1 Saul se învoise la uciderea lui Ștefan. În ziua aceea, s-a pornit o mare prigonire împotriva Bisericii din Ierusalim. Și toți, afară de apostoli, s-au împrăștiat prin părțile Iudeii și ale Samariei.

Saul se învoise. [Saul consimţea, KJV; Saul încuviinţa, Nitz]. Mulţi autori pun propoziţia aceasta la sfârşitul cap. 7 pentru a lega relatarea martirajului lui Ştefan cu o relatare a atitudinii lui Saul faţă de el. Saul era de acord cu ceea ce se făcuse, deşi personal nu luase parte la uciderea cu pietre. Fără îndoială, mărturia neînfricată a lui Ştefan a tulburat mintea şi sufletul lui Saul mai profund decât şi-a dat el seama. Aceasta a avut ca rezultat un conflict lăuntric între propriul său fanatism fariseic şi convingerea cu privire la dreptatea cauzei lui Ştefan. Consecinţa acestui conflict a fost o sporită îndârjire împotriva creştinilor şi o persecutare şi mai mare (AA 101,102,112,113). La data aceea, a fost răsplătit pentru partea pe care o luase la martirizare, fiind făcut membru al Sinedriului (AA 102; vezi 1 Cor. 7,7). Mai târziu a mărturisit cu inima zdrobită partea pe care o îndeplinise la uciderea lui Ştefan (cf. Fapte 22,20).

În ziua aceea. [La data aceea, KJV; În acea zi, Nitz]. Literal, în ziua aceea. Uciderea lui Ştefan cu pietre a marcat începutul unei persecuţii organizate împotriva bisericii. După ce mersese atât de departe încât să ucidă pe Ştefan, conducerea iudaică şi-a îndreptat furia împotriva tuturor creştinilor.

O mare prigonire. Încă o dată biserica e persecutată de autorităţile iudaice, aşa cum fusese persecutată pe scară mai mică după vindecarea ologului (cap. 4,1-7) şi după moartea lui Anania şi Safira (cap. 5,17.18). Persecuţia aceasta este denumită mare – mare în extindere şi severitate. Vezi harta de la pag. 214.

Reiese din descrierea aceasta, din v. 3 şi din descrierile ulterioare ale lui Pavel (cf. cap. 22,4; 26,10.11) că persecuţia cuprindea în sine multă suferinţă şi întemniţare.

Bisericii. Adică, a bisericii locale, care se dezvoltase în capitală după Ziua Cincizecimii (vezi Matei 18,17). Lucrul acesta sugerează mai bine că erau şi alte ramuri ale bisericii în afară de Ierusalim, lucru care arată o creştere încurajatoare.

Afară de apostoli. Trei motive posibile au fost prezentate pentru rămânerea apostolilor: 1) Cei doisprezece înţeleseseră de la Domnul şi Învăţătorul lor că cel tocmit fuge, pentru că este tocmit (Ioan 10,13) dar ei au refuzat să-şi părăsească răspunderile. 2) Cei doisprezece au dorit să rămână în Ierusalim în ciuda oricărei persecuţii, deoarece cetatea era privită ca sediul creştinilor şi refugiaţii s-ar fi adresat acolo pentru călăuzire şi ajutor. 3) Persecuţiile erau, pe cât se pare, îndreptate împotriva acelora care, ca şi Ştefan, susţineau natura trecătoare a obiceiurilor (vezi Fapte 6,14) pe care fariseii le considerau esenţiale şi netrecătoare. Apostolii pare că au continuat să fie închinători la Templu, păstrându-se în curăţie rituală (cap. 10,14) şi se ţineau departe de comuniunea cu neamurile (v. 28). Marea masă a poporului de rând probabil privea la ei cu o considerabilă favoare şi respect. De aceea se poate ca persecuţia să fi fost îndreptată mai ales împotriva ucenicilor elenişti. Era lucru sigur că această categorie de persoane era cea mai activă în a face pasul următor în expansiunea bisericii. Nu se poate lua o decizie dogmatică în favoarea vreunuia din aceste trei motive oferite de comentatori şi de istorici bisericeşti.

S-au împrăştiat. Gr. diaspeiro, a împrăştia ca cerealele, a dispersa. În felul acesta furia vrăjmaşilor a izbutit numai în a face biserica să împlinească ceea ce prezisese Hristos (cap. 18). Toţi nu e nevoie de a include totalitatea membrilor (vezi cap. 1,1), ci numai pe cei mai fricoşi sau care puteau fi mai uşor identificaţi de persecutori sau care se remarcaseră ca fiind foarte activi. În rest, atât bărbaţi cât şi femei, continuau să locuiască în cetate (vezi cap. 8,3).

Părţile Iudeii şi ale Samariei. Cetăţi şi oraşe ca Herbronul, Gaza, Lydda şi Iope se poate să fi devenit cetăţi de refugiu pentru creştini. Acestui influx de creştini şi lucrării lui Filip (vezi v. 40) se poate atribui existenţa timpurie a unor comunităţi creştine în unele din locurile acestea (cf. cap. 9,32.36). Unii au fugit în Samaria, fără îndoială din cauza urii acelei populaţii faţă de iudei – o persoană care fugea de preoţii şi conducătorii din Ierusalim ar fi fost bine primită acolo. A doua regiune menţionată în cap. 1,8 era atinsă. Acesta poate să fi servit ca un prim pas pentru a doborî antipatia faţă de samariteni şi cu timpul fraţi cu greci.


2 Niște oameni temători de Dumnezeu au îngropat pe Ștefan și l-au jelit cu mare tânguire.

Oameni temători de Dumnezeu. [Evlavia, KJV]. Gr. eulebes, prinzând bine; şi prin extensie, prudenţă, evlavioşi (vezi cap.2,5). Anania, care a condus pe Pavel la botez, e caracterizat prin acest adjectiv (cap. 22,12). Deoarece persoanele înclinate spre iudaism sunt descrise ca fiind cucernice (cap. 13,50; 17,4.17), unii au tras concluzia că oamenii aceştia erau prozeliţi. Totuşi, cuvântul grecesc tradus devotaţi nu este eulebes, ci sebomenos. Acest detaliu sugerează că acest grup de oameni evlavioşi erau susţinători ai lui Ştefan care fusese omorât, dar nu şi apărători convinşi ai întregului adevăr mărturisit de acesta pe când se afla în viaţă, ca de exemplu: Nicodem sau Iosif din Arimatea care şi-au asumat responsabilitatea înmormântării lui Hristos după răstignirea Sa. Acest verset formează în mod evident o concluzie a naraţiunii din cap.

7. Au îngropat. [Au dus, KJV; Ridicară, Nitz]. Mai de grabă, înmormântară, deoarece cuvântul acesta cuprinde întreaga ceremonie a înhumării.

Mare tânguire. [Îl jeliseră foarte mult, Nitz]. Compară Gen. 23,2; Iov 1,20; 2,12; Marcu 5,38.39. Destul curaj trebuie să se fi cerut pentru a săvârşi ritualurile funerare pentru Ştefan, care căzuse înaintea furiei Sinedriului. De fapt, oricine ar fi fost ucis cu pietre sub acuzaţia de hulă de obicei nu avea onoruri funerare (Mişna Sanhedrin 6.5,6, ed. Soncio al Talmudului, p. 305). Tânguirea publică din partea celor cucernici ar fi putut să fie ca un protest împotriva celor care cauzaseră moartea lui Ştefan.


3 Saul, de partea lui, făcea prăpăd în biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei și-i arunca în temniță.

De partea lui. [Cât priveşte, KJV; Însă, Nitz]. Mai de grabă, însă. Versetul acesta continua naraţiunea începută în vers.1.

Făcea prăpăd. [Bântuia, Nitz]. Gr. lumaino, a prăpădi, a devasta, a ruina. Cuvântul este folosit în LXX la Psalmi 80,13 cu privire la prăpădul pe care îl face mistreţul sălbatic. Timpul folosit aici poate implica persecuţie stăruitoare. Pavel afirmă, am prigonit până la moarte (Fapte 22,4; cf. cap. 26,10). Pare că era, aşa cum a mărturisit el ulterior (cap. 26,11), un fel de ferocitate nebună în violenţa lui.

