1 Dina, fata pe care o născuse lui Iacov, Lea, a ieșit să vadă pe fetele țării.

Dina. Dina, până aici singura fiică a lui Iacov (PP 204) nu putea să aibă mai mult de cinci sau şase ani când familia a plecat din Haran, deoarece ea nu s-a născut decât după cel de-al şaselea fiu al Leii (cap. 30,21). Probabil că ea ajunsese la vârsta de 14, sau 15 ani, când a avut loc josnica întâmplare descrisă în acest capitol. Este evident, deci, că de când s-a întors Iacov în Canaan trecuseră vreo opt ani şi mai bine (vezi comentariul pentru cap. 33,17). Dacă evenimentele relatate în capitolele 34 la 37 sunt prezentate în ordine cronologică, cum pare a fi, Dina nu putea fi pe acea vreme mai mare de 15 ani, pentru că Iosif, care avea aproximativ aceeaşi vârstă ca şi Dina (cap. 30,21-24), era de numai 17 ani când a fost vândut ca rob de fraţii săi (cap. 37,2). Faptul că ea a ieşit neînsoţită ar părea să indice că acasă ea era încă privită ca o copilă.

Fetele ţării. Istoricul iudeu Iosif Flavius aminteşte o veche tradiţie conform căreia sihemiţii erau angajaţi în festivităţi (Antichităţi, i. 21. 1), şi că Dina a dorit să se alăture fetelor lui Sihem în cercul lor de veselie. Limbajul înseamnă facerea unei vizite de prietenie şi se poate chiar ca Dina să fi obişnuit să se asocieze cu fetele din Sihem.

Întotdeauna este un mare pericol în tovărăşii fără rost cu cei din lume. Dina a fost curioasă să cunoască obiceiurile oamenilor din jur. Acest fapt a dus-o la o intimitate neatentă cu ei şi a sfârşit prin necinstirea ei. Pericolul ei a venit din faptul că ea a căutat să fie liberă de controlul şi supravegherea părinţilor şi din nesocotirea îndemnului de a rămâne despărţită de idolatri şi obiceiurile lor rele. Tovărăşiile rele strică obiceiurile bune (1 Corinteni 15,33). Locuitorii Canaanului erau pentru familia lui Iacov ce este lumea de astăzi pentru creştin. Ceea ce se numeşte cunoaşterea vieţii se poate dovedi în multe cazuri a fi cochetarea cu moartea. Familiaritatea cu păcatul toceşte simţurile şi măreşte pericolul ispitei.


2 Ea a fost zărită de Sihem, fiul hevitului Hamor, domnitorul țării. El a pus mâna pe ea, s-a culcat cu ea și a necinstit-o.

Sihem, fiul hetitului Hamor. Hetiţii au fost un trib canaanit (vezi cap. 10,17). Din câte cunoaştem despre morala canaanită, purtarea lui Sihem nu a fost în nici un caz neobişnuită, iar Dina a plătit din plin pedeapsa pentru neînţeleapta ei independenţă în asocierea cu tineri lumeşti.


3 S-a lipit cu toată inima de Dina, fata lui Iacov, a iubit fata și a căutat s-o liniștească.

o liniştească.

A căutat să o liniştească. Literal el a vorbit la inima fetei, adică a căutat să o mângâie pentru cele întâmplate şi să-i câştige iubirea ei. Se pare că deşi Dina se ducea singură în oraş în mod intenţionat, ea nu a consimţit la tot ce s-a petrecut acolo. Acum ea era în casa lui Sihem, unde a fost găsită când Simeon şi Levi au jefuit cetatea câteva zile mai târziu (v.26).


4 După aceea Sihem a zis tatălui său, Hamor: „Ia-mi de nevastă pe fata aceasta!”
5 Iacov a aflat că-i necinstise pe fiica sa, Dina; și fiindcă fiii săi erau cu vitele la pășune, Iacov a tăcut până la întoarcerea lor.

Iacov a aflat. Ştirea cu privire la experienţa Dinei trebuia să fi ajuns la tatăl ei în mod indirect, deoarece ea însăşi a rămas în casa lui Sihem (v.26).

