Iov 14

Copyright © Radio Vocea Speranței

1Omul născut din femeie are viaţa scurtă, dar plină de necazuri. 2Se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră. 3Şi asupra lui ai Tu ochiul deschis! Şi pe mine mă tragi la judecată cu Tine! 4Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul. 5Dacă zilele lui sunt hotărâte, dacă i-ai numărat lunile, dacă i-ai însemnat hotarul pe care nu-l va putea trece, 6întoarce-Ţi măcar privirile de la el şi dă-i răgaz, să aibă măcar bucuria pe care o are simbriaşul la sfârşitul zilei. 7Un copac, şi tot are nădejde: căci când este tăiat odrăsleşte din nou şi iar dă lăstari. 8Când i-a îmbătrânit rădăcina în pământ, când îi piere trunchiul în ţărână, 9înverzeşte iarăşi de mirosul apei şi dă ramuri de parcă ar fi sădit din nou. 10Dar omul când moare, rămâne întins; omul, când îşi dă sufletul, unde mai este? 11Cum pier apele din lacuri şi cum seacă şi se usucă râurile, 12aşa se culcă şi omul şi nu se mai scoală; cât vor fi cerurile, nu se mai deşteaptă şi nu se mai scoală din somnul lui. 13Ah! de m-ai ascunde în Locuinţa morţilor, de m-ai acoperi până-Ţi va trece mânia şi de mi-ai rândui o vreme când Îţi vei aduce iarăşi aminte de mine! 14Dacă omul odată mort ar putea să mai învie, aş mai trage nădejde în tot timpul suferinţelor mele, până mi se va schimba starea în care mă găsesc. 15Atunci m-ai chema, şi Ţi-aş răspunde, şi Ţi-ar fi dor de făptura mâinilor Tale. 16Dar astăzi îmi numeri paşii, ai ochiul asupra păcatelor mele; 17călcările mele de Lege sunt pecetluite într-un mănunchi, şi născoceşti fărădelegi în sarcina mea. 18Cum se prăbuşeşte muntele şi piere, cum piere stânca din locul ei, 19cum este mâncată piatra de ape şi cum este luat pământul de râu: aşa nimiceşti Tu nădejdea omului. 20Îl urmăreşti întruna, şi se duce; îi schimonoseşti faţa şi apoi îi dai drumul. 21De ajung fiii lui la cinste, el nu ştie nimic; de sunt înjosiţi, habar n-are. 22Numai pentru el simte durere în trupul lui, numai pentru el simte întristare în sufletul lui.”