile naşterii, se uităunii la alţii încremeniţi; feţele lor sunt roşii ca focul.

O femeie în durerile naşterii. Această figură de stil apare adesea ca o descriere a chinului şi durerii cumplite (vezi Psalmi 48,6; Ieremia 4,31; 6,24; 13,21; 49,24; 50,43).

Ca focul. Când oamenii se uită unii la alţii cu totul îngroziţi, cu ochii sticlind de frică, groaza ţâşneşte cu intensitatea unei flăcări.


9 Iată, vine ziua Domnului, zi fără milă, zi de mânie și urgie aprinsă, care va preface tot pământul în pustiu și va nimici pe toți păcătoșii de pe el.

Ziua Domnului. Vezi comentariul la v. 6.

Preface tot pământul în pustiu. Păcatul nu duce la viaţă şi prosperitate, ci la pustiire, ruină şi moarte. Păcatul a pustiit naţiuni cândva prospere, ca Asiria şi Babilonul, şi a nimicit multe dintre cele mai mari cetăţi ale pământului, iar în cele din urmă va pustii întregul pământ. Această profeţie, la început o descriere a Babilonului literal, este aplicată de către scriitori ai Noului Testament la pustiirea Babilonului mistic la a doua venire a lui Hristos (vezi comentariul la v. 4).

Va nimici pe toţi păcătoşii. Nimicirea păcătosului nu este, aşa cum gândesc unii, un act arbitrar al lui Dumnezeu. Dumnezeu îi iubeşte pe păcătoşi şi caută să-i mântuiască (Ezechiel 18,23.31.32; 2Petru 3,9). Dar ceea ce în cele din urmă îi nimiceşte pe păcătoşi este păcatul. Oamenii care umblă pe căile nelegiuirii, în cele din urmă ajung atât de stricaţi, atât de cruzi, atât de lipsiţi de raţiune, încât măsurile pe care ei le iau ca să nimicească pe cei din jurul lor, cuprind totul într-o soartă comună. Dacă varsă cineva sângele omului şi sângele lui să fie vărsat de om. (Geneza 9,6). Toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri (Matei 26,52; comp. Apocalips 13,10). Istoria a dovedit că afirmaţiile acestea sunt adevărate. Babilonul a scos sabia şi a pierit de ea. Lucrul acesta a fost adevărat şi cu privire la hitiţi, Asiria, Grecia şi Roma. Într-o zi, principiul acesta va sigila soarta lumii păcătoase.


10 Căci stelele cerurilor și Orionul nu vor mai străluci; soarele se va întuneca la răsăritul lui, și luna nu va mai lumina.

Stelele. O întunecime supranaturală în care luminătorii cerului îşi retrag lumina este adesea menţionată ca unul dintre fenomenele care însoţesc marea şi grozava zi a Domnului (Ioel 2,10.11; 3,15.16; Amos 8,9; vezi şi Matei 24,29; Marcu 13,24.25; Luca 21,25; Apocalips 6,12.13; GC 636, 637). Vezi EW 41.


11 „Voi pedepsi – zice Domnul – lumea pentru răutatea ei, și pe cei răi, pentru nelegiuirile lor; voi face să înceteze mândria celor trufași și voi doborî semeția celor asupritori.

Voi pedepsi… lumea. Dreptatea cere ca răul să fie pedepsit. Dumnezeu este drept şi nu va îngădui ca nelegiuirea oamenilor să treacă nepedepsită. Păcătoşii trebuie să-şi dea seama că o zi a socotelilor pentru faptele lor rele va veni cu siguranţă (vezi Eclesiastul 8,11).


12 Voi face pe oameni mai rari decât aurul curat și mai scumpi decât aurul din Ofir.

Mai scumpi. Sau, mai rari. Judecata asupra nelegiuiţilor atrage după sine o depopulare a pământului, şi îl lasă ca o ruină tristă (v. 9). Numai rămăşiţa dreaptă va scăpa de nimicirea generală. Puţini la număr, ei vor fi tot atât de scumpi sau rari, ca aurul curat de Ofir.


13 Pentru aceasta voi clătina cerurile, și pământul se va zgudui din temelia lui de mânia Domnului oștirilor, în ziua mâniei Lui aprinse.

Clătina cerurile. Cu privire la căderea Babilonului literal, versetele 13 şi 14 sunt o descriere figurată a pustiirii depline descrisă mai literal în versetele 19-22. Cu privire la sfârşitul lumii ele sunt literale (vezi Evrei 12,26; Apocalips 6,14; PP 340). Frământări grozave ale naturii vor marca scenele finale ale istoriei pământului (vezi Apocalips 6,14; 6,18.21). Ceea ce va clătina cerurile şi pământul este vocea lui Dumnezeu (GC 637; vezi Isaia 2,21).

Mâniei Lui aprinse. Adică, împotriva Babilonului literal (vezi v. 19; vezi comentariul la v. 4). În privinţa Babilonului mistic şi a sfârşitului lumii, scenele descrise aici constituie evenimentele finale ale celei de a şaptea dintre cele şapte plăgi de pe urmă, în care Dumnezeu Şi-a adus aminte de Babilonul cel mare, ca să-i dea potirul de vin al furiei mâniei Lui (Apocalips 16,19).