Iacov a tăcut. Probabil că tăcerea lui Iacov se datora unui amestec de durere, prudenţă şi încurcătură uluitoare. El învăţase să fie mai degrabă prudent decât să acţioneze din impuls. Seriozitatea neplăcutei situaţii avea să afecteze, desigur, interesele întregii familii şi cerea o sfătuire şi o hotărâre unită. A refuza propunerea de căsătorie ar fi atras reaua-voinţă a sihemiţilor; a o accepta ar fi fost o călcare pe faţă a principiului neamestecului cu păgânii (vezi cap. 24,3.6; 26,35). Totuşi, Dina era la Sihem, şi cum trebuia să fie asigurată întoarcerea ei? Dacă Iacov ar fi prevăzut cursul tragic al acţiunii pe care aveau să o întreprindă unii dintre fiii lui, după ce au aflat de situaţie, probabil că ar fi luat lucrurile în propriile mâini şi ar fi acţionat de îndată. Totuşi, el a făcut mai bine stăpânindu-se, decât au făcut fiii lui când au luat cetatea (Proverbe 16,32).


6 Hamor, tatăl lui Sihem, s-a dus la Iacov ca să-i vorbească.
7 Dar când s-au întors fiii lui Iacov de la pășune și au auzit lucrul acesta, s-au supărat și s-au mâniat foarte tare; pentru că Sihem săvârșise o mișelie în Israel culcându-se cu fata lui Iacov: așa ceva n-ar fi trebuit să se facă niciodată.

S-au supărat. Literal au devenit furioşi. A doua expresie s-au mâniat foarte tare este literal s-au aprins foarte mult. Mânia lor pătimaşă a trecut de măsură (compară cu 1 Samuel 15,11; 2 Samuel 19,43). Cum s-au simţit oamenii se poate înţelege din faptul că arabii moderni se simt mult mai dezonoraţi prin seducerea unei surori, decât prin infidelitatea unei soţii. Un bărbat, spun ei, poate să divorţeze de soţia lui, şi ea nu mai este a lui, însă o soră sau o fiică rămâne pentru totdeauna o soră sau o fiică.

Era, aşadar, just ca ei să fie supăraţi şi numai firesc să fie mâniaţi. Propria oroare era legată de aceea a surorii lor. Totuşi, pe ei nu i-a interesat prea mult păcatul comis împotriva lui Dumnezeu, cât ruşinea care se abătuse asupra familiei lor. În această atitudine faţă de problemă se află izvorul marii lor greşeli procedând astfel (Geneza 49,7).

Mişelie. A săvârşi o mişelie a devenit o expresie permanentă pentru crimele în care era implicată onoarea, mai ales pentru păcatele cărnii (Deuteronom 22,21; Judecători 20,10; 2 Samuel 13,2; etc.), dar şi pentru altele (Iosua 7,15).

În Israel. Numele de Israel este aici aplicat pentru prima dată familiei lui Iacov. Mai târziu, el a devenit denumirea obişnuită pentru naţiune. Unii comentatori, arătând că fiii lui Iacov nu au fost numiţi fie Israel, fie izraeliţi până mult mai târziu, consideră că expresia în Israel trebuie să fie tradusă împotriva lui Israel. Aceasta este posibil din punct de vedere gramatical,şi ar însemna că aventura amoroasă a fost o crimă împotriva lui Iacov, care devenise Israel, un prinţ al lui Dumnezeu.


8 Hamor le-a vorbit astfel: „Fiul meu, Sihem, s-a lipit cu toată inima de fata voastră; vă rog, dați-i-o de nevastă

Hamor le-a vorbit. Hamor, tatăl lui Sihem, venise să i-o ceară lui Iacov pe fiica sa (v.6), dar deoarece fiii lui Iacov au ajuns acasă în acelaşi timp (v.7), el le-a vorbit şi lor. Tatăl şi fraţii fetei erau consideraţi ca tutorii ei legali (vezi cap. 24,50).


9 și încuscriți-vă cu noi; voi dați-ne fetele voastre și luați pentru voi pe ale noastre.

