1 Isaac a chemat pe Iacov, l-a binecuvântat și i-a dat porunca aceasta: „Să nu-ți iei nevastă dintre fetele lui Canaan.

Isaac a chemat pe Iacov. Consimţind la propunerea Rebecii, Isaac a luat iniţiativa trimiţându-l pe Iacov la Padan-Aram (vezi comentariul pentru cap. 25,20). Fie că ştia sau nu despre complotul lui Esau, Isaac a înţeles fără îndoială că ar fi bine pentru Iacov şi Esau să fie despărţiţi, până ce tensiunea de acasă avea să mai scadă.


2 Scoală-te, du-te la Padan-Aram, în casa lui Betuel, tatăl mamei tale, și ia-ți de acolo o nevastă, dintre fetele lui Laban, fratele mamei tale.
3 Dumnezeul cel Atotputernic să te binecuvânteze, să te facă să crești și să te înmulțești, ca să ajungi o ceată de noroade!
4 Să-ți dea binecuvântarea lui Avraam, ție și seminței tale cu tine, ca să stăpânești țara în care locuiești ca străin și pe care a dat-o lui Avraam.”

Binecuvântarea lui Avraam. Linia oficială a familiei avea să fie continuată prin Iacov. În consecinţă, binecuvântările făgăduite în mod repetat lui Avraam, erau acum încredinţate lui Iacov (vezi cap. 17,2-8; 22,16-18). El a plecat de acasă împovărat de vină, dar şi cu binecuvântarea tatălui său.


5 Și Isaac a trimis pe Iacov, care s-a dus la Padan-Aram, la Laban, fiul lui Betuel, arameul, fratele Rebecăi, mama lui Iacov și a lui Esau.

Arameul. Vezi comentariul pentru cap. 25,20. Moise pune în mod deliberat numele lui Iacov înaintea celui al lui Esau, deoarece Iacov este acum nu numai în posesia drepturilor de întâi născut, ci şi a binecuvântării lui Avraam.


6 Esau a văzut că Isaac binecuvântase pe Iacov și-l trimisese la Padan-Aram, ca să-și ia nevastă de acolo, și că, binecuvântându-l, îi dăduse porunca aceasta: „Să nu-ți iei nevastă dintre fetele lui Canaan.”
7 A văzut că Iacov ascultase de tatăl său și de mama sa și plecase la Padan-Aram.
8 Esau a înțeles astfel că fetele lui Canaan nu-i plăceau tatălui său Isaac.
9 Și Esau s-a dus la Ismael. El a mai luat de nevastă, pe lângă nevestele pe care le avea, pe Mahalat, fata lui Ismael, fiul lui Avraam, și sora lui Nebaiot.

Şi Esau s-a dus la Ismael. În binecuvântarea lui Iacov de către Isaac şi însărcinarea lui Iacov de a lua o soţie dintre rudele lor din Mesopotamia, Esau a înţeles adânc înrădăcinata neplăcere a părinţilor lui simţită faţă de soţiile sale hetite. Cu intenţia, fără îndoială, de a le face pe plac părinţilor lui, el a mers să aducă o soţie din familia bunicului său Avraam, după cum şi Iacov a fost instruit să facă din familia unchiului său după mamă, Laban. Mahalat sau Basmat (cap. 36,3), pe care el a luat-o de soţie, era înrudită cu Isaac, cum era şi Rahela, soţia lui Iacov, înrudită cu Rebeca, mama lui. Esau a luat-o în căsătorie pe nepoata tatălui său; Iacov pe aceea a mamei sale. Mersul lui Esau la Ismael trebuie să fie înţeles ca mersul la familia lui Ismael, pentru că Ismael murise cu vreo 14 ani înainte de acest moment (vezi comentariul pentru cap. 25,19; 27,1).


