1 Domnul a zis lui Iosua: „Nu te teme și nu te înspăimânta! Ia cu tine pe toți oamenii de război, scoală-te, suie-te împotriva cetății Ai. Iată că îți dau în mâinile tale pe împăratul din Ai și pe poporul lui, cetatea lui și țara lui.

Înspăimânta. Păcatul lui Acan şi urmările lui trebuie să-i fi pricinuit mare descurajare lui Iosua. Dar acum, pentru că eliberase tabăra de păcat, Domnul i-a dat o nouă încurajare de a continua cucerirea.

Ia cu tine pe toţi oamenii. Iscoadele îi sugeraseră lui Iosua să nu ceară întregului popor să participe la atac asupra cetăţii Ai (cap.7,3), şi el a fost de acord cu sugestia lor. Înţelepciunea umană, călăuzită de supra-încredere, a dictat acest prim plan, dar el a eşuat Se pare că Dumnezeu le-a făcut o mustrare tacită pentru planul participării parţiale. El a poruncit că toţi trebuia să ia parte cucerirea cetăţii Ai şi să primească o parte din pradă. Aşa este şi astăzi în lucrarea lui Dumnezeu. Toţi trebuie să lucreze în ogorul Evangheliei, şi toţi să ia parte la răsplătirile ei.


2 Să faci cetății Ai cum ai făcut Ierihonului și împăratului lui: să păstrați pentru voi numai prada de război și vitele. Pune niște oameni la pândă înapoia cetății.”

Pune nişte oameni la pândă. Dumnezeu Însuşi dă instrucţiuni amănunţite cu privire la strategia care avea să fie folosită. Iosua ar fi trebuit să aştepte o astfel de directivă divină înainte de a grăbi primul lui atac. Adesea alergăm şi noi înaintea lui Dumnezeu şi umblăm în licărirea propriilor noastre scântei (Isaia 50,11), crezând tot timpul că facem voia lui Dumnezeu. La fiecare hotărâre din viaţă ar trebui să ne întrebăm în mod serios; este aceasta voia lui Dumnezeu?


3 Iosua s-a sculat cu toți oamenii de război ca să se suie împotriva cetății Ai. A ales treizeci de mii de bărbați viteji pe care i-a pornit noaptea

Treizeci de mii. Există o oarecare dificultate în armonizarea cifrelor amintite în acest capitol, probabil pentru că nararea este raportată aşa de pe scurt. În versetele 1 şi 3, expresia: „toţi oamenii de război” (vezi şi v. 11) pare să arate că Dumnezeu a poruncit tuturor oamenilor de război să se unească în această bătălie. Versetul acesta aminteşte de 30.000 care trebuiau să stea în aşteptare „între Betel şi Ai, la apus de Ai (v. 9), în timp ce în versetul 12 se spune că el a luat 5000 de oameni şi i-a pus să stea la pând㠄între Betel şi Ai, la apus de cetate. Grupa aceasta de pe urmă poate să fi fost o ambuscadă suplimentară trimisă mai târziu după o repartizare specială. Dacă este aşa, cele două ambuscade împreună cu corpul principal de forţe aflat cu Iosua ar da numărul total de oameni de război. În sprijinul acestei păreri se observă că celor 30.000 li s-au dat directive să ia cetatea şi să-i pună foc, la un semnal de la Iosua. Pe de altă parte, cei 5.000 n-au primit nici o instrucţiune, după cum rezultă din raport, despre ceea ce trebuiau să facă. S-a sugerat că repartizarea lor avea de-a face cu apropierea ostilului Betel de Ai (vezi v. 12).


4 și le-a dat următoarea poruncă: „Ascultați! Să vă puneți la pândă înapoia cetății; să nu vă depărtați mult de cetate și toți să fiți gata.
5 Iar eu și tot poporul care este cu mine ne vom apropia de cetate. Și când vor ieși înaintea noastră, ca întâia dată, noi o s-o luăm la fugă dinaintea lor.
6 Ei ne vor urmări până când îi vom trage departe de cetate, căci vor zice: „Fug dinaintea noastră, ca întâia dată!” Și vom fugi dinaintea lor.
7 Voi să ieșiți atunci de la pândă și să puneți mâna pe cetate, și Domnul Dumnezeul vostru o va da în mâinile voastre.
8 După ce veți lua cetatea, să-i puneți foc, să faceți cum a zis Domnul: aceasta este porunca pe care v-o dau.”
9 Iosua i-a pornit, și s-au dus de s-au așezat la pândă între Betel și Ai, la apus de Ai. Iar Iosua a petrecut noaptea aceea în mijlocul poporului.