Încuscriţi-vă. Lipsa oricărei scuze pentru seducerea Dinei de către Sihem, nu este o indicaţie a consimţământului ei, ci mai degrabă al nivelului moral scăzut al prinţului canaanit. Într-o astfel de purtare el nu a văzut nici o greşeală deosebită, cel puţin când fiul său era gata să o ia în căsătorie pe fata pe care o ademenise.


10 Locuiți cu noi; țara vă stă înainte, rămâneți în ea, faceți negoț și cumpărați pământuri în ea.”

Locuiţi cu noi. Hamor a propus o politică de intercăsătorire între familia lui Iacov şi sihemiţi. El era, de asemenea, gata să facă concesii cu privire la concesionarea ţării aşa încât noii-veniţi să poată locui, să se poată mişca şi să facă comerţ liber în regiune. Au fost făcute o serie de oferte prietenoase, atât de tată ca politician, în favoarea intercăsătoriririi dintre familii în general, cât şi de fiu ca amant pentru a putea obţine fata. Pentru mintea lor păgână, o politică exclusivistă în privinţa aceasta era de neconceput. În spiritul necredincios al lumii, ei au încercat să schimbe atitudinea lui Iacov pe care a considerat-o a fi. Ofertele pe care le-au făcut în împrejurări similare erau atrăgătoare şi prea adesea astfel de perspective ademenesc poporul care se declară a fi al lui Dumnezeu să părăsească moralitatea lor sfântă.


11 Sihem a zis tatălui și fraților Dinei: „Să capăt trecere înaintea voastră și vă voi da ce-mi veți cere.
12 Cereți-mi o zestre cât de mare și cât de multe daruri, și voi da tot ce-mi veți zice; numai dați-mi fata de nevastă.”
13 Fiii lui Iacov au răspuns și au vorbit cu vicleșug lui Sihem și tatălui său, Hamor, pentru că Sihem necinstise pe sora lor, Dina.

Fiii lui Iacov. Oricât de atrăgătoare au fost ofertele prinţului din Sihem, ele au fost refuzate de fiii lui Iacov, care au luat acum iniţiativa în discuţia propunerii de căsătorie a surorii lor (vezi cap. 24,50). A primi propunerile lor ar fi fost o călcare a principiilor sfinte ale chemării lor ca familie şi sar fi sacrificat făgăduinţele lui Dumnezeu pentru un câştig lumesc.


14 Ei i-au zis: „Este un lucru pe care nu-l putem face, să dăm pe sora noastră unui om netăiat împrejur; căci ar fi o ocară pentru noi.
15 Nu ne vom învoi la așa ceva decât dacă vă faceți și voi ca noi și dacă orice parte bărbătească dintre voi se va tăia împrejur.

Nu ne vom învoi la aceasta. Refuzul propunerii lui Hamor era just, desigur, însă procedeul lor era în mod sigur la fel de greşit. Plănuind crima sub haina scrupulelor religioase, fiii lui Iacov s-au făcut vinovaţi de ipocrizie şi cruzime. Ipocrizia lor a constat în mărturisirea de a primi propunerea lui Hamor, atunci când, de fapt, nu intenţionau să facă acest lucru, cu condiţia ca sihemiţii să accepte pecetea sfântului legământ al lui Dumnezeu. Ei ştiau prea bine că dacă sihemiţii aveau să se supună circumciziei, avea să fie o simplă formă din partea lor. Propunerea a fost concepută, până la urmă, într-un spirit de răzbunare crudă.

În anii de mai târziu supunerea la ritualul circumciziei de către un ne-iudeu era considerată ca arătând primirea credinţei iudaice şi aducerea primitorului sub îndatorirea legământului, adică, aceasta se face în mod legal din păgân, iudeu (vezi Fapte 15,5; Galateni 6,12; etc.). Dacă primirea semnului legământului din partea Sihemiţilor ar fi însemnat întoarcerea lor la adevăratul Dumnezeu, atunci toate obiecţiile pentru intercăsătorire, desigur că ar fi dispărut.