Biserică. În Ierusalim. Vezi vers.1; cf. cap. 26,10.

Prin case. [Fiecare casă, KJV]. Reiese din cap. 26,11 că Saul mai întâi a pătruns în sinagogi, urmărindu-şi victimele, şi apoi a urmărit pe creştini din casă în casă. Casele acestea s-ar fi putut de asemenea să fi fost locurile lor de adunare.

Lua cu sila. [Ducea cu forţa, KJV; Târând, Nitz]. Îi ducea cu sila la judecată.

Bărbaţi şi femei. Faptul că şi femeile erau printre cei ce sufereau sugerează că ele erau proeminente în biserică (cf. cele de la Luca 8,2.3; Fapte 1,14). În tot cursul istoriei bisericii ele s-au dovedit statornice sub persecuţie.

Temniţă. Şi anume pentru a aştepta acţiunea juridică. Numărul era prea mare pentru ca toţi să fie aduşi la o judecată neîntârziată.


4 Cei ce se împrăștiaseră mergeau din loc în loc și propovăduiau Cuvântul.

Mergeau din loc în loc. [Mergeau pretutindeni, KJV; Străbătură din loc în loc, Nitz]. Gr. dierchomai, a străbate, un cuvânt favorit la Luca pentru lucrarea misionară (cf. Luca 9,6; Fapte 8,40; 9,32; 11,19; 13,6). În cazul acesta, încercarea de a înăbuşi noua credinţă i-a dat o mai întinsă sferă de acţiune, aşa cum dorise Domnul (Fapte 1,8) şi a împins forţat dincolo de limitele la care sar fi mărginit pentru o perioadă mult mai lungă. Atunci, ca şi mai târziu, sângele martirilor a fost sămânţa bisericii.

Propovăduiau. [Propovăduind, KJV; Binevestind, Nitz]. Gr. evaggelizomai, pentru care o traducere foarte literară şi plastică este a evangheliza. Aceasta reprezintă grafic lucrarea făcută de aceşti creştini persecutaţi – ei au dus Evanghelia sau veşti bune (vezi Marcu 1,1) în multe locuri în care ei au fost răspândiţi.

Cuvântul. Acesta ar trebui să fie înţeles în sensul lui cel mai cuprinzător ca referindu-se la toată învăţătura cu privire la Hristos. Mare parte a cuvântului încă nu fusese pusă în scris şi depindea de soliile vorbite ale evangheliştilor voluntari.


5 Filip s-a coborât în cetatea Samariei și le-a propovăduit pe Hristos.

Filip. Acesta nu se poate referi la apostolul Filip, întrucât vers.1 afirmă precis că apostolii au rămas în Ierusalim. Referirea trebuie deci să fie la diaconul cu acest nume (vezi cap. 6,5). Deoarece era distins în această evanghelizare timpurie, el a fost după aceea cunoscut ca Filip evanghelistul (cap. 21,8).

Cetatea Samariei. Părerea este împărţită în ce priveşte dacă aceasta se referă la Sebaste (cunoscută mai înainte de Samaria) sau capitala Samariei sau la o cetate neidentificată (cf. cele de la v. 9). Indiferent de aşezarea precisă pe care ar avea-o, sămânţa fusese deja semănată (vezi Ioan 4,42). Drept urmare câmpurile erau albe pentru seceriş (Ioan 4,35).

Propovăduit. Gr. kerusso, un cuvânt deosebit de acela folosit în v. 4, şi însemnând a proclama [ca un crainic], implicând o predicare mai oficială, mai deliberată decât ceea a credincioşilor nehirotoniţi. Cuvântul este folosit atât cu privire la predica lui Ioan Botezătorul, cât şi a lui Hristos (Matei 3,1; 4,17). Timpul verbului implică faptul că Filip continua să predice.

Hristos. Mai de grabă, Hristosul, Cel Uns sau Mesia, Ioan 4,25 lasă a se înţelege că aşteptarea lui Mesia era puternică printre samariteni, ca şi printre iudei, şi lucrarea lui Filip deci era de a proclama că Cel mult aşteptat sosise, că Isus din Nazaret era Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.


6 Noroadele luau aminte cu un gând la cele spuse de Filip, când au auzit și au văzut semnele pe care le făcea.

Noroadele. [Poporul, KJV]. Mai de grabă, mulţimile, dând impresia unor mari adunări.

Luau aminte. Gr. prosecho, a ţine la, a aplica [mintea] la, prin urmare a da crezare la (Fapte 8,10.1; 16,14; 1 Tim. 1,4; 3,8; 4,1.13; 2 Petru 1,19). Textul implică faptul că mulţimi de oameni acceptau noua învăţătură. Bunăvoinţa cu care făceau lucrul acesta arată că, în ciuda influenţei potrivnice a lui Simon Magul (Fapte 8,9-11), care apăruse după ce Domnul fusese acolo, lucrarea Lui nu fusese în zadar.

Când au auzit. [Auzind, KJV]. Literal, auzindu-le, şi anume, cuvintele lui Filip. Samaritenii la început crezuseră simplu, ca rezultat al auzirii predicii lui Hristos (Ioan 4,39-42) fără semne (cf. Matei 12,38-42). Minunile săvârşite acum nu erau o temelie a credinţei lor, ci o întărire a ei. Semnele au înlăturat îndoielile cu privire la puterea care lucra prin Filip. Fără îndoială ele erau şi un corectiv contra influenţei lui Simon Magul (Fapte 8,9-11).


7 Căci din mulți îndrăciți ieșeau duhuri necurate și scoteau mari țipete; mulți slăbănogi și șchiopi erau tămăduiți.

Duhuri necurate. Părerea e împărţită cu privire la cea mai bună traducere a primei jumătăţi a acestui verset. Ea poate fi redată aşa: Deoarece duhuri necurate, strigând cu glas tare, ieşeau din cei posedaţi. Notaţi cum Luca, medicul, diferenţiază pe cei posedaţi de demoni de cei cu alte boli. Cu privire la duhuri necurate vezi cap. 5,16; vezi Nota Adiţională de la Marcu 1.


8 Și a fost o mare bucurie în cetatea aceasta.

Mare bucurie. Bucuria din această cetate samariteană ilustrează cât de favorabil a fost primită lucrarea emisarilor creştini de către oamenii în Samaria.


9 În cetate era un om, numit Simon, care zicea că este un om însemnat; el vrăjea și punea în uimire pe poporul Samariei.

În cetate. [În acea cetate, KJV]. La care se face referire în v. 5 Menţionarea separată a Samariei în v. 9 sugerează că termenul se referă la provincie şi nu la oraşul capitală.

Simon. Vezi Ioan 1,42. Omul acesta este de obicei pomenit ca Simon Magul, de la gr. magos, vrăjitor, sau mag. Potrivit cu Iustin Martirul (First Apology, 26) el a fost născut la Gitto, un sat din Samaria. Relatări mai târzii în Părinţi îl descrie într-o stăruitoare vrăjmăşie cu Petru, pe care l-a urmat la Roma pentru a se opune învăţării acolo. Cele mai multe dintre legende sunt de o autoritate extrem de îndoielnică. Simon era tipic pentru o categorie de iudei care speculau folosind prestigiul neamului lor şi credulitatea păgânilor. Unul din aceştia era Elima din Cipru (Fapte 13,8); exorciştii iudei itineranţi din Efes (cap. 19,13); şi Simon din Ciprul, afară de cazul că era acelaşi om cu Samariteanul (Iosif, Antiquities xx.7.2). Vezi Vol. V, p. 912; Vol. VI, p.34.

