1 Apoi a strigat cu glas tare la urechile mele: „Apropiați-vă, voi care trebuie să pedepsiți cetatea, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână!”

Apoi a strigat. Capitolul 9 este o continuare a viziunii simbolice din capitolul 8. Profetul raportează ceea ce îi trece pe dinainte în vedere panoramică, lăsându-ne nouă interpretarea cu privire la ceea ce e reprezentat de diferitele simboluri. Vorbitorul este acelaşi ca în tot capitolul 8. Identitatea lui e arătată de felul cum i se adresează în versetul 8: Ah! Doamne, Dumnezeule!.

Trebuie să pedepsiţi. Sau Care aveţi răspunderea . Expresia este o traducere a ebraicului pequddoth, singular, pequddah, un cuvânt redat în altă parte prin slujbă [KJV] (Isaia 60,17). Dacă această ultimă traducere este aplicabilă aici, atunci avem un tablou al supraveghetorilor, străjerilor sau păzitorilor (vezi Daniel 4,13) care au grijă de executarea sentinţelor lui Dumnezeu. Întreaga expresie mai poate fi redată şi ca în LXX: Răzbunarea asupra cetăţii s-a apropiat.


2 Și iată că au venit șase oameni de pe drumul porții de sus, dinspre miazănoapte, fiecare cu unealta lui de nimicire în mână. În mijlocul lor era un om îmbrăcat într-o haină de in și cu o călimară la brâu. Au venit și s-au așezat lângă altarul de aramă.

Şase oameni. Aceşti executori ai răzbunării sunt descrişi ca fiind oameni la înfăţişare. În primă aplicaţie ei reprezintă pe babilonieni, care aveau să execute sentinţa asupra cetăţii. În a doua aplicaţie, ei simbolizează mijloacele de pedepsire, de la sfârşitul timpului, care vor executa sentinţa, mai întâi asupra acelora care au zis că sunt păzitori spirituali ai poporului, şi mai apoi asupra celor nelegiuiţi în general.

Porţii de sus. Întrucât curţile Templului erau construite în terase, curtea lăuntrică era mai sus. Dinspre miazănoapte desemnează poarta ca pe aceea unde profetului îi fusese arătate idolatriile (capitolul 8,5).

În mijlocul lor era un om. Omul acesta era unul din cei şase care purtau uneltele de ucidere, şi nu un al şaptelea, aşa cum afirmă unii interpreţi (vezi 3T 266, 267). El era îmbrăcat într-o haină de in, veşmântul preoţesc obişnuit, şi veşmântul special al marelui preot la ceremonia marii zile a Ispăşirii (Levitic 16).

Călimară. Ebraică, qereth, un cuvânt care apare numai aici, probabil derivat de la egipteanul gśty, paleta unui scriitor, aici o casetă conţinând pene, briceag şi cerneală. LXX, probabil urmând un alt text, zice o cingătoare de safir în loc de călimară. Dar redarea ebraică pare să fie cea preferabilă.


3 Slava Dumnezeului lui Israel s-a ridicat de pe heruvimul pe care era și s-a îndreptat spre pragul Casei; și el a chemat pe omul acela care era îmbrăcat cu haina de in și care avea călimara la brâu.

Slava. Adică, slava descrisă în capitolul 8,4, care era o reapariţie a viziunii descrise în capitolul 1.


4 Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetății, prin mijlocul Ierusalimului, și fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină și gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârșesc acolo.”

Semn. Ebr. taw, ultima literă a alfabetului ebraic. Pe vremea lui Ezechiel litera aceasta ebraică era scrisă în formă de X. Însemnarea era făcută în viziune, şi natura exactă a semnului poate că nu este importantă. Interpretarea veche care vedea în semn o prefigurare a crucii este oarecum fantezistă. În viziune semnul era fără îndoială literal, dar în semnificaţie el se referea cu totul la caracter. Solul nu trebuia să ia seama nici la naştere, nici la poziţie, ci să însemneze numai pe aceia care gemeau pentru păcătoşenia care stăpânea şi se ţineau departe de ea.

Viziunea se referea în primul rând la nimicirea Ierusalimului de către Nebucadneţar. Ea va avea o altă împlinire în cursul scenelor de încheiere a istoriei lumii acesteia. Ea este într-o strânsă paralelă cu viziunile din Apocalips 7,15.16. Semnul distinctiv din Apocalips este pecetea Dumnezeului celui viu şi, ca şi semnul din Ezechiel, e bazat pe calificări de caracter. Dumnezeu pune semnul Său de aprobare pe toţi aceia care, prin puterea Duhului Sfânt, reflectă chipul lui Isus (vezi COL 67). Această pecete de aprobare a fost asemănată cu semnul de proprietate al lui Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu înscrie pe aceia care se califică pentru cetăţenie în împărăţia La. Numele şi adresa Sa – Dumnezeu, Noul Ierusalim (TM 446).