10 Iacov a plecat din Beer-Șeba și și-a luat drumul spre Haran.

Iacov a plecat din Beer-Şeba. Iacov a plecat în ascultare de dorinţa mamei lui şi la porunca tatălui său (vezi Proverbe 1,8). Deşi în vârstă de 77 de ani (vezi Geneza 27,1), el încă îi respecta pe părinţii săi şi s-a supus faţă de autoritatea lor. Pilda filială a lui poate fi prea bine râvnită de orice fiu demn, oricând o astfel de purtare nu vine în conflict cu ascultarea faţă de Dumnezeu (Proverbe 6,20; Maleahi 1,6; Efeseni 6,1-3).

Spre Haran. Destinaţia lui Iacov a fost faimoasa cetate de pe râul Balik din Mesopotamia nordică. Aceasta era regiunea unde se aşezase Terah după ieşirea lui din Ur (Geneza 11,31). După vizita lui Eliezer cu aproape un secol înainte (PP 188), familia lui Betuel, cuprinzându-l pe Laban, locuia în cetatea lui Nahor, care nu era departe de Haran (vezi cap. 24,10). Aceasta arată o mutare din cetatea lui Nahor spre Haran, după ce Rebeca a părăsit căminul părintesc. Sfatul lui Rebeca către Iacov să meargă direct la Haran, mai degrabă decât la cetatea lui Nahor (cap. 27,43) dovedeşte că se ştia la Beer-Şeba că familia lui Laban făcuse această mutare.


11 A ajuns într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfințise soarele. A luat o piatră de acolo, a pus-o căpătâi și s-a culcat în locul acela.

Într-un loc. La sfârşitul celei de-a doua zile, Iacov a ajuns în vecinătatea cetăţii Luz (v.19), vreo cincizeci de mile la nord de Beer-Şeba. El nu a preferat să stea peste noapte chiar în cetate de teama canaaniţilor. Ura faţă de ei, sugerată de Iosif Flavius ca motiv pentru neintrarea lui Iacov în cetate, probabil că este de o mai mică importanţă.

Căpătâi. Literal, regiunea capului lui, sau locul unde este capul. De aceea, Iacov a luat o piatră şi a pus-o sub capul său, sau ca o odihnă a capului. O pernă în înţelesul cuvântului nostru se pare că era necunoscută celor din vechime. În multe ţări orientale, oamenii foloseau perne făcute din lemn, lut, piatră sau metal şi mai folosesc încă. În Egipt sunt păstrate multe exemplare de felul acesta. Deoarece erau făcute din material tare, nu era necesar pentru călător să poarte cu el o pernă. O piatră netedă era de ajuns. De aceea, nu a fost un efort pentru Iacov să doarmă cu capul pe o piatră. Piatra este amintită aici în anticiparea folosirii ei în naraţiunea de mai târziu (v.22).


12 Și a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe scara aceea.

A visat. Când Iacov stătea culcat acolo, obosit, singuratic şi trist, inima lui s-a îndreptat către Dumnezeu în rugăciune (PP 183). Acesta era fundalul mintal al visului lui. Numai după două zile lungi, în timpul cărora avusese ocazia să cugete asupra mersului lucrurilor şi să-şi înţeleagă propria slăbiciune, Dumnezeu i s-a descoperit. În providenţa lui Dumnezeu, întârzierea este adesea mijlocul folosit pentru curăţirea sufletului şi pentru a-l conduce pe un om să se predea fără rezerve îndurării şi harului lui Dumnezeu (vezi DA 200, 380-382). Scara era un simbol vizibil al neîntreruptei legături dintre Dumnezeu din cer şi poporul Său de pe pământ. Îngerii urcă spre a prezenta nevoile oamenilor înaintea lui Dumnezeu şi coboară cu făgăduinţe de ocrotire şi ajutor divin. Scara a apărut rezemându-se de pământ, unde stătea culcat Iacov, singur, sărac şi părăsit de oameni. Sus, în cer, stătea Iehova. Proclamându-se pe Sine lui Iacov ca Dumnezeu al părinţilor lui, El nu numai că i-a confirmat toate făgăduinţele părinţilor lui – posesiunea Canaanului, urmaşi numeroşi şi binecuvântare pentru toţi oamenii (vezi cap. 12,2.3; 13,14–17; 15,5.7, 16; 17,2–6, 16; 17,8; 18,18; 22,17, 18; 26,3.4.24) – ci a binevoit să-i acorde ocrotire în călătoria sa şi o reîntoarcere acasă cu bine. Deoarece împlinirea acestei făgăduinţe faţă de Iacov era încă departe, Dumnezeu a adăugat asigurarea fermă: Nu te voi părăsi până ce nu voi face cele despre care ţi-am vorbit.