Un om însemnat. [Un om mare, KJV; un cineva însemnat, Nitz]. Versetul 10 defineşte mai clar natura pretenţiei. Strigătul oamenilor că Simon era puterea lui Dumnezeu cea care se numeşte mare era fără îndoială ecoul propriilor sale pretenţii. În vreun fel oarecare nedefinit, el pretinde că e o întrupare a puterii divine. El poate se considera Mesia. Nădejdile mesianice iudaice constituiau un tipar pentru împotriviri şi-i ajuta să-şi asigure urmaşi. Contrastează cu Filip (v. 5), care predica pe Hristos, nu pe sine.

Vrăjea. [Folosea vrăjitoria, KJV; Făcea magie, Nitz]. Mai de grabă, care mai înainte practicase magia în oraş. Magia se referă la artele practicate de Magii din Răsărit, care pretindeau că sunt fermecători, astrologi, ghicitori şi tâlcuitori de vise. Se poate ca Simon să nu fi avut decât cunoştinţe elementare de chimie, prin folosirea cărora atrăgea mai întâi atenţia şi apoi specula credulitate acelora care veneau să-l consulte. Iudeii cunoscuseră lucruri de felul acesta de pe vremea locuirii lor în Egipt, şi în literatura lor tradiţională făceau referire la înţelepciunea lui Moise pe nedrept şi mincinos numită astfel cf. Fapte 7,22; cf. la Dan. 1,20).

Punea în uimire poporul. Mai de grabă, uimea naţiunea, adică, poporul Samariei era superstiţios impresionat de aşa-numitele minuni ale acestui cineva mândru mare, Simon Magul.


10 Toți, de la mic până la mare, îl ascultau cu luare aminte și ziceau: „Acesta este puterea lui Dumnezeu, cea care se numește „mare”.”

Toţi… îl ascultau. Vezi v. 6. Înşelăciunile lui aveau mare succes, deoarece toate categoriile de oameni credeau în el. Vrăjitorul apare ca unul din cei mai timpuri dintre cei care vin cu semne şi minuni mincinoase, aşa ca să înşele, dacă ar fi cu putinţă chiar pe cei aleşi (cf. Matei 24,24; 2 Tes. 2,9).

Puterea lui Dumnezeu cea care se numeşte mare. [Mare putere a lui Dumnezeu, KJV; Puterea cea numită mare a lui Dumnezeu, Nitz]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea puterea lui Dumnezeu care este numită MARE. Irineu (Against Heresies, i.23; ANF, Vol. I, p. 348) spune despre Simon Magul că era slăvit de mulţi ca şi cum ar fi fost dumnezeu…. El se prezenta pe sine, într-un cuvânt, ca fiind cea mai înaltă dintre toate puterile.


11 Îl ascultau cu luare aminte, pentru că multă vreme îi uimise cu vrăjitoriile lui.

Îl ascultau. [Îl stimau, KJV; Erau cu luare aminte la dânsul, Nitz]. Gr. prosecho (vezi vers.6).

Îi uimise cu vrăjitoriile. [Îi fermecase, KJV; Îi scosese din minţi, Nitz]. Vezi v. 9. Multă vreme, în care această fascinaţie rea fusese exercitată, ar duce începutul vrăjitoriilor lui Simon aproape de timpul lucrării Domnului în Samaria, cu vreo şase sau şapte ani mai înainte.


12 Dar când au crezut pe Filip, care propovăduia Evanghelia Împărăției lui Dumnezeu și a Numelui lui Isus Hristos, au fost botezați, atât bărbați cât și femei.

Care propovăduia. [Predicarea, KJV]. Vezi v. 5. Atunci, ca şi acum, predicarea era un instrument important al mântuirii. (vezi 1 Cor. 7,21). Puterea soliei lui Filip s-a dovedit mai tare decât fascinaţia magiei lui Simon.

Împărăţiei lui Dumnezeu. Vezi Matei 4,17; Luca 17,20.21; Fapte 1,6. Când ogorul Evangheliei s-a întins, solia ucenicilor a devenit mai clară. Ea era cuprinzătoare şi specifică; conducea la botez pe ascultătorii ei.

Numelui lui Isus Hristos. Vezi cap. 2,21; 3,16.

Au fost botezaţi. Vezi Matei 3,6. Timpul verbului în greceşte de aici lasă a se înţelege nu un botez mare, ci o succesiune de convertiţi, atât bărbaţi cât şi femei, care erau admişi în felul acesta în biserică.


13 Chiar Simon a crezut; și după ce a fost botezat, nu se mai despărțea de Filip și privea cu uimire minunile și semnele mari care se făceau.

Chiar Simon. [Simon însuşi, KJV; Însuşi Simon, Nitz]. Mai degrabă, dând accentul din versiunea greacă, chiar Simon însuşi.

A crezut. Fără îndoială el a fost impresionat de minunile pe care le săvârşise Filip (v. 6); el se simţea a fi în prezenţa unei Puteri infinit mai mare decât a sa proprie. Dar a acceptat afirmaţiile lui Filip cu privire la moartea şi învierea lui Hristos fără a dezvolta o credinţă personală. Credinţa sa era de felul aceleia despre care vorbeşte Iacov (Iacov 2,14.19). O credinţă similară nedesăvârşită e descrisă în Ioan 8,31 unde anumiţi iudei sunt descrişi crezând în Isus în timp ce restul capitolului arată că ei nu posedau o credinţă mântuitoare. Totuşi Simon a înţeles de ajuns pentru a fi botezat, deşi, aşa cum a arătat atitudinea lui ulterioară, botezul său nu a putut să reprezinte vreo renaştere la o viaţă mai înaltă. El a rămas mai departe în fărădelege (Fapte 8,23). Luca face o deosebire între credinţa samaritenilor şi aceea a lui Simon; oamenii erau câştigaţi de predica lui Filip, dar Simon era atras de minunile pe care le vedea. Cu toate acestea, Dumnezeu nu a respins această credinţă nedesăvârşită. El a acceptat-o ca temelia pe care să clădească o credinţă mai acceptabilă. Când Simon a apostaziat, Petru a făcut apel la el (vers .22) să se pocăiască şi să se roage pentru iertare.

Privea cu uimire. [Se minuna privind, KJV; Văzând… rămase uimit, Nitz]. Mai degrabă expresia ar trebui să zică: privind semnele şi marile minuni care aveau loc, el era uimit (vezi v. 9). Lucrurile se inversaseră. Magul, de care alţii se uimiseră, se lăsa în voia unei vrăji mai puternice decât a sa personală şi era la rândul său uimit când privea puterea care însoţea proclamarea Evangheliei.


14 Apostolii care erau în Ierusalim, când au auzit că Samaria a primit Cuvântul lui Dumnezeu, au trimis la ei pe Petru și pe Ioan.

Apostolii. Ei rămăseseră la Ierusalim (v. 1), îndrumând activităţile bisericii. Domnul pusese cândva o limită geografică predicării soliei împărăţiei (Matei 10,5). El desfiinţase limitele acelea prin însărcinarea Evangheliei (Matei 28,19.20) şi prin instrucţiunea din Fapte 1,8). Vestea despre succesul lui Filip în Samaria a sosit la cei doisprezece ca dovadă că înlăturarea limitărilor era un fapt. Venise acum timpul pentru a se mărturisi despre Hristos în Samaria.

Au auzit. În ciuda persecuţiei, comunicarea dintre lucrătorii împrăştiaţi şi centrul lucrării a fost păstrată cu credincioşie.

Samaria. Solia lui Filip era dusă prin tot districtul de convertiţii săi entuziaşti.

Cuvântul lui Dumnezeu. Expresia este folosită aici de Luca, la fel ca în Evanghelia sa, cu privire la întreaga cuprindere şi esenţă a ceea ce însemnează Evanghelia lui Hristos (cf. Luca 5,1; 8,11.21).