Semnul exterior, vizibil al acestei completări a lucrării harului în suflet va fi ţinerea adevăratului Sabat al Bibliei (vezi 8T 117). Lucrul acesta se va realiza în felul următor. Sabatul zilei a şaptea a stat totdeauna ca zi a lui Dumnezeu de odihnă rânduită pentru om. Înfiinţată la creaţiune (Geneza 2,1-3), ea a fost menită să fie o obligaţie perpetuă. Porunca de a o ţine a fost plasată în miezul legii morale (Exod 20,8-11). Nici Hristos nici apostolii Săi nu au desfiinţat Sabatul. Marea apostazie care a urmat după moartea apostolilor, a urmărit să-l înlăture şi să pună în locul lui o altă zi de odihnă, întâia zi a săptămânii. Dar Cuvântul lui Dumnezeu prezice o mare lucrare de reformă în ce priveşte Sabatul, care să preceadă a doua venire a lui Hristos (Isaia 56,1.2.6-8; 58,12.13; Apocalips 14,6-12; vezi GC 451-460). El de asemenea prezice că, simultan, Satana, marele conducător apostat, va înălţa propriul său sistem de religie contrafăcut, prezentând un Sabat fals, duminica, drept zi de cult (Apocalips 13,14.9-12; comp. Daniel 7,25). El va avea succes până acolo că va fi în stare să unească lumea întreagă într-o mare mişcare de reformă religioasă, un factor a cărei caracteristică proeminentă va fi înălţarea duminicii (Apocalips 13,8; 14,8; 16,14; 18,3; vezi GC capitolul 35-40). Ca rezultat al eforturilor sale în direcţia aceasta lumea va fi împărţită în două tabere, cei care sunt credincioşi lui Dumnezeu şi ţin Sabatul Său, şi cei care se alătură la mişcarea universală religioasă contrafăcută şi onorează Sabatul fals. Ţinerea adevăratului Sabat va deveni semnul distinctiv al adevăratului închinător al lui Dumnezeu.

Şi totuşi nu ţinerea exterioară a Sabatului constituie semnul. Sigiliul înfăţişează acele calificaţii de caracter pe care trebuie să le aibă toţi cei care sunt socotiţi vrednici de cetăţenie în împărăţia slavei care urmează să se instaureze în curând. Numai cei care şi-au curăţit sufletele se vor agăţa de Sabat în vremea aceea îngrozitoare de necaz ce precede revenirea lui Hristos Isus. Păzitorii nesinceri ai Sabatului vor părăsi rândurile poporului lui Dumnezeu şi se vor uni cu Satana împotriva cerului, şi se vor asocia în lupa împotriva Cârmuitorului universului (TM 465). În felul acesta numai cei autentici şi sinceri rămân ca singuri apărători ai sfântului Sabat al lui Dumnezeu. Acestora li se vor alătura alţi copii adevăraţi ai lui Dumnezeu care, până atunci, au fost împrăştiaţi prin diferitele comuniuni ale Creştinătăţii, dar care, sub lumina în creştere a strigării celei mari, îmbrăţişează Sabatul şi se alipesc rămăşiţei popoului lui Dumnezeu (vezi GC 611, 612).

Semnul este pus asupra acelora care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo. Aceia care aparţin acestei categorii au fost descrişi ca deosebindu-se prin chinul sufletului lor din cauza decăderii din mijlocul poporului mărturisit al lui Dumnezeu. Ei suspină şi îşi chinuiesc sufletul din pricină că mândria, avariţia, egoismul şi înşelăciune de tot felul se găsesc în biserică. Ei se simt lipsiţi de putere pentru a opri torentul de nelegiuire ce se revarsă şi din cauza aceasta sunt plini de durere şi de alarmă (vezi 5T 210). Cei din cealaltă categorie caută să arunce o manta peste relele existente şi scuză marea nelegiuire care domneşte pretutindeni. Ei pretind că Dumnezeu este prea bun şi prea milostiv pentru ca să pedepsească răul. Domnul nu va face nici bine, şi nu va face nici rău, zic ei. Ei afirmă că Domnul nu aşteaptă un standard atât de înalt şi va fi satisfăcut cu o simplă dorinţă de a face binele. Dar Domnul nu-Şi poate schimba standardul. A face aşa ceva ar însemna să Se schimbe pe Sine Însuşi. În schimb, El dă har pentru câştigarea oricărei virtuţi şi corectarea oricărui defect. El cere de la fiecare creştin să se facă deplină întrebuinţare de aceste prevederi. El nu cere nimic mai puţin decât desăvârşirea. Dacă aceasta nu este atinsă, sufletul va fi găsit fără de pecetea lui Dumnezeu când se sfârşeşte timpul de probă.