În mijlocul poporului. Adică la Ghilgal, unde era staţionat corpul principal al oştirii.


10 Iosua s-a sculat dis-de-dimineață, a cercetat poporul și a pornit împotriva cetății Ai, în fruntea poporului, el și bătrânii lui Israel.

A cercetat poporul. În mod literal, „a vizitat poporul”, adică, „i-a trecut în revistă”. Desigur că aceasta se referă, aşa cum este explicat în v. 11, la oamenii de război. Septuaginta redă aici „a ascuns poporul”. Probabil că Iosua a dat ultimele instrucţiuni cum să se ascundă, cum puteau să procedeze oamenii de război şi să rămână nedescoperiţi până la timpul oportun. Ei şi-au ridicat tabăra în aceea noapte la nord de cetate. Septuaginta red㠄la răsărit”. Există o trecătoare la est la vest pe la nord de et-Tell, partea presupusă a cetăţii Ai şi probabil că au luat poziţia lor aici în partea de nord a acestei trecători.


11 Toți oamenii de război care erau cu el s-au suit și s-au apropiat de cetate; când au ajuns în fața cetății, au tăbărât la miazănoapte de Ai, de care erau despărțiți prin vale.
12 Iosua a luat aproape cinci mii de oameni și i-a pus la pândă între Betel și Ai, la apus de cetate.

Cinci mii de oameni. Vezi cele despre v. 3. Cât priveşte repartizarea grupei, a fost dată următoarea explicaţie. Există două trecători care ajung până la un izvor între Betel, modernul Beitîn, şi Ai, et-Tell. Gruparea de oameni care trebuia să atace şi să pună foc cetăţii erau postaţi în trecătoarea mai apropiată de Ai. Când ei aveau să părăsească locul lor de pândă spre a ataca cetatea, era necesar să rămână cineva să protejeze ariergarda lor şi să-i păzească de posibilii bărbaţi de război care puteau să iasă din Betel spre a-l ajuta pe regele cetăţii Ai. Este posibil ca cei 5 000 să fi fost postaţi atunci în trecătoarea cealaltă, cu faţa spre vest, în poziţia de apărare împotriva Betelului. Probabil că ei au fost aceia care aveau grijă de oamenii de război din Betel, în aşa fel încât aceştia să nu fie în măsură să-i atace pe oamenii lui Iosua din ariergardă. Cu toate acestea, menţionarea trupelor din Betel urmărindu-i pe israeliţi (v. 17) sugerează că această ambuscadă a fost antrenată în altă parte a stratagemei.


13 După ce s-a așezat toată tabăra la miazănoapte de cetate, și cei de pândă la apus de cetate, Iosua a înaintat în noaptea aceea în mijlocul văii.

În mijlocul văii. De la 'emeq, o joasă şi largă întindere de pământ. Aceasta pare a se deosebi de „valea” din versetul 11; care provine din ebraicul gai', „trecătoare”. Inspiraţia nu ne spune scopul acestei vizite din vale. Putem presupune în legătură cu iminenţa luptei că Iosua a petrecut noaptea în rugăciune spre a se asigura că nimic nu va opri binecuvântarea lui Dumnezeu, împiedicând victoria. Compară cu 1 Samuel 17,3.


14 Când a văzut împăratul cetății Ai lucrul acesta, oamenii din Ai s-au sculat în grabă dis-de-dimineață și au ieșit înaintea lui Israel, ca să-l bată. Împăratul s-a îndreptat, cu tot poporul lui, spre un loc hotărât, înspre câmpie, și nu știa că înapoia cetății o mână de oameni stăteau la pândă împotriva lui.