Pe Petru şi pe Ioan. Evident n-a fost acordată nici o întâietate aparte vreunuia din cei doisprezece în zilele acelea timpurii. Prin decizia întregului apostolat, Petru şi Ioan au fost trimişi în misiunea din Samaria. Era logic de a alege pe aceştia doi, deoarece ei fuseseră extrem de activi la începutul lucrării bisericii (cf. cap. 1,15; 2,14; 3,1; 4,8 etc.). Nu e nici o dovadă de supremaţie a lui Petru; el era sub îndrumarea apostolilor, care l-au trimis pe el şi pe Ioan în această misiune. Ioan, care cândva dorea să ceară să cadă foc asupra samaritenilor (Luca 9,54) urma acum, ca în iubire, să le aducă botezul cu Duhul Sfânt şi cu foc (Matei 3,11). Sugestii că Ioan menţionat aici ar fi putut să fie Ioan Marcu (vezi Fapte 13,5.13) nu stă în picioare. Dacă Ioan Marcu ar fi trecut deja prin experienţele descrise în versetele următoare, el nu s-ar fi despărţit de Pavel şi de Barnaba (cap. 13,13).


15 Aceștia au venit la samariteni și s-au rugat pentru ei, ca să primească Duhul Sfânt.

S-au rugat. Acesta a fost primul act al celor doi apostoli. Ei nu au conferit Duhul Sfânt credincioşilor samariteni de curând botezaţi, ci au implorat pe Domnul să reverse Duhul asupra lor ca o urmare a botezului lor (cf. cap. 2,38), ca o dovadă a faptului că ei fuseseră primiţi de Dumnezeu.


16 Căci nu Se coborâse încă peste niciunul din ei, ci fuseseră numai botezați în Numele Domnului Isus.

Nu se pogorâse. [Căzuse, KJV]. Versetul acesta face o clară deosebire între botezul cu apă administrat de Filip şi primirea Duhului Sfânt prin lucrarea lui Petru şi a lui Ioan. Verbul tradus pogorâse [căzuse] e folosit cu privire la darul Duhului în cap. 10,44; 11,15, şi cu privire la răpirea sufletească a lui Petru din cap. 10,10.

Fuseseră numai botezaţi. [Erau numai botezaţi, KJV]. Mai degrabă, ei fuseseră numai botezaţi. Botezul cu apă fusese administrat de către Filip, dar darurile Duhului n-au căzut [nu s-au pogorât] până nu a sosit Petru şi Ioan.

În Numele. [În numele, KJV; Nitz]. Sau, în numele. Aceasta arată legătura strânsă cu care noii convertiţi la credinţă erau legaţi cu Hristos prin botez.


17 Atunci Petru și Ioan au pus mâinile peste ei, și aceia au primit Duhul Sfânt.

Mâinile peste ei. Vezi cap. 6,4.

Au primit. Notaţi că trei paşi au făcut în stare pe samariteni să primească Duhul Sfânt: 1) Propria lor mărturisire de credinţă la botez (v. 12), 2) rugăciunea apostolilor (vers.15) şi 3) punerea mâinilor apostolilor (v. 17).


18 Când a văzut Simon că Duhul Sfânt era dat prin punerea mâinilor apostolilor, le-a dat bani

A văzut Simon. El fusese botezat de Filip aşa cum fuseseră şi ceilalţi samariteni, dar mâinile apostolilor nu fuseseră puse asupra lui şi el nu primise Duhul, care fusese dat cu îndurare celorlalţi credincioşi. Trebuie să fi fost un motiv pentru aceasta; poate că fusese clar întrezărită adevărata lui natură. Distincţia făcută între el şi concetăţenii săi însă a trezit dorinţa sa. El a văzut dovada primirii de către ei a Duhului. Oamenii erau schimbaţi; s-ar putea ca ei să fi început să vorbească în limbi şi să profetizeze; cel puţin era evident că Duhul Sfânt intrase în vieţile lor.

Le-a dat bani. El a văzut că semenii lui erau înzestraţi cu capacităţi mult mai mari decât ale sale şi deşi personal nu poseda Duhul Sfânt, dorea puterea pe care ar fi adus o asemenea posesiune. De aceea i-a oferit bani lui Petru şi Ioan, nădăjduind să fie în stare să cumpere ceea ce nu primise gratuit. O astfel de purtare dă la iveală caracterul defectuos al credinţei sale şi descoperă motivele care îl stăpâneau. Oferta lui de bani a dat numele lui unei mari categorii de delicte eclesiastice. Orice încercare de a cumpăra puteri sau slujbe spirituale e etichetată ca simonie.


19 și a zis: „Dați-mi și mie puterea aceasta, pentru ca peste oricine-mi voi pune mâinile să primească Duhul Sfânt.”

Daţi-mi. Caracterul omului a fost acum deplin dat pe faţă. El nu dorea Duhul Sfânt pentru sine ca un dar spiritual care să pecetluiască botezul său, ci ca să poată folosi puterea spre a domina pe alţii. El dorea puterea exterioară fără a fi trecut prin schimbarea lăuntrică care ar fi îndreptăţit un astfel de dar. E posibil ca el să fi avut de gând să facă bani din această râvnită capacitate de a da Duhul Sfânt altora, aşa cum ar fi dorit el.


20 Dar Petru i-a zis: „Banii tăi să piară împreună cu tine, pentru că ai crezut că darul lui Dumnezeu s-ar putea căpăta cu bani!

Banii tăi să piară împreună cu tine. Literal: Argintul tău să fie împreună cu tine spre pierzare. Petru şi-a exprimat dezgustul faţă de oferta lui Simon. El şi-a dat seama că dacă acesta nu se schimbă va fi nimicit. Dar el n-a privit starea lui Simon ca fără de nădejde, deoarece în v. 22 l-a îndemnat la pocăinţă şi să fie iertat.

Darul lui Dumnezeu. Expresia poate fi tradusă, pentru că ai gândit să capeţi darul lui Dumnezeu prin bani. Atitudinea lui Simon trăda fundamental o greşită înţelegere a caracterului lui Dumnezeu şi a darurilor Duhului. El mai avea de învăţat că lucrurile cele mai scumpe din viaţă nu pot fi cumpărate cu bani.


21 Tu n-ai nici parte, nici sorț în toată treaba aceasta, căci inima ta nu este curată înaintea lui Dumnezeu.

N-ai nici parte, nici sorţi. Aceasta nu este o pronunţare a unei sentinţe arbitrare, ci un raţionament bazat pe starea cunoscută a inimii lui Simon. El nu aparţinea cu adevărat familiei lui Dumnezeu, el nu era eligibil pentru a se împărtăşi de privilegiile şi răspunderile ei. În ce priveşte comentariul asupra cuvântului sorţ, vezi cap. 1,26.

Treaba aceasta. [Chestiunea aceasta, KJV; Cuvântul acesta, Nitz]. Sau, cuvântul acesta. Expresia aceasta se referă evident la subiectul în discuţie, adică, puterea de a da Duhul Sfânt prin punerea mâinilor (v. 19). Dar dacă e adoptată redarea cuvântului acesta, referirea e la v. 14, unde se spune Samaria a primit cuvântul lui Dumnezeu.

Curată. [Dreaptă, KJV; Nitz]. Gr. euthus, drept, şi prin extensie, într-un sens moral, cinstit, drept, adevărat, sincer. Cuvântul folosit de Petru este rar în NT, dar în epistolele sale acesta apare din nou (2 Petru 2,15).


22 Pocăiește-te, dar, de această răutate a ta și roagă-te Domnului să ți se ierte gândul acesta al inimii tale, dacă este cu putință;

Pocăieşte-te. Vezi Matei 3,2. Aceasta este prima condiţie pentru a căpăta iertare şi a abate pedeapsa meritată. Notaţi că, deşi atitudinea lui Simon e descrisă ca fărădelege, apelul lui Petru arată că mântuirea încă îi mai era la îndemână.

Roagă-te Domnului. [Roagă-te lui Dumnezeu, KJV]. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) exprimarea Domnului în loc de lui Dumnezeu. Lucrul acesta ar fi o referire specială la Domnul Isus, contra căruia se săvârşise greşeala lui Simon.