13 Și Domnul stătea deasupra ei și zicea: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău, Avraam, și Dumnezeul lui Isaac.” Pământul pe care ești culcat ți-l voi da ție și seminței tale.
14 Sămânța ta va fi ca pulberea pământului; te vei întinde la apus și la răsărit, la miazănoapte și la miazăzi; și toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine și în sămânța ta.
15 Iată, Eu sunt cu tine; te voi păzi pretutindeni pe unde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta; căci nu te voi părăsi, până nu voi împlini ce-ți spun.”
16 Iacov s-a trezit din somn și a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut.”

Domnul este în locul acesta. Afirmaţia lui Iacov nu este o dovadă, aşa cum sugerează unii comentatori, că Iacov credea că Dumnezeu apărea numai în anumite locuri consacrate şi că el a dat, din întâmplare, peste unul dintre acestea. Aceasta este, mai degrabă, o expresie de mirare şi de bucurie, aflând că în timp ce îşi închipuia că este singur, în realitate, era chiar în compania lui Dumnezeu. Afirmaţia lui Iacov era, într-un anumit sens, o auto-acuzare. El a recunoscut că lipsa de credinţă pricinuise gândurile de descurajare. Tocmai când se socotea cel mai părăsit, l-a descoperit pe Dumnezeu mai real şi mai aproape de el ca oricând.


17 I-a fost frică și a zis: „Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!”

Cât de înfricoşat este locul acesta! Aceia cărora li s-a acordat privilegiul descoperirii lui Dumnezeu găsesc în inimile lor un simţământ de teamă sfântă. Isaia a fost cuprins de o convingere de vinovăţie atât de intensă, încât el s-a temut că-şi va pierde viaţa (Isaia 6,5). O experienţă asemănătoare i-a adus acum lui Iacov o amară înţelegere a stării lui păcătoase şi nedemne. În ciuda alarmării lui, el ştia că locul este Casa lui Dumnezeu, Bet-Elohim, o casă a păcii şi siguranţei.


18 Și Iacov s-a sculat dis-de-dimineață, a luat piatra pe care o pusese căpătâi, a pus-o ca stâlp de aducere aminte și a turnat untdelemn pe vârful ei.

A luat piatra. Piatra care fusese perna lui a devenit un monument care să comemoreze descoperirea pe care o primise de la Dumnezeu. El a turnat ulei peste ea pentru a o consacra ca un memorial al îndurării care i s-a descoperit acolo (vezi Exod 30,26-30). Acest stâlp nu a fost făcut în nici un sens un obiect de închinare. Stâlpi de închinare existau printre canaaniţi, dar erau strict interzişi de Dumnezeu (vezi Levitic 26,1; Deuteronom 16,22). Totuşi, mai târziu, izraeliţii au călcat această interdicţie divină şi au ridicat stâlpi (chipuri) ca obiecte de cult (vezi 1 Regi 14,23; 2 Regi 18,4; 23,14; 2 Cronici 14,3; 31,1; Osea 10,1.2; Mica 5,13). Aceasta nu înseamnă că orice stâlp ridicat avea o astfel de semnificaţie, după cum dovedesc următoarele exemple. Iacov a mai ridicat un alt stâlp care să amintească legământul său cu Laban (Geneza 31,45), şi încă unul a slujit să marcheze mormântul Rahelei (cap. 35,20). Mai târziu a ridicat şi Absalom unul care să perpetueze memoria sa (2 Samuel 18,18).