Când a văzut împăratul cetăţii Ai. În mod literal, „în conformitate cu vederea împăratului din Ai”, adică, imediat după vederea sau cunoaşterea lui. Uneori cuvântul ia acest sens din urmă. Probabil că străjerii au fost primii care l-au descoperit pe Iosua şi trupele sale şi au raportat împăratului. În cele mai multe cazuri, un conducător dă crezare la ceea ce fac subalternii lui. De îndată, el trezeşte îi pe ofiţerii şi bărbaţii lui şi împreună aleargă să-l întâmpine pe Israel, poate în speranţa unei alte victorii uşoare.

Spre un loc hotărât. Ebraicul, lammo'ed. Septuaginta redă aici, „drept înainte”, iar traducerea siriacă, „în vale”. Citind mored, în loc de mo'ed, obţinem traducerea „spre coborâre” (vezi cele despre cap. 7,2.5; 8,13)

Înspre câmpie. În mod literal, „în vederea lui Arabah”. Ebraicul 'arabah înseamn㠄o regiune pustie”, „un deşert”. Cu articol, acesta se referă în mod deosebit la valea sau câmpia Iordanului. Fuga lui Israel probabil că a avut loc spre Ghilgal.


15 Iosua și tot Israelul s-au prefăcut că sunt bătuți și au fugit pe drumul dinspre pustiu.
16 Atunci tot poporul care era în cetate s-a strâns ca să-i urmărească. Au urmărit pe Iosua și au fost trași departe din cetate.

S-a strâns. În mod literal, „a fost strigat împreună”, adică, au fost adunaţi printr-un crainic public. Acesta pare să arate că fuga bruscă a oştirii lui Israel a venit ca o surpriză, pentru că locuitorii cetăţii Ai nu se aşteptaseră la ea. În felul lor de a se apăra, oamenii din Ai cel puţin au dat pe faţă un curaj mai mare decât vecinii lor din Ierihon. Lor nu le-a fost teamă să i-a ofensiva. Încurajaţi de victoria lor de mai înainte, aveau mare încredere în succes. Dar zelul lor a fost greşit folosit, pentru că ei luptau împotriva lui Dumnezeu. Aşa este cu toţi cei ce îndeplinesc un plan în opoziţia lui Dumnezeu. Întrebarea cea mai importantă dintre toate este: în străduinţa mea aprinsă, de partea cui sunt? Dacă sunt de partea cea rea, atunci există numai o singură cale rezonabilă de urmat – predarea. Dacă sunt de partea Domnului, atunci partea mea este „să lupt lupta cea bună a credinţei” (1 Timotei 6,12), cu toate puterile sufletului meu.


17 N-a rămas niciun om în Ai și în Betel care să nu fi ieșit împotriva lui Israel. Au lăsat cetatea deschisă și au urmărit pe Israel.

În Betel. Cetatea aceasta nu era decât la câteva mile de Ai. Cele două cetăţi poate că au avut un sistem de semnalizare între ele, aşa încât atunci când una era atacată, cealaltă putea de îndată să fie pusă în stare de alarmă şi să vină în ajutor. Se poate ca cei 5.000 de la pândă să fi avut sarcina să atace forţa de ajutor din Betel Cetatea însăşi a Betelului n-a fost nimicită complet până mai târziu (vezi. Judecžtori 1,22). Este posibil că evenimentele din ziua în care a fost luat Ai-ul să le fi pricinuit, într-o oarecare măsură, înfrângere oamenilor din Betel, îngăduind amânarea capturării cetăţii pentru câtva timp.


18 Domnul a zis lui Iosua: „Întinde spre Ai sulița pe care o ai în mână, căci am s-o dau în mâna ta!” Și Iosua a întins spre cetate sulița pe care o avea în mână.
19 De îndată ce și-a întins mâna, bărbații care stăteau la pândă au ieșit repede din locul unde erau; au pătruns în cetate, au luat-o și s-au grăbit de i-au pus foc.

S-a pus foc. Ebraicul pentru „pus foc” conţine ideea de „aprindere a unui foc”. Expresia aceasta trebuie să fie deosebită de cuvântul „ars” folosit în v. 28. Oamenii au pus foc cetăţii, adică ei au pornit un foc, dar n-au consumat cetatea cu acest foc. Cuvântul folosit în v. 28. conţine ideea de consumare. Nu există nici o contradicţie între cele două afirmaţii.