Gândul. Gr. epinoia, scopul, intenţia, dând ideea unei plănuiri depline. Lucrul acesta face ca ofensa adusă Domnului să fie cu atât mai mare. Apostolul vede că mintea lui Simon era întunecată de propriile planuri şi că lăcomia lui, vecină cu idolatria, face pocăinţa aproape imposibilă. Dumnezeu e totdeauna pregătit să ierte, dar omul adesea nu e pregătit pentru iertare (vezi Psalmi 32,1; 130,4).


23 căci văd că ești plin de fiere amară și în lanțurile fărădelegii.”

Văd. Cu o adevărată putere de pătrundere, Petru apreciază conţinutul inimii lui Simon.

Fiere amară. Adică, fiere care este amărăciune şi în următoarea expresie, lanţurile fărădelegii. Petru îl vede pe om cufundat în amărăciune şi înlănţuit în nelegiuire. Simon a permis ca invidia şi lăcomia să-i amărască sufletul, iar ticăloşia să devină un obicei al cărui prizonier devenise.


24 Simon a răspuns: „Rugați-vă voi Domnului pentru mine, ca să nu mi se întâmple nimic din ce ați zis.”

Rugaţi-vă… pentru mine. Simon arată prin natura solicitării sale că nu e mişcat de adevărata pocăinţă. El nu dă pe faţă întristare. El nu vede nici o nevoie de schimbare a caracterului. El cere numai să fie scăpat de ameninţarea pedepsei. Rugămintea lui poate fi comparată cu cererea des repetată a lui Faraon adresată lui Moise: Rugaţi-vă Domnului (Exod 8,8.28; 9,28; 10,17), care reflectă numai temerea lui şi n-a avut ca rezultat nici o schimbare în purtare. Nu e nici o relatare de pocăinţă ulterioară din partea lui Simon şi, deci se poate presupune, că el a rămas neconvertit.

Acesta este sfârşitul relatării despre Simon în cartea Faptelor Apostolilor, dar istoria bisericească timpurie păstrează multe legende cu privire la el. Legendele acestea îl prezintă ca un conducător cu de la sine putere al unei forme pervertite de creştinism care s-a luptat stăruitor împotriva credinţei predicate de apostoli. Descrierea needificatoare poate fi urmărită în Homilies Pseudo Clementine ii.18-39, Recognitions ii.5-16; Iustin Martirul First Apology 26.56; Irineu Against Heresies i.23; Eusebiu, The Ecclesiastical History ii.13.3-18; 14.1-6; 15.1. Scrierile acestea zugrăvesc pe Simon ca pe un premergător al ereticilor gnostici, un învăţător al cărui sistem era întemeiat în cea mai mare măsură pe astrologie, angelologie şi o copleşitoare credinţă în propriile sale puteri divine. Vezi Vol. V, p. 912; Vol. VI, p.34.


25 După ce au mărturisit despre Cuvântul Domnului și după ce l-au propovăduit, Petru și Ioan s-au întors la Ierusalim, vestind Evanghelia în multe sate de ale samaritenilor.

[Şi ei, KJV]. Acesta, cu certitudine, prezintă pe apostolii Petru şi Ioan. Unii comentatori cred

că acesta cuprinde şi pe Filip. Totuşi, vezi AA 107.

Au mărturisit. Gr. diamarturismai, A mărturisi cu râvnă.

Au propovăduit. Gr. laleo, a vorbi, a spune.

S-au întors. Forma verbului în versiunea greacă de aici poate fi tradusă au început să se întoarcă. Ei au continuat să predice Evanghelia, în timp ce-şi făceau drumul înapoi spre Ierusalim.

Aşa se încheie raportul inspirat al pătrunderii creştinismului în Samaria, cu excepţia unei referiri trecătoare în cap. 15,3.


26 Un înger al Domnului a vorbit lui Filip și i-a zis: „Scoală-te și du-te spre miazăzi, pe drumul care coboară spre Ierusalim la Gaza și care este pustiu.”

Un înger. [Îngerul, KJV]. Mai bine, un înger. Luca e atent la serviciul îngerilor (cf. Luca 1,38 şi Fapte 10,7; Luca 2,9 şi Fapte 12,7; Luca 24,4 şi Fapte 1,10; 15,30). Construcţia în versiunea greacă sugerează că un înger a vorbit lui Filip în timp ce Petru şi Ioan îşi făceau lucrarea de evanghelizare. Chemarea supranaturală s-ar prea putea ca să fi venit într-o viziune (cf. Corneliu, Fapte 10,3).

Miazăzi. [Sud KJV]. Gr. mesembria, în general redat prin miazăzi, sau amiază. Totuşi, în Emisfera Nordică, soarele e la sud când ajunge la meridian; de unde cuvântul a ajuns să însemne partea locului, adică, sud. Unii autori preferă pe amiază.

Pe drumul. [Spre drumul, KJV; Pe calea, Nitz]. Mai de grabă, pe calea, sau de-a lungul drumului.

Gaza. Numele acesta este transliterarea greacă a ebr. ‘Azzah, care însemnează tare. Gaza (numită şi Azzeh în Deut. 2,23; 1 Regi 4,24; Ier. 25,20) era o cetate sudică de graniţă a canaaniţilor timpurii (Gen. 10,19). A fost ocupată mai întâi de Avimi şi apoi de Caftorimi (Deut. 2,23). Iosua nu a putut să-i supună (Iosua 10,41; 11,22). Iuda a deţinut-o o scurtă perioadă de timp (Jud. 1,18), dar curând au pierdut-o, fiind luată de filisteni (Iosua 13,3; Jud. 3,3), care au făcut-o cetatea cea mai de sud a celor cinci cetăţi ale lor. Cetatea a fost scena umilirii şi morţii lui Samson (Jud. 16) şi a continuat să fie deţinută de filisteni pe vremea lui Samuel şi mai departe (1 Samuel 6,17). Solomon (1 Regi 4,21.24) şi mai târziu Ezechia (2 Regi 18,8) au atacat-o. Ea a rezistat asediului lui Alexandru cel Mare timp de cinci luni, dar cu timpul a fost capturată şi a devenit un post militar important în timpul luptelor dintre ptolemei şi seleucizi şi în războaiele Macabeilor (1 Macabei 11,61).

Pe la 96 î.Hr., Gaza a fost distrusă şi populaţia ei masacrată de Alexandru Ianeul (Iosif, Antiquities xiii.13.3 [358-364]), dar a fost rezidită de proconsulul Galinius (ibid. XVI.5.3 [88]), deşi se pare că cetatea restaurată era mai aproape de mare decât cea veche. De la Ierusalim la Gaza, la vreo 50 de mile mai la sud-vest, erau mai multe drumuri de acces. Un drum mai spre nord trecea în apropiere de Lyda, şi apoi mergea paralel cu ţărmul spre sud prin Azot la Gaza. Un altul mergea spre sud la Hebron, apoi prin direcţia vest prin ţinutul pustiu către cetatea Gaza. Cel din urmă este cel mai probabil drumul din această naraţiune, mai ales dacă mesembria e tradus sud.

Pustiu. Expresia spune literal, ca şi cum ar fi propoziţie separată: Aceasta e pustiu. Nu e nimic care să arate dacă acestea erau cuvintele îngerului sau o notă explicativă adăugată de Luca. La fel nu e clar dacă acesta se referă la drum sau la oraş, deşi nu e probabil ca Luca să dea numele unei cetăţi şi apoi să o descrie ca fiind pustie. RSV o traduce: Aceasta este un drum pustiu. [Această cale este pustie, Nitz]. În credinţă simplă, Filip trebuie să se ducă pe drumul mai puţin umblat, mai puţin promiţător de la Ierusalim la Gaza şi fără să cunoască că pe drumul acela urma să întâlnească un călător a cărui convertire urma să fie atât de memorabilă. Vezi Harta activităţii misionare a diaconului Filip


27 Filip s-a sculat și a plecat. Și iată că un etiopian, un famen cu mare putere la împărăteasa Candace a etiopienilor și îngrijitorul tuturor vistieriilor ei, venit la Ierusalim ca să se închine

Filip s-a sculat şi a plecat. [El s-a sculat şi a plecat, KJV]. Imediata lui ascultare descoperă lipsa oricărei îndoieli cu privire la autenticitatea soliei pe care o primise.