14 Atunci, ca o căprioară speriată, ca o turmă fără păstor, fiecare se va întoarce la poporul său, fiecare va fugi în țara lui.

Ca o căprioară speriată. Sau, ca o gazelă fugărită (RSV). Vezi comentariul la v. 4. În zilele de pe urmă, nelegiuiţii din toate naţiunile vor fi împrăştiaţi ca oile fără păstor. După cum animalele înspăimântate caută locuri care în trecut au fost locuri de adăpost şi de scăpare, tot aşa nelegiuiţii vor căuta un loc pentru a se ascunde de mânia finală a lui Dumnezeu, dar nu vor găsi.


15 Toți cei ce vor fi prinși vor fi străpunși, și toți cei ce vor fi apucați vor cădea uciși de sabie.

Vor fi străpunşi. Profetul îşi continuă descrierea plastică a căderii Babilonului, aplicată de către scriitorii Noului Testament la a doua venire a Domnului Hristos (vezi comentariul la v. 4). Babilonienii fug dinaintea vrăjmaşilor lor.


16 Copiii lor vor fi zdrobiți sub ochii lor, casele le vor fi jefuite, și nevestele lor vor fi necinstite.
17 Iată, ațâț împotriva lor pe mezi, care nu se uită la argint și nu poftesc aurul.

Mezi. Pe vremea lui Isaia, Asiria era vrăjmaşul principal al Babilonului. În anul 689, de pildă, oştirile lui Sanherib au dărâmat cu totul cetatea aceea (vezi Vol. II, p. 65). Însă regatul mezilor era pe vremea aceea o putere relativ neînsemnată. Aici, profeţia prezice un timp când Media urma să joace un rol proeminent în căderea Babilonului. Când Babilonul a căzut în mâinile lui Cir în 539, mezii au conlucrat cu perşii pentru a realiza căderea lui. În lupta finală, Darius Medul a îndeplinit o parte importantă (Daniel 5,31). Isaia a prezis de asemenea partea pe care şi Cir avea să o îndeplinească în lupta împotriva Babilonului (Isaia 44,27.28; 45,1-3). Totuşi, ruina finală a Babilonului a venit secole mai târziu (vezi comentariul la v. 19).

Argint. Mezii sunt descrişi aici ca un popor a cărui preocupare principală nu era prada. Ei urmăreau Babilonul însuşi, şi nu erau interesaţi în primul rând de bogăţia lui. Ei căutau putere. Ei veneau nu ca să se fălească, ci ca să biruiască.


18 Cu arcurile lor vor doborî pe tineri, și vor fi fără milă pentru rodul pântecelor: ochiul lor nu va cruța pe copii.
19 Și astfel Babilonul, podoaba împăraților, falnica mândrie a haldeilor, va fi ca Sodoma și Gomora, pe care le-a nimicit Dumnezeu.

Podoaba împăraţilor [KJV: împărăţiilor]. Abia la un secol după timpul lui Isaia, sub dinastia caldeeană, Babilonul a ajuns la apogeul faimei şi la un renume universal pentru splendoarea şi frumuseţea lui.

Sodoma. Vezi comentariul la Geneza 19,24. Ieremia, care a văzut Babilonul în culmea puterii lui, de asemenea a prezis că doborârea lui urma să fie ca a Sodomei şi Gomorei (Ieremia 50,40). Nimicirea lui va fi deplină – el nu va mai fi rezidit (Ieremia 51,64). Tot aşa va fi cu soarta Babilonului mistic la sfârşitul lumii (Apocalips 18,21). În timpul vieţii lui Isaia cetatea Babilon a fost complet distrusă de Sanherib (vezi comentariul la v. 17), dar a fost imediat rezidită de fiul lui Sanherib, Esarhadon. Mai târziu, când Nebucadneţar a devenit împărat al Babilonului, el l-a făcut una dintre cele mai frumoase cetăţi ale lumii antice. Când au cucerit Babilonul în 539, mezii şi perşii nu au nimicit cetatea, ci au făcut din ea capitala lor. La o jumătate de veac mai târziu, când cetatea s-a răsculat, Xerxe a distrus-o în parte. De aici înainte ea nu a mai fost pe deplin refăcută, şi şi-a pierdut întâietatea ei anterioară. Totuşi, ea a devenit, într-o stare parţial ruinată, o capitală a lui Alexandru cel Mare după ce el a cucerit-o în 331. Această profeţie a lui Isaia nu a fost, aşadar, împlinită decât la câteva secole după moartea lui.