20 Oamenii din Ai, uitându-se înapoi, au văzut fumul cetății suindu-se spre cer și n-au mai putut să scape în nicio parte. Poporul care fugea spre pustiu s-a întors împotriva celor ce-l urmăreau;
21 căci Iosua și tot Israelul, văzând cetatea luată de cei ce stăteau la pândă, și fumul cetății suindu-se în sus, s-au întors și au bătut pe oamenii din Ai.
22 Ceilalți, de asemenea, le-au ieșit înainte din cetate, și oamenii din Ai au fost înconjurați de Israel din toate părțile. Israel i-a bătut, fără să lase unul cu viață, nici vreun fugar;
23 pe împăratul din Ai l-au prins viu și l-au adus la Iosua.
24 După ce a isprăvit Israel de ucis pe toți locuitorii din Ai, în câmp și în pustiu unde îi urmăriseră ei, și după ce toți au fost trecuți în totul prin ascuțișul sabiei, tot Israelul s-a întors la Ai și a trecut cetatea prin ascuțișul sabiei.
25 În totul au fost douăsprezece mii de inși uciși în ziua aceea, bărbați și femei, toți oameni din Ai.
26 Iosua nu și-a tras mâna pe care o ținea întinsă cu sulița, până ce toți locuitorii au fost nimiciți cu desăvârșire.

Nu şi-a tras mâna. Unii au sugerat că Iosua şi-a ridicat suliţa, poate cu vreun steag sau emblemă pe ea, şi că el a ţinut-o în sus, în acelaşi fel în care Moise, cu patruzeci de ani mai înainte, şi-a ridicat braţele, când Iosua i-a bătut pe amaleciţi. Pe de altă parte, nu era nevoie ca limbajul să exprime nimic mai mult decât că el nu a renunţat să-şi tragă lancea din luptă până ce lucrarea pe care o poruncise Dumnezeu n-a fost completată. Este, totuşi, probabil ca Iosua să-şi fi reamintit scena de la Refidim când a condus el personal în bătălia împotriva lui Amalec (Exod 17,8-13) şi a izbutit atâta timp cât a ţinut Moise în sus toiagul lui Dumnezeu, din mâna sa.


27 Israel a păstrat pentru sine doar vitele și prada din cetatea aceasta, după porunca pe care o dăduse lui Iosua, Domnul.
28 Iosua a ars cetatea Ai și a făcut din ea pentru totdeauna un morman de dărâmături, care se vede până în ziua de azi.

Pentru totdeauna un morman. Aici este afirmat în mod hotărât că Ai a fost făcut pentru totdeauna un morman de dărâmături. Ebraicul pentru „morman” este tel, care înseamn㠄un deal” şi mai ales „un morman de dărâmături”. Compară cu arabicul tell „movil㔠folosit în atât de multe nume de locuri.


29 A spânzurat de un lemn pe împăratul din Ai și l-a lăsat pe lemn până seara. La apusul soarelui, Iosua a poruncit să i se coboare trupul de pe lemn; l-au aruncat la intrarea porții cetății și au ridicat pe el o mare grămadă de pietre, care este până în ziua de azi.

Spânzurat de un lemn. Probabil ucis mai întâi cu sabia ca în cazul celor cinci regi ai amoriţilor (cap. 10,26). Textul ebraic red㠄spânzurat de pomul”. Aceasta se poate referi la un pom anumit, sau se poate ca ambii regi, ai Ierihonului şi Ai-ului, să fi fost spânzuraţi de acelaşi pom şi expuşi, fiecare la rândul lui, ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Se pare că şi împăratul Ierihonului a fost spânzurat, pentru că Iosua „făcuse cetăţii Ai şi împăratului ei, cum făcuse Ierihonului şi împăratului lui” (cap. 10,1; comp. cu cap. 8,2). Oricine făcea un păcat vrednic de moarte şi era spânzurat de un pom era „blestemat de Dumnezeu” (vezi Deuteronom 21,22.23). Isus, deşi nu făcuse nici un păcat, a fost făcut blestem pentru noi, fiind spânzurat pe un lemn (Galateni 3,13).