Etiopian. [Un om din Etiopia, KJV]. Etiopia, ca şi Cuş din VT, este un nume general dat ţării la sud de întâia cataractă a Nilului şi extinzându-se în Etiopia modernă. Partea ei nordică era marele regat Meroe în valea superioară a Nilului, care a fost cârmuită de regine în decursul unei lungi perioade de timp şi e foarte probabil ca eunucul să fi venit din regatul acesta. Legătura lui cu poporul iudeu prezintă multe puncte de interes. Potrivit cu Scrisoarea lui Aristeas 13, în decursul domniei unuia din faraoni numit Psametic (poate Psametic II, 594-588 î.Hr.) o unitate de iudei a fost trimisă în Egipt pentru a ajuta într-o campanie contra Etiopiei. Influenţe iudaice fără îndoială fuseseră la lucru în regiunea aceea de secole. Lucrul acesta poate fi reflectat în lucrarea curajoasă a unui eunuc etiopian timpuriu Ebed – Melec, pe vremea lui Ieremia (cap. 38,7-13; 39,15-18). Chiar şi mai de timpuriu evreii aşteptaseră şi văzuseră administrarea etiopienilor în comunitatea lor (Psalmi 68,31; 87,4).

Famen. [Eunuc, KJV; Nitz]. Vezi Estera 1,10; 2,3; Matei 19,12.

Mare putere. [Mare autoritate, KJV]. Gr. dunastes, principe, potentat, slujbaş superior. Litera legii deuteronomice (vezi Deut. 23,1) era explicită cu privire la excluderea eunucilor [famenilor] din sanctuarul lui Dumnezeu, dar lucrul acesta a fost fără învoială modificat în practică. Admiterea eunucului păzitori ai Sabatului în rândurile poporului lui Dumnezeu e făgăduită de Isaia (cp. 56,4). Rangul, rasa şi starea fizică nu sunt factori în admiterea în familia Tatălui nostru ceresc (Gal. 3,28.29; Col. 3,10.11).

Candace. Acesta pare să fi fost un nume sau un titlu dinastic, ca Faraon sau Ptolemeu în Egipt şi Cezar la romani şi nu numele personal al unei regine aparte. Numele apare în Strabo, Geography xvii.1.54; şi Dio Cassius, History, liv. 5.4-6. După Eusebiu (c. anul 325 d.Hr.) Etiopia era încă sub domnia unei regine pe vremea sa (The Ecclesiastical History ii.1.13).

Visteriilor. [Tezaurului, KJV; Nitz]. Gr. gaza, tezaurul regal, tezaur, un cuvânt de origine persană care intra în uz cam pe vremea aceasta la scriitorii greci şi latini (Cicero De officiis ii.22 [76]). Traducătorii LXX l-au folosit în Ezra 5,17; 6,1; 7,21; Isa. 39,2. Nu e găsit în altă parte în NT, dar o formă compusă e folosită cu privire la tezaurul Templului (Luca 21,1). Filip întâlneşte un om care poartă grijă de gaza, tezaur. Evanghelistul îl ajută să găsească un tezaur, la fel cum omul din parabola din Matei 13,44 a găsit o comoară, căutând-o sârguincios.

Să se închine. Pare că eunucul acesta era un prozelit circumcis al neprihănirii (vezi Vol. V, p.63) care vizita Ierusalimul ca să se închine la Templu. Prozeliţi, ca şi iudei, veneau la Ierusalim pentru scopul acesta, după cum se poate vedea din enumerarea celor prezenţi la Ziua Cincizecimii (Fapte 2,10). Potrivit cu Ioan 12,20, greci veneau la sărbătorile de la Ierusalim. Eunucul venise la Ierusalim în căutarea unei binecuvântări, dar înainte de a ajunge acasă, el urmează să primească una care întrece toate aşteptările sale. Vezi Vol. IV, p.27-30.


28 se întorcea de acolo și ședea în carul lui și citea pe prorocul Isaia.

Se întorcea. Anume de la Ierusalim la Etiopia, la terminarea recentei lui vizite, pentru a se închina la Templu.

Citea. Mai de grabă, se ocupa cu cititul. Pare că citea cu glas tare (vezi v. 30), întrucât aceasta era o practică obişnuită la orientali. Se prea poate ca omul să fi cumpărat sulul lui Isaia pe când fusese la Ierusalim şi dacă lucrurile stau aşa, minunatele expresii ale profetului evanghelist trebuie să-i fi părut proaspete şi bogate. E clar, din v. 32,33, că el citea din capitolul al 53-lea din Isaia în versiunea LXX.


29 Duhul a zis lui Filip: „Du-te și ajunge carul acesta!”

Duhul a zis. Compară cu v. 26. Aici Duhul vorbeşte şi dă instrucţiuni clare date evanghelistului, printr-un îndemn lăuntric sau o voce ce se auzea.

Ajunge. [Alipeşte-te de, KJV; Ţine-te de, Nitz]. Acest slujbaş regal fără îndoială avea o mare suită la care, ar fi natural ca un călător singuratic pe o cale pustie, să se alipească. Filip ar fi fost în stare să se apropie şi să asculte ceea ce se citea fără a fi considerat intrus.


30 Filip a alergat și a auzit pe etiopian citind pe prorocul Isaia. El i-a zis: „Înțelegi tu ce citești?”

Filip a alergat. Adică a alergat la car, în neîntârziată ascultare de porunca Duhului. Creştinii ar trebui să imite acest răspuns prompt. Aceia care fac aşa vor găsi mai mulţi oameni dispuşi să accepte o conversaţie sinceră având ca centru pe Hristos de cât s-ar aştepta de obicei.

Înţelegi tu ce citeşti? Notaţi începerea iscusită a conversaţiei: Filip a început chiar de acolo de unde l-a găsit pe om şi şi-a adaptat abordarea la interesele clientului său, în perspectivă. Prin aceasta el dă un exemplu pe care să-l urmeze fiecare lucrător creştin. Întrebarea lui Filip s-a referit la înţeles şi nu la cuvinte. Forma ei în limba greacă implică faptul că aştepta un răspuns negativ. Se poate că eunucul să fi auzit oarecare explicaţii iudaice ale pasajului, dar probabil nu avea nici o idee cât de vagă cu privire la faptul că acele cuvinte se refereau la Isus Hristos. Dar Filip le cunoştea înţelesul şi a fost mânat de Duhul să explice eunucului importanţa lor.


31 Famenul a răspuns: „Cum aș putea să înțeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva?” Și a rugat pe Filip să se suie în car și să șadă împreună cu el.

Cum aş putea? Întrebarea lasă să se înţeleagă lipsa de capacitate, deoarece nu era instruit să interpreteze Scripturile.

Călăuzi. Gr. hodegeo, a conduce pe propria cale, a călăuzi. Acelaşi cuvânt este folosit de Isus cu privire la călăuzirea Duhului Sfânt (Ioan 16,13). Eunucul, înapoindu-se în Etiopia, unde urma să fie separat de cei care-l călăuziseră până aici în Ierusalim, simte că are nevoie de instruire competentă pentru acest pasaj dificil. Întrebarea lui sugerează că el lua de prima dată în consideraţie pasajul acesta sau că îi era imprimat de Duhul ca un nou accent.

A rugat. [A dorit, KJV; Rugă, Nitz]. Mai de grabă, a implorat. Cuvântul lasă a se înţelege

o cerere stăruitoare şi arată râvna eunucului de a avea mai multă instruire. Notaţi cât de bine e împlinit îndemnul (v. 29) Duhului. Filip se apropie şi eunucul însuşi invită pe evanghelist să se suie în carul său şi să citească împreună.