16 Atunci vă vom da pe fetele noastre și vom lua pentru noi pe ale voastre; vom locui cu voi și vom face împreună un singur norod.
17 Dar dacă nu voiți să ne ascultați și să vă tăiați împrejur, ne vom lua fata și vom pleca.”
18 Cuvintele lor au plăcut lui Hamor și lui Sihem, fiul lui Hamor.
19 Tânărul n-a pregetat să facă lucrul acesta, căci iubea pe fata lui Iacov și era cel mai bine văzut în casa tatălui său.
20 Hamor și fiul său, Sihem, s-au dus la poarta cetății și au vorbit astfel oamenilor din cetatea lor:

Oamenilor din cetatea lor. Condiţia propusă de fiii lui Iacov părea rezonabilă pentru cei doi peţitori şi au fost gata să se supună imediat. Totuşi, mai întâi au mers la poarta Sihemului, locul adunării publice, pentru a pune problema în faţa oamenilor cetăţii. Descrierea bogăţiei lui Iacov şi a familiei sale şi a foloaselor pe care ei le-ar putea sconta din unirea cu ei a dus la consimţământul general şi imediat faţă de plan. La modul general, poporul de rând poate fi considerat ca urmând sugestiile celor cu voinţă mai tare şi a conducătorilor populari. Aceasta a fost adevărat când Ieroboam a inaugurat închinarea la viţei de aur la Dan şi la Betel. De fapt, de-a lungul istoriei lui Israel, poporul a tins să urmeze conducerea regelui. Tot aşa, când Crisp, fruntaşul sinagogii, a crezut, mulţi dintre corinteni au fost convertiţi la fel la creştinism (Fapte 18,8).


21 „Oamenii aceștia au gânduri de pace față de noi; să rămână, dar, în țară și să facă negoț; țara este destul de largă pentru ei. Noi vom lua de neveste pe fetele lor și le vom da de neveste pe fetele noastre.
22 Dar oamenii aceștia nu vor voi să locuiască împreună cu noi, ca să alcătuim un singur popor, decât dacă orice parte bărbătească dintre noi se va tăia împrejur, după cum și ei înșiși sunt tăiați împrejur.

Decât dacă. Hamor a dat mare importanţă acelor considerente care în realitate erau secundare, în timp ce punctul principal, circumcizia, a fost amintită în mod incidental, ca o condiţie banală, faţă de care nu ar putea exista nici o obiecţie rezonabilă. Perspectiva câştigului material este întotdeauna un mijloc efectiv de apropiere de oamenii înclinaţi spre cele lumeşti. Orice mijloc care în mod inteligent ar putea contribui la îmbogăţirea lor apare vrednic de dorit (Isaia 56,11). Oamenii din Sihem au considerat că ei au făcut o afacere bună şi au suferit pentru a câştiga mult în schimbul a ceva fără valoare, sau de nici o importanţă.


23 Turmele lor, averile lor și toate vitele lor vor fi atunci ale noastre. Să primim numai ce cer ei, ca să rămână la noi.”
24 Toți cei ce treceau pe poarta cetății au ascultat pe Hamor și pe fiul său, Sihem; și toți bărbații au fost tăiați împrejur, toți cei ce treceau pe poarta cetății.
25 A treia zi, pe când sufereau ei încă, cei doi fii ai lui Iacov, Simeon și Levi, frații Dinei, și-au luat fiecare sabia, s-au năpustit asupra cetății, care se credea în liniște, și au ucis pe toți bărbații.

A treia zi. De obicei, în a treia zi apare inflamaţia şi temperatura. În timp ce sihemiţii erau neputincioşi din această cauză, doi dintre fraţii mai mari ai Dinei au început sângeroasa lor răzbunare. masacrul crud arată cum un păcat duce la altul, ca flăcările focului care se răspândesc într-un crâng uscat (Isaia 9,18). Distracţia a dus la ademenire, iar ademenirea la răzbunare şi ucidere (vezi Iacov 1,15). Batjocura care fusese adusă asupra unei familii a făcut văduve şi orfani din femeile şi copiii întregii cetăţi. În mod indirect, această istorisire dovedeşte despre autenticitatea lui Moise ca istoric. El însuşi un levit, nu cruţă caracterul strămoşului lui.