Abia în timpul domniei lui Seleucus Nicator (312-280 î.Hr.) peste partea răsăriteană a imperiului lui Alexandru (vezi comentariul la Daniel 7,6) şi-a pierdut Babilonul locul lui însemnat. Pe la 305 acest împărat a stabilit o nouă capitală pe Tigru, la 54 km spre nord-nord-est de Babilon, pe locul localităţii Opis, şi a numit-o Seleucia, după numele lui. Materialele şi parte din populaţia noii cetăţi au fost luate din Babilon, a cărui proeminenţă a fost astfel permanent pierdută. Totuşi, Babilonul a continuat să mai aibă o oarecare importanţă timp de posibil încă două secole. Pe timpul lui Strabo, pe la 20 î.Hr., sau ceva mai târziu, cea mai mare parte a cetăţii devenise o mare pustietate (Strabo xvi. 1. 5), deşi încă locuită. În timpul domniei lui Traian (98-117 d.Hr.) el era numai ruine.


20 El nu va mai fi locuit, nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-și va mai întinde cortul acolo, și păstorii nu-și vor mai țărcui turmele acolo,

Nu va mai fi locuit. Când Babilonul a fost în cele din urmă distrus, el a devenit o cetate uitată. La un secol după Isaia, Ieremia a rostit o prezicere asemănătoare (Ieremia 51,37). Arabul. Termenul arab este folosit ca o denumire generală a triburilor nomade de beduini care peregrinau încoace şi încolo în răsăritul pustiu al Palestinei.

Întinde cortul. De la nimicirea Babilonului în vremurile antice (vezi comentariul la v. 19) locul nu a mai fost ocupat de oameni. Vizitatorii din generaţiile trecute raportau uneori că beduinii din împrejurimi evitau ruinele dintr-o groază superstiţioasă faţă de locul acela. Lucrul acesta s-ar putea să fi fost adevărat în trecut, dar motivul pe care beduinii îl dau astăzi este pur şi simplu că vechile ruine nu oferă un loc corespunzător pentru locuinţe omeneşti. Ca şi în mileniile trecute, arabul nu-şi întinde cortul acolo.

Cu toate acestea, o colonie de beduini pe locul vechiului Babilon nu ar dezminţi prezicerea lui Isaia. Profetul nu era atât de mult preocupat de zidurile lui de necucerit şi de palatele lui măreţe, cât de religia lui păgână, cultura lui păgână, şi de puterea lui militară. Descrierea vie pe care i-o face cetăţii ca o ruină părăsită declară accentuat că mândrul imperiu al vremurilor sale urma să dispară de pe pământ. Secolele dau mărturie despre acurateţea prezicerii lui Isaia, căci nimic nu a mai rămas din acea civilizaţie antică decât ruinele sale. Vezi şi comentariul la Ezechiel 26,14.


21 ci fiarele pustiului își vor face culcușul acolo, bufnițele îi vor umple casele, struții vor locui acolo, și stafiile se vor juca acolo.

Fiarele pustiei. După părăsirea de către oameni, locul vechiului Babilon a devenit locuinţa fiarelor sălbatice. În loc de bărbaţi puternici şi femei frumoase, fiarele pustiei urmau să locuiască cetatea.

Bufniţele. Ebr. ’ochim, un cuvânt care apare numai aici şi al cărui semn nu este sigur. Cuvântul ’ochim este considerat a imita strigătul acelei vietăţi. Unii cred că aici este vizată bufniţa; alţii traduc pe ’ochim cu ţipătoare.

Struţii. Ebr. benoth ya’anah, struţi.

Stafiile [KJV: Satiri]. Ebr. se’irim, pluralul lui sa’ir, literal păros. Deoarece caprele sunt deosebit de păroase, expresia păroase a ajuns să fie folosită ca însemnând capră. Numele Seir (Geneza 32,3) este de la acelaşi cuvânt ebraic. Sa’ir a fost folosit mai târziu cu privire la demoni din mituri, presupuşi a avea înfăţişare de capre, dar nu există dovadă că Isaia se referă aici la demoni.

Celelalte făpturi amintite în Isaia 13,21.22 sunt animale literale. Aşa cum este folosit aici, sa’ir înseamnă simplu capră [sălbatică].


22 Șacalii vor urla în casele lui împărătești pustii, și câinii sălbatici, în casele lui de petrecere. Vremea lui este aproape să vină, și zilele nu i se vor lungi.”

Şacalii. Ebr. ’iyyim, probabil însemnând şacali sau hiene. În locul muzicii vesele a sărbătorilor babiloniene urmau să se audă printre ruinele vechilor palate urletele jalnice ale diferitelor vietăţi amintite aici.

Câinii sălbatici. Ebr. tannim, şacali.

Aproape să vină. Cetatea Babilon a fost complet distrusă de Sanherib în anul 689 î.Hr., în cursul vieţii lui Isaia (vezi comentariul la versetele 17, 19). Totuşi, acesta nu i-a fost sfârşitul definitiv, întrucât a fost rezidită.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

6 GC 638

7, 8 PP 340

9 EW 66; GC 310; PP 167

11 Ev 219; GC 310; PK 276, 532; PP 340

12 AH 32; GC 193; CH 285; COL 374; DA 287, 790; FE 87; MB 81, 89; MH 182; ML 121, 263; MYP 108; PP 223; SR 49; Te 287; 1T 538; 2T 184, 593; 3T 254;

4T 541 607; 5T 98, 439, 482; 9T 186

13 PP 340

19 Ed 176

19-22 PK 533