32 Locul din Scriptură pe care-l citea era acesta: „El a fost dus ca o oaie la tăiere; și, ca un miel fără glas înaintea celui ce-l tunde, așa nu Și-a deschis gura;

Locul. Gr. perioche, conţinutul. Cuvântul acesta a fost folosit ca un echivalent pentru termenii ebraoco parashah, sau hapitarah, pasajele din Scriptură rânduite pentru citire publică în sinagogi (vezi Vol. V, p. 57). Cuvântul era în uz obişnuit la greci şi a fost adoptat de Cicero (Letters to Atticus xiii.25). El însemna întregul context al pasajului. Scriptură (la singular aici, şi în greacă) se referă la un pasaj al Scripturii şi nu la totalitatea Scripturilor. Prin urmare, expresia poate fi tradusă: Cuprinsul pasajului din Scriptură. Versetele citate sunt din Isaia 53,7.8 şi sunt date cuvânt cu cuvânt din LXX.

A fost dus. Pentru comentariul general la pasajul citat vezi Isaia 53,7.8, reţinând faptul că citatul din NT e o traducere a textului din LXX şi nu a celui ebraic.


33 în smerenia Lui, judecata I-a fost luată. Și cine va zugrăvi pe cei din timpul Lui? Căci viața I-a fost luată de pe pământ.”

Smerirea Lui. Expresia poate fi tradusă literal: în umilinţă judecata Lui a fost luată, dar exprimarea e capabilă de diferite interpretări. Ar putea să însemneze că osândirea Lui a fost înlăturată, sau anulată; adică, pentru că S-a umilit, după aceea a fost înălţat; sau alternativ Dreptatea I-a fost tăgăduită în umilinţa Lui, aşa cum fără îndoială a fost în timpul judecării Lui. Ebraica la Isaia 53,8 sugerează: El a fost luat prin apăsare şi judecată, adică, El a fost victima unei crime judiciare.

Cei din timpul Lui. [Generaţia Lui, KJV; Cei din neamul lui, Nitz]. Expresia aceasta a avut diferite interpretări: 1) Cine va declara numărul celor care au împărtăşit viaţa Lui şi, ca să zicem aşa, au răsărit din El? 2) Cine, în măsura generaţiei Lui, au fost destul de înţelepţi ca să considere? 3) Cine va spune nelegiuirea generaţiei strâmbe şi perverse în care a trăit El? Vezi şi la Isaia 53,8.

Viaţa I-a fost luată. Versiunea ebraică la Isaia 53,8 sugerează că Mântuitorul a fost târât grabnic la o moarte violentă. Versiunea LXX exprimă acelaşi gând, şi nu face nici o referire la plecarea lui Hristos de pe pământ la înălţarea Lui.


34 Famenul a zis lui Filip: „Rogu-te, despre cine vorbește prorocul astfel? Despre sine sau despre vreun altul?”

Rogu-te. Scurta întâlnire a eunucului cu acest om al lui Dumnezeu trebuie să fi făcut o impresie foarte favorabilă, deoarece arăta o încredere neîntârziată în capacitatea lui Filip de a răspunde la întrebarea lui. Aceasta i-a oferit lui Filip ocazia pe care o căuta. Creştinul va fi adesea surprins de felul în care apar ocaziile când e pregătit şi dispus să le folosească.

Despre cine? Eunucul era destul de ager pentru a pune întrebarea cea mai însemnată cu privire la pasajul pe care-l citea, şi anume, la cine se referea cuvintele lui Isaia? Întrebarea n-a fost rezolvată pe vremea lui şi e încă mult disputată în vremea noastră (vezi Isaia 41,8; 42,1; 52,13; 53,1). Filip, totuşi nu are îndoieli cu privire la subiect – şi nici noi n-ar trebui să avem. Întrebarea i-a creat ocazia pentru a predica pe Isus etiopianului.


35 Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura aceasta și i-a propovăduit pe Isus.

A luat cuvântul. [Şi-a deschis gura, KJV; Deschizându-şi gura, Nitz]. Expresia, ori de câte ori apare în NT, implică ceva ca o cuvântare închegată şi nu simplul act al vorbirii (cf. Matei 5,2; 13,35; Fapte 10,34).

Scriptura aceasta. Filip a întâmpinat pe eunuc pe propriul său teren – la pasajul pe care-l studia. Nu era un loc mai bun pentru Filip ca să înceapă. Şi nici pentru predicatorul de astăzi nu este o ocazie mai bună ca aceasta.

I-a propovăduit pe Isus. În timpul rămânerii lui la Ierusalim, eunucul probabil auzise despre învăţătura lui Isus. Lucrarea ucenicilor atrăsese atenţia întregii cetăţi (cap. 2,41; 4,33; 5,12-14; 6,7.8). Dar profeţia aceasta este una dintre cele mai clare zugrăviri ale morţii ispăşitoare a lui Isus Hristos ca singura cale de mântuire din condamnarea şi puterea distrugătoare a păcatului. Urmarea arată că învăţătura lui Filip cuprindea nu numai o aplicare a profeţiei la Isus Hristos, ci şi învăţătură cu privire la ce însemna să se ataşeze la asociaţia ucenicilor Lui. E clar din NT că o astfel de învăţătură era dată mai înainte de cufundarea candidaţilor în apa botezului.

Predicarea lui Isus e lucrarea nu numai a fiecărui predicator al Evangheliei, dar şi a fiecărui creştin, indiferent dacă predicarea este făcută prin cuvânt sau prin mărturisirea vieţii de toate zilele. Indiferent de subiectul anunţat al predicii, tema principală ar trebui să fie Isus Hristos.


36 Pe când își urmau ei drumul, au dat peste o apă. Și famenul a zis: „Uite apă; ce mă împiedică să fiu botezat?”

Pe când îşi urmau ei drumul. [Pe când mergeau ei, KJV]. Filip şi eunucul trebuie să fi călătorit o bucată de vreme împreună, deoarece el nu numai că i-a prezentat faptele mântuirii prin Isus Hristos în cadrul celor din Isaia 53, dar a dus instruirea până la punctul la care eunucul a înţeles rostul botezului şi l-a dorit pentru sine.

O apă. [O anumită apă, KJV]. În sec. al 4-lea aceasta era identificată cu Betsura, Bet-Ţur din 2 Cron. 11,7, la 20 de mile de Ierusalim şi la 4 mile de Hebron. Un izvor de acolo încă păstrează vechiul nume în forma arabă, Beit-Şur. Alţii gândesc că izvorul era în Wadi-el-Hesi, între Eleutheropolis şi Gaza, nu departe de vechile cetăţi Lachiş şi Eglon. Locul acesta concordă mai bine cu proximitatea evenimentului de la Gaza şi cu informaţia că drumul călătoriei mergea prin pustiu, însă identificarea sigură nu e cu putinţă.

Ce mă împiedică? [Ce împiedică?; KJV]. Dorinţa vie a eunucului de a completa pregătirea sa pentru a deveni membru al bisericii Domnului său de curând găsită e exemplară. Iniţiativa era a sa; el nu avea nevoie de nici un îndemn din partea lui Filip. El aflase de un Mântuitor şi îşi părăsise păcatele. El fusese instruit în Numele şi Calea (cf. Fapte 4,12; Ioan 14,6). Ce motiv putea fi prezentat pentru a-i refuza ritualul botezului?


37 Filip a zis: „Dacă crezi din toată inima, se poate.” Famenul a răspuns: „Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu.”

Dacă crezi. Dovezi textuale favorizează (cf. p. 10) omiterea acestui verset. E cu putinţă ca o explicaţie marginală extrasă dintr-o mărturisire de credinţă timpurie să se fi strecurat în text la punctul acesta. Ar trebui să se noteze totuşi că adevărul exprimat în v. 37 este arătat în forme variate în alte locuri în Biblie (cf. Ioan 3,16; Fapte 2,38; 16,30.31).