La intrarea porţii. Poarta unei cetăţi. Era obişnuitul loc de judecată precum şi al celor mai importante treburi publice. Însuşi regele Ai-ului se poate să fi stat adesea chiar la această poartă de judecată. Acum era judecat el însuşi. Deoarece poarta cetăţii era locul public cel mai important, judecata asupra împăratului era în felul acesta prezentată în mod public, înaintea tuturor.


30 Atunci Iosua a zidit un altar Domnului Dumnezeului lui Israel pe muntele Ebal,

Atunci Iosua a zidit un altar. Cuvântul tradus „atunci” nu este obişnuitul cuvânt de legătură care este atât de frecvent tradus „atunci” în altă parte. Cuvântul folosit aici este mai emfatic, punând accent deosebit pe timp. El marchează faptul că dezvoltarea clădirii altarului a început atunci, ridicându-se din situaţia care tocmai fusese descrisă. Israel fusese victorios şi primise dovadă că Dumnezeu a fost cu ei şi că va alunga neamurile din faţa lor. Acesta a fost un moment oportun pentru ei de a întrerupe campania lor militară spre a reînnoi legământul lor cu Dumnezeu. În două ocazii deosebite, Dumnezeu instruise pe Israel să cheme la o adunare solemnă toate seminţiile, pe munţii Ebal şi Garizim, la scurt timp după intrarea lor în Canaan. (Deuteronom 11,26-30; 27,2-8). Israel trebuia să audă recitirea legii şi preceptele ei, care trebuiau scrise pe piatră şi puse chiar în inima ţării pentru toţi, atât pentru israeliţi, cât şi pentru alte neamuri, spre a fi citite. Prin aceste mijloace Dumnezeu a extins o invitaţie tuturor neamurilor să facă cunoştinţă cu scopurile Lui binevoitoare şi să se unească cu poporul Său. Din punct de vedere geografic, locul era exact în centrul ţării şi la încrucişarea drumurilor de călătorie. Unii istorici au găsit o mare dificultate în admiterea posibilităţii unei astfel de călătorii prin teritoriul inamic, ostil, pe aceea vreme. Iosif Flavius presupune că această ceremonie religioasă a avut loc după cinci ani, iar LXX-a plasează pasajul acesta după capitolul 9,1.2. Dar toate încercările de a ajusta timpul nu sunt necesare. Deşi în mijlocul ţării unui vrăjmaş, încă neînvins, Israel a trecut mai departe nevătămat, din cauza groazei pe care Dumnezeu o lăsase să cadă asupra cetăţilor din jur, ca şi atunci când Iacov trecuse cu mult timp înainte chiar prin regiunea aceasta, pe drumul lui spre Betel (Geneza 35,5). S-a mai sugerat şi ideea că nu este făcută nici o menţiune despre vreun loc întărit la nord de Betel, în aceea parte a ţării, şi că din alte pasaje (vezi Iosua 17,18) reiese că o mare parte din acest district era împădurit şi nepopulat. Confederaţia regilor sudici îşi avea centrul ei departe de sud, şi era o mare distanţă între Sihem şi locurile întărite din nord (vezi despre 1 Samuel 9,4).

Muntele Ebal. Muntele Ebal era numai la vreo 20 de mile de Ai. Părăsind tabăra de la Ghilgal, probabil în sarcina unei paze, tot Israelul a călătorit spre muntele Ebal şi muntele Garizim, pentru acest serviciu sacru şi pentru înnoirea legământului. Deşi era nerăbdător să ajungă să se aşeze în căminele lor, lucrarea de cucerire trebuia să ajungă la un armistiţiu, în timp ce ei au făcut acest marş lung, au luat parte la această ceremonie solemnă şi s-au întors la Ghilgal. În felul acesta, ei au fost învăţaţi că drumul către prosperitate este a căuta mai întâi pe Dumnezeu. Mai târziu, Isus a repetat acest mare principiu în cuvintele: „Cautaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6,33). Muntele Ebal (938 m) este aşezat la nord, iar muntele Garizim (868 m) la sud. Valea dintre ei are o lărgime cam de 1/3 de milă şi este orientată spre est şi vest. Vârfurile celor doi munţi au separat cam două mile. Acolo unde cei doi munţi stau faţă în faţă, în cel mai apropiat punct al lor, este o vale înverzită în lărgime cam de 500 de yarzi (457 m n. tr.). Stratul de piatră calcaroasă al fiecărui munte este rupt într-o succesiune de trepte care formează un amfiteatru natural de ambele părţi. Aici a înălţat Avraam primul său altar din ţara făgăduinţei. Aici era adunat acum poporul, şase seminţii de o parte şi şase de altă parte – cele şase de pe muntele Garizim spre a răspunde cu „Amin” după fiecare binecuvântare care era citită, şi cele şase pe muntele Ebal, după ce fiecare blestem era citit. Din fiecare dintre aceşti munţi ieşeau nişte pinteni (de stâncă n.tr.) formând amvoane naturale de pe care vocea crainicului putea fi auzită peste toată valea. Conform instrucţiunilor, pe muntele Ebal, muntele blestemului, a fost ridicat un altar (Deuteronom 27,4.5). Dar de ce pe muntele blestemului? Acesta era potrivit. În locul acela de pe care au fost citite blestemele legii împotriva păcătoşilor, trebuia să fie şi indicarea mijloacelor harului şi iertării. Jertfele de pe acest altar L-au simbolizat pe Hristos.