19 A dat locului acestuia numele Betel; dar mai înainte cetatea se chema Luz.

Betel. Prin traducere, Casa lui Dumnezeu. Mai târziu, acest nume a fost aplicat la cetatea din apropiere, cunoscută ca Luz. Faptul că numele de Betel a fost dat la început numai locului unde era monumentul lui Iacov şi (cetăţii) Luz, reiese din Iosua 16,2, unde cele două locuri sunt despărţite în mod clar. Totuşi, în alte pasaje, Betel este folosit cu numele modern al vechii cetăţi Luz (vezi Geneza 35,6; Iosua 18,13; Judecători 1,23). Această schimbare de nume nu a fost făcută până ce izraeliţii nu au ocupat cetatea. Ea păstrează acest nume astăzi în forma lui arabă de Beitin.


20 Iacov a făcut o juruință și a zis: „Dacă va fi Dumnezeu cu mine și mă va păzi în timpul călătoriei pe care o fac, dacă-mi va da pâine să mănânc și haine să mă îmbrac

Iacov a făcut o juruinţă. Aceasta este prima juruinţă raportată. Făcând o juruinţă, un om se lega pe sine să facă anumite lucruri într-un anume fel. Deoarece împlinirea juruinţei lui Iacov depindea de puterea lui Dumnezeu şi pentru că a fost făcută faţă de Dumnezeu, ea a luat forma unei rugăciuni. Ea nu a fost făcută într-un spirit de mercenar, ci din recunoştinţă, umilinţă şi încredere.

Dacă Dumnezeu. Această expresie, în nici un caz nu înseamnă în mintea lui Iacov îndoială cu privire faptul că Dumnezeu Îşi va ţine făgăduinţele Sale, sau că Iacov propunea condiţii lui Dumnezeu. El L-a crezut pe Dumnezeu pe cuvânt. Deoarece Dumnezeu făgăduise atât de binevoitor să fie cu el şi să-l binecuvânteze, în ce-l privea el avea să fie credincios faţă de Dumnezeu (PP 187, 188). În semn adâncă apreciere, gândurile lui Iacov s-au îndreptat spre o modalitate concretă în care putea fi exprimată devoţiunea lui.

Pâine să mănânc. Iacov, care nu a ezitat să folosească mijloacele cele mai josnice în străduinţa de a-şi asigura partea cea mai mare de moştenire, cere acum în umilinţă nimic mai mult decât ocrotire, hrană, îmbrăcăminte şi o paşnică întoarcere în casa tatălui său. El avea să fie fericit să aibă strictul necesar din viaţă. Dorinţa lui după avere, lux, onoare şi putere a dispărut. Ce lecţie de umilinţă şi cât de bine o învăţase Iacov!


21 și dacă mă voi întoarce în pace în casa tatălui meu, atunci Domnul va fi Dumnezeul meu;

Atunci... va fi. El Îl considera pe Dumnezeu ca pe Dumnezeul părinţilor lui. La drept vorbind, el Îl primise cu mult timp în urmă pe Iehova ca Dumnezeul al său. Dacă în trecut el a depins în mare măsură de siguranţa căminului tatălui său, împrejurările au făcut acum necesară o legătură cu Dumnezeu mult mai personală şi reală pentru a avea tot ce primise ca dar până atunci în viaţă. El nu se adresa lui Dumnezeu pentru prima dată, dar era într-o părtăşie mai intimă şi mai matură cu El.

