1 Iacov a ridicat ochii și s-a uitat; și iată ca Esau venea cu patru sute de oameni. Atunci a împărțit copiii între Lea, Rahela și cele două roabe.

A împărţit copiii. Motivul acestei măsuri nu este clar. Iacov i-a pus pe Rahela şi pe Iosif la urmă fie din motive de securitate, fie pentru a prezenta lui Esau pe soţia lui favorită ultima. Iarăşi, se poate că obiceiul social prescria un astfel de aranjament. Împărţirea de mai înainte a caravanei în două tabere poate că a fost părăsită, ea nefiind necesară după experienţa lui din noaptea precedentă (vezi cap. 32,7.8; 32,30). Sau, se poate ca oamenii amintiţi în cap. 32,7 să fi fost slugile şi păstorii, iar nu soţiile şi copiii lui, pe care i-a păstrat cu sine. Familia mai apropiată ar fi astfel unită cu una dintre cele două tabere, sau poate să fi fost separată de amândouă.


2 A pus în frunte roabele cu copiii lor, apoi pe Lea cu copiii ei, și la urmă pe Rahela cu Iosif.
3 El însuși a trecut înaintea lor; și s-a aruncat cu fața la pământ de șapte ori, până ce s-a apropiat de tot de fratele său.

S-a aruncat. Acest obicei oriental este atestat în Scrisorile Amarna din secolul al XIV-lea î.Hr., în care prinţii palestinieni scriau regelui Egiptului că ei cădeau jos înaintea picioarelor lui faraon, fie de şapte ori, sau se poate de şapte ori şapte ori. Şapte plecăciuni înaintea unui superior se pare că erau considerate un semn de desăvârşită umilinţă şi supunere absolută. Prin această manifestare de respect, Iacov spera să câştige inima fratelui său. Ea reprezintă o părăsire completă a oricărei pretenţii de privilegii speciale asigurate înainte prin perfidie.


4 Esau a alergat înaintea lui; l-a îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a sărutat. Și au plâns.

Esau l-a îmbrăţişat. La vederea fratelui geamăn, Esau a fost cuprins de simţămintele naturale ale iubirii frăţeşti. Chiar dacă în inima lui Esau mai fusese încă răutate, aceasta a fost învinsă prin umilirea lui Iacov. Înţelegând că nu are a se teme deloc de Iacov, el a lăsat frâu liber emoţiilor naturale ale inimii sale.


5 Esau, ridicând ochii, a văzut femeile și copiii și a zis: „Cine sunt aceia?” Și Iacov a răspuns: „Sunt copiii, pe care i-a dat Dumnezeu robului tău.”

A văzut femeile şi copiii. În timpul tăcutei îmbrăţişări a fraţilor despărţiţi de atâta timp, cele 4 soţii şi cei 12 copii ai lui Iacov se apropiaseră.


6 Roabele s-au apropiat, cu copiii lor, și s-au aruncat cu fața la pământ;
7 Lea și copiii ei, de asemenea, s-au apropiat și s-au aruncat cu fața la pământ; în urmă s-au apropiat Iosif și Rahela și s-au aruncat cu fața la pământ.
8 Esau a zis: „Ce ai de gând să faci cu toată tabăra aceea pe care am întâlnit-o?” Și Iacov a răspuns: „Voiesc să capăt trecere cu ea înaintea domnului meu.”

Toată tabăra aceea. Deşi el cunoştea prea bine scopul acestor multor tabere (cap. 32,18), totuşi Esau a întrebat cu privire la ele. Cu evidentă curtoazie virtuală, el a refuzat să le primească, până când stăruindu-se de el, este convins să facă acest lucru. Viaţa de cutreierător (prin ţară) care se potrivea atât de bine naturii sale îi oferise o astfel de avere şi putere că averile lui pământeşti erau fără îndoială egale cu acelea ale fratelui său. Esau a fost destul de prietenos faţă de Iacov, dar în maniera lui nu era nimic comparabil cu umilinţa fratelui său. Iacov s-a adresat lui Esau cu Domnul meu, în timp ce Esau i-a răspuns cu fratele meu.


9 Esau a zis: „Eu am din belșug, păstrează, frate, ce este al tău.”
10 Și Iacov a răspuns: „Nu; te rog, dacă am căpătat trecere înaintea ta, primește darul acesta din mâna mea; căci m-am uitat la fața ta cum se uită cineva la fața lui Dumnezeu, și tu m-ai primit cu bunăvoință.

