Iov 7

Copyright © Radio Vocea Speranței

1Soarta omului pe pământ este ca a unui ostaş, şi zilele lui sunt ca ale unui muncitor cu ziua. 2Cum suspină robul după umbră, cum îşi aşteaptă muncitorul plata, 3aşa am eu parte de luni de durere, şi partea mea sunt nopţi de suferinţă. 4Mă culc şi zic: „Când mă voi scula? Când se va sfârşi noaptea?” Şi mă satur de frământări până în revărsatul zorilor. 5Trupul mi se acoperă cu viermi şi cu o coajă pământoasă, pielea-mi crapă şi se desface. 6Zilele mele zboară mai iuţi decât suveica ţesătorului, se duc şi nu mai am nicio nădejde! 7Adu-Ţi aminte, Dumnezeule, că viaţa mea este doar o suflare! Ochii mei nu vor mai vedea fericirea. 8Ochiul, care mă priveşte, nu mă va mai privi; ochiul Tău mă va căuta, şi nu voi mai fi. 9Cum se risipeşte norul şi trece, aşa nu se va mai ridica cel ce se coboară în Locuinţa morţilor! 10Nu se va mai întoarce în casa lui şi nu-şi va mai cunoaşte locul în care locuia. 11De aceea nu-mi voi ţine gura, ci voi vorbi în neliniştea inimii mele, mă voi tângui în amărăciunea sufletului meu. 12Oare o mare sunt eu, sau un balaur de mare, de-ai pus strajă în jurul meu? 13Când zic: „Patul mă va uşura, culcuşul îmi va alina durerile,” 14atunci mă înspăimânţi prin vise, mă îngrozeşti prin vedenii. 15Ah! aş vrea mai bine gâtuirea, mai bine moartea decât aceste oase! 16Le dispreţuiesc!… nu voi trăi în veci… Lasă-mă, căci doar o suflare mi-e viaţa! 17Ce este omul, ca să-Ţi pese atât de mult de el, ca să iei seama la el, 18să-l cercetezi în toate dimineţile şi să-l încerci în toate clipele? 19Când vei înceta odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul? 20Dacă am păcătuit, ce pot să-Ţi fac, Păzitorul oamenilor? Pentru ce m-ai pus ţintă săgeţilor Tale, de am ajuns o povară chiar pentru mine însumi? 21Pentru ce nu-mi ierţi păcatul şi pentru ce nu-mi uiţi fărădelegea? Căci voi adormi în ţărână, şi când mă vei căuta, nu voi mai fi!”