5 Iar celorlalți le-a zis în auzul meu: „Treceți după el în cetate și loviți; ochiul vostru să fie fără milă și să nu vă îndurați!
6 Ucideți și nimiciți pe bătrâni, pe tineri, pe fecioare, pe copii și pe femei; dar să nu vă atingeți de niciunul din cei ce au semnul pe frunte! Începeți însă cu Locașul Meu cel Sfânt!” Ei au început cu bătrânii care erau înaintea Templului.

Începeţi însă cu Locaşul Meu cel sfânt. În aplicaţia ei primă, decretul acesta marchează sfârşitul probării Ierusalimului. Dumnezeu Îşi epuizase mijloacele de a face apel la răzvrătitul Israel. Puterea Lui înfrânătoare urma să fie dată la o parte dinaintea haldeilor invadatori. Lipsite de milă, oştile lor urma să execute sentinţa: ucideţi şi nimiciţi pe bătrâni, pe tineri. Ei urma să înceapă de la sanctuar, unde se adunaseră grămadă cele mai mârşave păcate ale poporului.

Scenele acestea vor fi repetate în zilele de pe urmă. Judecata, şi atunci, începe de la casa lui Dumnezeu (1Petru 4,17), cu aceia cărora Dumnezeu le dăduse multă lumină şi care stătuseră ca paznici ai intereselor spirituale ale poporului, dar care au trădat însărcinarea lor (5T 211). Aceşti păstori necredincioşi primesc mai întâi insulta ca va fi grămădită asupra lor de către aceia care au fost înşelaţi de viclenia lor (EW 282). Ulterior vor pieri în nimicirea generală care precede şi însoţeşte a doua venire a lui Hristos (vezi Apocalips 15-19).


7 Și El le-a zis: „Spurcați Casa și umpleți curțile cu morți!… Ieșiți…” Ei au ieșit și au început să ucidă în cetate.

Spurcaţi casa. Iudeii aşteptau ca Dumnezeu să cruţe casa Sa de spurcare. În lucrul acesta ei au fost dezamăgiţi. În parte, spurcarea a fost înfăptuită prin cadavrele sângerânde ale închinătorilor idolatrii.


8 Pe când ucideau ei astfel, și eu stăteam încă singur acolo, am căzut cu fața la pământ și am strigat: „Ah! Doamne Dumnezeule, vrei să nimicești oare tot ce a mai rămas din Israel, vărsându-Ți urgia asupra Ierusalimului?”

Stăteam încă singur. În viziune, Ezechiel a văzut Ierusalimul redus la o cetate a morţilor. I se părea că el stătea singur în mijlocul celor ucişi. Nu se aminteşte nimic aici cu privire la vreunii care, din cauza semnului protector, să fi fost salvaţi. Evident ei constituiau o mică minoritate.

Ce a mai rămas din Israel. Cele zece triburi deja plecaseră în captivitate în 723/722 î.Hr. (2Regi 17,6). Un număr de oameni din regatul de miazăzi al lui Iuda fuseseră transportaţi în 597 î.Hr., (vezi p. 568). Ezechiel pledează pentru rămăşiţa încă lăsată pe loc. Natura şi mărimea păcatului îndreptăţeau pedeapsa.


9 El mi-a răspuns: „Nelegiuirea casei lui Israel și Iuda este mare, peste măsură de mare! Țara este plină de omoruri, și cetatea este plină de nedreptate; căci ei zic: „Domnul a părăsit țara și Domnul nu vede nimic!”

Ţara. Ebraică, ’ereş care poate fi tradus şi pământ . Ambele traduceri dau un sens inteligibil. Oamenii spuneau că Domnul nu este preocupat de purtarea oamenilor. Ei îşi închipuiau că au libertatea să se poarte aşa cum alegeau unul faţă de altul, fără să le ceară nimeni socoteală de faptele lor. Rezultatul a fost decăderea morală.

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 5T 207

1, 2 GC 656; 3T 266

2–7TM 431

3–65T 207

4 GC 656; PK 590; TM 445; 3T 266, 370; 5T 210, 474

4–65T 505

5, 6 3T 267; 5T 211

6 GC 656

10 TM 432

11 EW 279; SR 402


10 De aceea și Eu voi fi fără milă și nu Mă voi îndura, ci voi face să cadă asupra capului lor faptele lor.”
11 Și iată că omul cel îmbrăcat în haina de in și care avea călimara la brâu a adus următorul răspuns: „Am făcut ce mi-ai poruncit!”