M-am uitat la faţa ta. Salutul prietenos al lui Esau a adus în minte făgăduinţa divină dată lui Iacov de curând, iar pe faţa lui Esau el putea să citească milostiva ei împlinire. Aceste cuvinte ale lui Iacov reflectă profunda lui recunoştinţă pentru Prezenţa care l-a însoţit pe cale (vezi cap. 32,30). Ce fericit este omul care recunoaşte Providenţa alături de el zi de zi (Iov 33,26; Psalmi 11,7)!


11 Primește deci darul meu, care ți-a fost adus, fiindcă Dumnezeu m-a umplut de bunătăți și am de toate.” Astfel a stăruit de el, și Esau a primit.

Darul meu. Aceste cuvinte au fost bine alese şi pline de putere. Se poate ca ele să fi fost o aluzie la binecuvântarea pe care Iacov i-o smulsese lui Esau cu 20 de ani mai înainte? Era mult mai important pentru Iacov ca Esau să primească darul său, pentru că făcând astfel Esau, conform obiceiului vremii, îşi exprima acceptarea lui a ceea ce darul reprezenta – cererea de iertare a lui Iacov. În Orient, un dar primit de un superior asigură dătătorului prietenia şi ajutorul primitorului. Dacă este refuzat, el se poate teme de orice.


12 Esau a zis: „Haidem să plecăm și să pornim la drum; eu voi merge înaintea ta.”

Haidem să plecăm. Esau a presupus că Iacov are să pornească de îndată spre Hebron (cap. 35,27), domiciliul tatălui lor Isaac, şi i-a propus lui Iacov să-l însoţească în calea lui. Însă Iacov a refuzat în mod politicos atât oferta aceasta, cât şi aceea a escortei, sugerată mai târziu. Ultima nu era necesară, prima ar fi însemnat un mers insuportabil de încet pentru Esau. Acest refuz nu a izvorât din vreun simţământ de neîncredere, motivele arătate nu erau simple pretexte. El nu avea nevoie de gardă militară, pentru că ştia că era apărat de oştile lui Dumnezeu şi el nu putea călători aşa repede cum ar dori Esau să meargă. Ba mai mult, el avea să fie liber să tăbărască oriunde putea să aleagă şi să rămână acolo până când era gata să meargă mai departe. În felul acesta, avea să se bucure de deplină libertate de acţiune.


13 Iacov i-a răspuns: „Domnul meu vede că copiii sunt mici și am oi și vaci fătate; dacă le-am sili la drum o singură zi, toată turma va pieri.
14 Domnul meu s-o ia înaintea robului său; și eu voi veni încet pe urmă, la pas cu turma, care va merge înaintea mea, și la pas cu copiii, până voi ajunge la domnul meu, în Seir.”

Până voi ajunge. Nu pentru că Iacov a intenţionat să meargă de-a dreptul la Seir, ci mai degrabă o expresie a dorinţei sale de a-l revedea pe Esau şi de a continua cu el bunele relaţii prieteneşti. Cu siguranţă că aceasta nu a fost o înşelare premeditată cu scopul de a se debarasa de Esau. Destinaţia lui Iacov nu a fost ţara Seir, ci Canaan, probabil Hebron, unde locuia atunci tatăl său, Isaac. Deci, poate că el s-a gândit să-i facă lui Esau o vizită, dar dacă a făcut acest lucru vreodată nu ştim. Fraţii s-au întâlnit după aceea, ca prieteni, la înmormântarea tatălui lor (cap. 35,29).


15 Esau a zis: „Vreau să las cu tine măcar o parte din oamenii mei.” Și Iacov a răspuns: „Pentru ce aceasta? Mi-ajunge să capăt trecere înaintea ta, domnul meu!”
16 În aceeași zi, Esau a luat drumul înapoi la Seir.
17 Iacov a plecat mai departe la Sucot. Și-a zidit o casă și a făcut colibe pentru turme. De aceea s-a dat locului aceluia numele Sucot.

Sucot. Ceea ce înseamnă îngrădituri sau ţarcuri făcute din crenguţe împletite laolaltă. Sucotul din Valea Iordanului (Iosua 13,27), a căzut la împărţire seminţiei lui Gad. S-a încercat să fie identificat cu dealul Der’alla, aproape de gura râului Iaboc.