26 Au trecut, de asemenea, prin ascuțișul sabiei pe Hamor și pe fiul său Sihem; au ridicat pe Dina din casa lui Sihem și au ieșit afară.

Au ridicat pe Dina. Poate că Dina fusese reţinută de Sihem împotriva voinţei ei. Pe de altă parte, aventura ei amoroasă poate să o fi făcut să rămână de bună voie la el. A o elibera pe Dina de la răpitorul ei era desigur onorabil, însă mijloacele prin care a fost îndeplinit acest lucru au fost extrem de josnice. Ca şi strămoşii lor de ambele părţi ale familiei, fiii lui Iacov au manifestat un amestec ciudat de zel religios şi patimă trupească, de credinţă nobilă şi şiretenie josnică.


27 Fiii lui Iacov s-au aruncat asupra celor morți și au jefuit cetatea pentru că necinstiseră pe sora lor.
28 Le-au luat oile, boii și măgarii, tot ce era în cetate și ce era pe câmp;
29 le-au luat ca pradă de război toate bogățiile, copiii și nevestele, și tot ce se găsea în case.
30 Atunci Iacov a zis lui Simeon și lui Levi: „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării, canaaniților și feresiților. N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea.”

Voi m-aţi nenorocit. Iacov a aplicat o mustrare aspră pentru fapta impulsivă, subliniind urmările crimei pentru el şi familia lui. Accentul a fost pus asupra acestui aspect al problemei pentru a imprima în fiii lui rezultatele practice ale acţiunii lor nesăbuite. Ultimele sale cuvinte privind pe Simeon şi Levi (cap. 49,5-7) sunt o dovadă cu privire la cât de profund a detestat fapta lor. Teama lui de represalii nu era în nici un caz lipsită de temei, iar numai îndurarea lui Dumnezeu a îndepărtat răul care putea să se abată asupra lui şi a casei lui (cap. 35,5.6). Cât despre Simeon şi Levi, ca şi lui Ruben, li s-a luat dreptul de întâi născut de care altfel s-ar fi bucurat. Din nou, caracterul pervertit a stat între oameni şi posibilităţile care ar fi putut fi ale lor.


31 Ei au răspuns: „Se cuvenea oare să se poarte cu sora noastră cum se poartă cu o curvă?”

Se cuvenea... să se poarte cu sora noastră? Însă fiii lui Iacov nu au văzut lucrurile în aceeaşi lumină ca tatăl lor. Pentru ei, represaliile păreau a fi pe deplin justificate. Nu numai că s-au apărat, dar au dedus că tatăl lor era mai puţin interesat de fiica lor, decât fuseseră ei de ea ca soră a lor. Cuvântul curvă, zanah, însemnând prostituţie pentru recompensă este folosit aici pentru prima dată în Biblie. Acest text dovedeşte că prostituţia exista pe atunci în Palestina şi era considerată ca

o îndeletnicire neonorabilă

Această relatare alcătuieşte un capitol întunecat din istoria patriarhilor. Ea ne învaţă că o cauză dreaptă a mâniei nu este o scuză pentru o faptă nesăbuită. Răbdarea faţă de nedreptate obţine aprobare divină (1 Petru 2,19.20; 3,17), pentru că răzbunarea şi judecata Îi aparţin numai lui Dumnezeu (Romani 12,19). El singur are înţelepciunea să o măsoare cu dreptate şi să o îndulcească cu îndurare. În anumite împrejurări, mânia poate fi pe deplin justificată, dar aceasta trebuie să fie îndreptată contra păcatului mai degrabă decât contra păcătosului. Este stabilit că singura mânie nepăcătoasă este mânia împotriva păcatului (Efeseni 4,26). Mânia împotriva vreunuia dintre semenii noştri o descalifică pe persoana mâniată pentru exercitarea judecăţii imparţiale (vezi Matei 7,1.2).

Comentariile lui Ellen G. White

1-31 PP 204, 205, 237

1 PP 204

19 PP 238

30 PP 205