De aici înainte Iacov a dat dovadă de credincioşie faţă de Dumnezeu. El s-a supus stăpânirii divine şi I-a dat lui Dumnezeu omagiul unei inimi iubitoare şi recunoscătoare. Ce progres a făcut timp de 20 de ani între Betel şi Peniel! Harul stăpânea înăuntru, dar exista şi conflict. Tendinţele sale spre rău au rămas active şi, ocazional, el era înclinat să li se supună. Totuşi, principiile cele drepte câştigau în mod constant stăpânire asupra vieţii lui, şi el s-a întors în Canaan cu o încredere matură în Dumnezeu. Sub disciplina răbdătoare administrată de Dumnezeu, el a crescut constant în credinţă, până când din criza cea mare a vieţii sale la Mahanaim şi Peniel, a ieşit un prinţ al lui Dumnezeu.


22 piatra aceasta, pe care am pus-o ca stâlp de aducere aminte, va fi casa lui Dumnezeu și Îți voi da a zecea parte din tot ce-mi vei da.”

Piatra aceasta. Iacov a făcut cunoscută intenţia lui de a ridica în acest loc un altar pentru oficierea unui serviciu divin. Această hotărâre a adus-o la îndeplinire la mai mulţi ani după întoarcerea cu bine în ţara lui de naştere (vezi cap. 35,1.15).

Zecimea. Avraam şi Iacov au înţeles şi practicat amândoi plata zecimii (vezi cap. 14,20). Cuvintele lui Iacov înseamnă că în trecut nu fusese obiceiul lui. Probabil că avusese puţine lucruri care să-i aparţină. Poate că spiritul lui de acaparare l-a făcut să fie nepăsător în a da zecimea. Oricum ar fi, el a făcut o juruinţă că de aici înainte va plăti în mod credincios zecimea, nu pentru a câştiga favoarea Cerului, ci din recunoaşterea smerită şi iertării şi favorii lui Dumnezeu. El a făcut să iasă în evidenţă făgăduinţa lui, zicând: în mod sigur voi da, literal dând voi da. Cu alte cuvinte, el va continua să o dea. Judecând după viaţa lui viitoare de credincioşie şi consacrare faţă de Dumnezeu, nu este nici un motiv de îndoială că juruinţa a fost ţinută în mod credincios. Faptul că Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov atât de îmbelşugat în anii de mai târziu este o dovadă de credincioşie în această privinţă (vezi Maleahi 3,8-11). Timp de 77 de ani pare să nu fi fost un plătitor credincios al zecimii şi a părăsit Canaanul ca fugar sărac, cu nimic decât cu un toiag în mână, dar s-a întors 20 de ani mai târziu cu multe vite, turme, slugi şi o familie mare.

Fiecare creştin poate învăţa o lecţie esenţială pentru viaţă din experienţa lui Iacov. În timp de criză şi calamitate, el avea să chibzuiască dacă nu cumva binecuvântările cereşti au fost, poate, reţinute din pricina necredincioşiei în plata zecimii (vezi Hagai 1,6-11). Experienţa lui Iacov mărturiseşte că niciodată nu este prea târziu să se facă un nou început în această privinţă, nu pentru a câştiga favoarea lui Dumnezeu, ci ca un semn de iubire şi consacrare faţă de El. Binecuvântările cerului pot să coboare peste credinciosul sincer, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Iacov. Marele scop al lui Dumnezeu în toate procedeele Sale cu omul este să dezvolte un caracter care va reflecta pe Acela al Creatorului lui.

Comentariile lui Ellen G. White

1-22 PP 183-188

2 PP 183

10-17 MH 436

11, 12 PP 183

12 AA 153, 512; DA 206, 311; FE 86, 270; GC 19; ML 156; PP 568; 3T 64; 4T 465; 5T 539; 6T 93; 8T 130

12-14 SC 22

13-15PP 184; 4T 466

16 MH 226; 4T 466; 7T 193

16, 17 Ed 243; GW 179; LS 311; PK 49

16-22 PP 187

17 ML 286; MYP 265; PP 252; 5T 491; 6T 363

18 4T 466

20-22 4T 464

22 Ed 138; PP 188, 525; 3T 393