38 A poruncit să stea carul, s-au coborât amândoi în apă, și Filip a botezat pe famen.

A poruncit. Aceasta a făcut ca întreaga suită să se oprească pe loc. Membrii ei trebuie să fi fost martori interesaţi ai botezului şi unii din ei poate au alcătuit sâmburele congregaţiei creştine din Etiopia. Tradiţia afirmă că eunucul a proclamat Evanghelia la concetăţenii săi.

S-au pogorât amândoi în. Gr. katabain eis, a coborî la sau a coborî în. Dacă expresia aceasta a apărut de la sine, nu ar fi cale pentru a decide dacă Filip şi eunucul au coborât la marginea apei sau dacă ei de fapt au intrat în ea. Dar expresia întregitoare din v. 39 rezolvă chestiunea în chip satisfăcător.


39 Când au ieșit afară din apă, Duhul Domnului a răpit pe Filip, și famenul nu l-a mai văzut. În timp ce famenul își vedea de drum, plin de bucurie,

Au ieşit afară. Gr. anabaino ek, a ieşi din. Aceasta arată că amândoi bărbaţi au coborât în apă, altminteri ei nu ar fi putut ieşi afară din apă. Aceasta a avut loc cu siguranţă pentru scopul botezului prin scufundare. Vezi Matei 3.6; Marcu 16,16; Rom. 6,3-6. Aici, deci avem o ilustrare clară a metodei de botez folosită în biserica primară, chiar în ocazii de acestea neaşteptate şi oarecum neoficiale ca aceasta.

Duhul. Duhul iniţiase întâlnirea lui Filip cu eunucul şi acum când se ajunsese la un rezultat încărcat de succes, Duhul din nou i-a pus la îndemână noi posibilităţi de slujire.

A răpit. Gr. harpazo, a apuca, a duce cu forţa, a smulge şi a duce. Acelaşi verb e folosit într-un fel comparabil în 1 Tes. 4,17; Apoc. 12,5. Sentimentul omenesc ar fi mânat cu siguranţă pe evanghelist să rămână pentru a completa lucrarea sa cu eunucul, Filip a fost literal smuls şi îndepărtat de la companionul său. Compară 1 Regi 18,12; 2 Regi 2,16; Ezechiel 3,12.14.

Îşi vedea de drum. [Şi a mers, KJV; Dar mergea pe calea sa, Nitz]. Literal, deoarece el sa dus. Aceasta explică mai clar pentru ce eunucul nu l-a mai văzut. Ea sugerează de asemenea faptul că eunucul a acceptat dispariţia lui Filip ca pe un act supranatural că el nu a irosit timp în cercetarea zadarnică a învăţătorului şi botezătorului său, ci mai de grabă şi-a văzut de drum, adică, şi-a continuat călătoria sa întreruptă.

Plin de bucurie. [Bucurându-se, KJV]. Poziţia acestui cuvânt la sfârşitul expresiei e tipic lucană (cf. Luca 15,5; 19,6). Crezând că Filip era în mâinile lui Dumnezeu, eunucul nu simţea nici o îngrijorare cu privire la el, ci şi-a putut îngădui să-şi vadă de drum, bucurându-se în lumina cea nouă pe care o primise. Eusebiu (The Ecclesiastical History ii.1.13; ed. Laeb, Vol. 1, p.110,111) vorbeşte despre eunuc ca reîntorcându-se în ţara lui de naştere, şi predicând acolo cunoaşterea Dumnezeului universului şi lucrarea Mântuitorului nostru care dă viaţă oamenilor şi felul acesta implicând cuvintele Etiopia aleargă cu mâinile întinse spre Dumnezeu (Psalmi 68,31). E lucru semnificativ că biserica etiopiană a avut elemente similare cu iudaismul în decursul istoriei ei. Ea a fost de timpuriu separată de restul creştinismului şi a păstrat simplitatea de viaţă şi învăţătură a bisericii primare pentru un timp. Creştinii etiopieni au ţinut Sabatul zilei a şaptea multă vreme, potrivit poruncii, împreună cu ţinerea zilei întâi a săptămânii.


40 Filip se afla la Azot, de unde s-a dus până la Cezareea. Și propovăduia Evanghelia în toate cetățile prin care trecea.

Se afla. [A fost aflat, KJV]. Prepoziţia greacă eis poate fi tradusă literal în, sugerând că Filip se aflat în lăuntrul cetăţii. Nu că a fost trimis cineva să-l caute, ci Filip se afla în cetate şi prezenţa lui a fost făcută cunoscut.

Azot. Asdodul VT (1 Sam. 5,1-7), una din cele cinci cetăţi principale ale filistenilor, cam la 3 mile de mare la mijlocul drumului dintre Gaza şi Iope. Ca şi Gaza, istoria lui a fost marcată de asedii succesive: de asirienii (Isaia 20,1), de egipteni (Herodot ii.159; vezi Ier. 47,1), de Macabei (1 Macabei 5,68; 10,84). A fost refăcut de generalul roman Galinius în anul 55 î.Hr. Vechiul nume persistă în modernul Esdiid, dar această cetate de astăzi este doar un biet sat sărac şi prizărit. Filip nu s-a oprit acolo, ci a trecut prin, a trecut mai departe (vezi Fapte 8,4). Naraţiunea lui Luca sugerează că Filip şi-a continuat lucrarea sa ca evanghelist. Psalmistul numeşte Filistia ca unindu-se cu Etiopia pentru a da un număr de convertiţi pentru cetatea lui Dumnezeu (Psalmi 87,4).

Propovăduia. Mai bine, el continua să predice. Experienţa remarcabilă a lui Filip cu eunucul nu a întrerupt celelalte activităţi ale sale ca predicator al Evangheliei.

În toate cetăţile. Drumul său probabil l-a dus prin Lyda şi Iope şi putem fără îndoială vedea efectele strădaniilor sale în comunităţile creştine înfloritoare aflate mai târziu în oraşele acestea (cap. 9,32.36).

Cezarea. Cezarea se află pe drumul de la Tir la Egipt şi a fost de o mare importanţă istorică. Ea datează din perioada romană. În scrierile geografului Strabo (Geografie xvi.2.27; c. anul 20 d.Hr.) era cunoscut numai ca Turnul lui Strato şi era doar un loc de ancorare pentru corăbii. Irod cel Mare l-a transformat într-un port înfloritor cu un port tot atât de mare ca şi acela al Pireului de lângă Atena. El a dat cetăţii nume după numele patronului său imperial Augustus, numind-o Caesarea Sebaste, cuvântul ultim fiind echivalent cu latinescul Augusta (vezi Iosif, Antiquities xvi.5.1; War i.21.5-7). După expulzarea lui Arhelau din Iudeea, ea a devenit reşedinţa oficială a procuratorului roman (cf. cap. 23,23.24). Tacit (The Histories ii.78) vorbeşte de Caesarea ca cetatea principală, caput, al Iudeei, populaţia ei era în cea mai mare parte păgână, cu un adaos de iudei, făcând-o un centru roditor pentru lucrarea misionară. Aşa cum arată capitolele următoare ale Faptelor (cetatea e pomenită de 15 ori), ea a avut un loc de frunte în istoria timpurie a bisericii. Se poate deduce din cap. 21,8 că Filip a făcut din ea sediul central al lucrării sale de evanghelizare. Caesarea a devenit mai târziu scena lucrării părintelui bisericesc Origen. Poate a fost locul de naştere al istoricului bisericesc Eusebiu. Sunt acum numai câteva ruine împrăştiate pe locul vechii cetăţi.

COMENTARII ELLEN G. WHITE

1AA 101, 103, 129; COL 308; EW 199; 6T 330

1–40AA 103–111

3AA 103, 113; EW 199

4AA 105, 113, 166; CM 58; DA 233; GC 219; PK 699; 3T 413; 6T 330, 403, 478; 8T 57

4, 5 GC 328

5–8AA 106; MH 139

9GC 516

9, 10GC 625

148T 57

17EW 101

18, 199T 217

20GC 128

232T 563

26–28AA 107

26–408T 57

29MH 473

29–40AA 1083