31 cum poruncise copiilor lui Israel Moise, robul Domnului, și cum este scris în cartea Legii lui Moise: era un altar de pietre necioplite, peste care nu trecuse fierul. Pe altarul acesta au adus Domnului arderi de tot și jertfe de mulțumiri.

Pietre necioplite Aceasta era în armonie cu porunca lui Dumnezeu (Deuteronom 27,5.6). Motivul folosirii „pietrelor necioplite” a fost că exista pericolul ca, prin folosirea daltei, israeliţii puteau să-şi modeleze chipuri pe aceste altare, şi astfel să fie ispitiţi la idolatrie (vezi Exod 20,25).


32 Și acolo Iosua a scris pe pietre o copie a Legii pe care o scrisese Moise înaintea copiilor lui Israel.

O copie a Legii. Conform cu Deuteronom 27,2-8, alături de altar trebuia ridicat un monument de piatră. Acesta trebuia să fie acoperit cu ghips / var. Pe acest ghips au fost scrise Cele Zece Porunci şi Legea lui Moise. Acestea, împreună cu binecuvântările pentru ascultare şi cu blestemele pentru neascultare au fost citite întregii adunări a lui Israel. În această ţară, unde îngheţul puternic nu avea să dezintegreze literele, monumentul acesta a putut rămâne timp de secole, ca mărturie pentru Israel despre legământul lui, cât şi ca mărturie pentru neamurile dimprejur.


33 Tot Israelul, bătrânii, mai marii oștii și judecătorii lui, stăteau de amândouă părțile chivotului, înaintea preoților din neamul leviților care duceau chivotul legământului Domnului; erau de față atât străinii, cât și copiii lui Israel, jumătate în dreptul muntelui Garizim și jumătate în dreptul muntelui Ebal, după porunca pe care o dăduse mai înainte Moise, robul Domnului, ca să binecuvânteze pe poporul lui Israel.
34 Iosua a citit apoi toate cuvintele Legii, binecuvântările și blestemele, după cum este scris în cartea Legii.
35 N-a rămas nimic din tot ce poruncise Moise, pe care să nu-l fi citit Iosua în fața întregii adunări a lui Israel, în fața femeilor, copiilor și străinilor care mergeau în mijlocul lor.

Întregii adunări. Femeile, copiii şi străinii, ca Rahav şi familia ei, se aflau acolo. Toţi, bătrânii şi tinerii, trebuiau să audă cuvintele Domnului. Luminarea intelectului este unul dintre primii paşi în creşterea creştină. Cineva nu poate trăi în armonie cu Dumnezeu, în timp ce este în necunoştinţă. Ignoranţa şi adevăratul creştinism niciodată nu pot rămâne continuu în aceeaşi persoană. Din cauza aceasta, Dumnezeu a pus mare accent pe educaţia creştină. Nimic nu ar trebui permis să ne împiedice să dăm copiilor noştri acea educaţie care-I place lui Dumnezeu. În ciuda greutăţilor călătoriei până la Ebal, copiii vechiului Israel au trebuit să-i însoţească pe părinţii lor.