Nu se ştie cât timp a rămas Iacov la Sucot. Faptul că a ridicat o casă, ceea ce nici unul din patriarhii de mai înainte nu au făcut, sugerează că el trebuie să fi locuit acolo timp de mai mulţi ani. Motivele pentru care a făcut aşa ne sunt necunoscute. În această hotărâre, poate că l-a influenţat păşunea cea bună şi o populaţie răzleaţă. Având mandat de la Dumnezeu să se întoarcă în ţara părinţilor lui (cap. 31,3), Iacov foarte probabil că a găsit o primă ocazie de a-l vizita pe tatăl său înaintat în vârstă. În vremea aceea poate că i-a făcut o vizită şi fratelui său în Seir, aşa cum făgăduise.


18 La întoarcerea lui din Padan-Aram, Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în țara Canaan, și a tăbărât înaintea cetății.

Iacov a ajuns cu bine (la Şalem). Considerând şalem un nume de loc, KJV urmează LXX, Vulgata şi alte traduceri de mai târziu. Dar cuvântul este un adverb care înseamnă în deplină pace sau siguranţă şi este echivalent cu expresia în pace din cap. 28,21, la care se pare că se face aluzie. Ceea ce Iacov ceruse când a făcut jurământul la Betel cu 20 de ani înainte, acum era împlinit (PP 204). El se întorsese în ţara lui natală.

Cetatea Sihem. Dacă şalem este luat ca numele locului, atunci Sihem s-ar referi la persoana din v.19 şi cap. 34,2, fiul lui Hamor hetitul. Iar dacă şalem înseamnă întreg sau teafăr, propoziţia ar trebui redată Iacov a ajuns în siguranţă (teafăr) în cetatea Sihem. Nu este nevoie să presupunem că Sihem a primit numele de la Sihem, fiul lui Hamor, deoarece ea exista deja ca cetate încă de pe vremea lui Avraam (cap. 12,6). O inscripţie egipteană descrie o expediţie militară împotriva cetăţii în secolul al XIX-lea î.Hr. Este mult mai probabil că Sihem, fiul lui Hamor, a fost numit cu numele cetăţii.


19 Partea de ogor, pe care își întinsese cortul, a cumpărat-o de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita.

Sihem. Aici se face referire la Hamor, ca tată al lui Sihem în anticiparea întâmplărilor următoare care îi implică pe amândoi. Fântâna săpată de Iacov unde a avut loc memorabila convorbire dintre Isus şi femeia samariteană (Ioan 4,6), a fost pe partea de ogor cumpărată de la sihemiţi.

O sută de chesita. Chesita este o unitate monetară amintită în altă parte numai în Iosua 24,32 şi Iov 42,11. După cât se pare, ea nu s-a mai folosit curând după cucerirea Canaanului de către izraeliţi, pentru că nu mai este niciodată menţionată în cărţile de mai târziu ale Bibliei. Unii comentatori sugerează că ea poate să fi avut valoarea a zece sicli, însă aceasta nu este decât o presupunere. Valoarea ei nu este cunoscută.

Prin această cumpărare Iacov a dovedit credinţa sa în făgăduinţa că ţara Canaanului avea să fie căminul său. S-a potrivit ca această bucată de pământ mai târziu să cadă în lotul urmaşilor lui Iosif, fiul său favorit, ale cărui oase au fost înmormântate aici (Iosua 24,32). Conform tradiţiei, această bucată de ţarină era în câmpia care se întinde de la deschiderea sudică a văii Sihem. Aici este indicată încă fântâna lui Iacov (Ioan 4,6), şi mormântul lui Iosif ceva mai la nord de ea. Construcţia acestuia din urmă este de origine mahomedană, precum sunt şi tradiţiile cu privire la el.


20 Și acolo a ridicat un altar pe care l-a numit El-Elohe-Israel.

Un altar. Ca şi tatăl său Avraam, Iacov a ridicat aici primul său altar după intrarea în ţara Canaanului (cap. 12,7). Probabil că atunci când Iacov a ales această poziţie, el avea în minte acel altar de odinioară.

El-Elohe-Israel. S-a făcut sugestia că acest nume înseamnă [consacrat] Dumnezeului lui Israel, luând primele două litere din ebraică ca fiind prepoziţia ’al, la. Totuşi, din vremuri străvechi până acum, el este interpretat Dumnezeul (atotputernic) este Dumnezeul lui Israel. Aceasta ar pune altarul de o parte ca un monument pentru îndurarea şi mâna ocrotitoare a Domnului aducând-l teafăr înapoi în ţara părinţilor lui după mai bine de 20 de ani de absenţă. Comentariile lui Ellen G. White

1-17 PP 198

1-4 SR 96

4 PP 198

11 SR 97

13,14 MH 374

14 1T 388

16 PP 207

18-20 PP 204