1 El mi-a zis: „Fiul omului, stai în picioare, și-ți voi vorbi!”

Fiul omului. Ebr. ben-‘addamAcesta este felul obişnuit al lui Dumnezeu de a se adresa lui Ezechiel. Forma apare de 93 de ori în toată cartea. Daniel este unicul alt profet numit aşa, dar titlul apare în cartea lui numai o singură dată. Ebraica are câteva cuvinte pentru om: 1) ’ishcare se referă la om ca bărbat sau soţ; 2) ’enosh, care este un termen mai general, rareori folosit la singular, în mod normal folosit colectiv pentru întregul neam omenesc. Pare să descrie omul în şubrezenia, boala şi mortalitatea lui. Isus, care a luat asupra Sa nu natura îngerilor, ci a neamului omenesc, după ce patru mii de ani de păcat lăsaseră efectul lor de degenerare, e numit profetic fiul al lui ’enash (Daniel 7,13; ’enasheste forma aramaică a lui ’enosh); ’adam, care descrie pe om într-un sens generic. Dumnezeu spusese: Să facem ’adamdupă chipul nostru (Geneza 1,26). Cuvântul nostru omenire, în multe cazuri traduce corespunzător pe ’adam;4) geber, care descrie pe om în vigoarea lui tinerească.

Lui Ezechiel, numit fiu al omului (ben-’adam), i se aduce aminte faptul că este membru al neamului omenesc. Prin canale omeneşti intenţiona Dumnezeu să transmită solia Lui de mântuire sufletelor pieritoare. El ar fi putut folosi alte mijloace. Ar fi putut ca îngeri să fie delegaţi ca ambasadori ai Săi. Un glas ce s-ar fi auzit din cer ar fi putut fi Evanghelia. Dar Dumnezeu dorea să facă pe om părtaş la bucuriile unei slujiri neegoiste a altora, şi aşa i-a încredinţat lui cuvântul împăcării (2Corinteni 5,19). De sarcina aceasta nu poate fi scutit nici un fiu al omului. Suflete sunt sau câştigate sau pierdute prin felul în care el se situează faţă de această răspundere. Astfel, adresarea sub titlul de fiu al omului este o chemare la lucrare personală sau publică cu arzătoare pasiune pentru făpturile semene.

Stai în picioare. Viziunea slavei lui Dumnezeu făcuse pe Ezechiel să se plece la pământ. Cu prilejul unei manifestări asemănătoare a puterii lui Dumnezeu, Daniel a declarat: Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă (Daniel 10,8). În chemarea lor la slujba dumnezeiască, profeţii aceştia au fost făcuţi mai întâi să simtă propria lor slăbiciune. Apoi a venit puterea dumnezeiască şi i-a înviorat, redându-le tăria fizică şi făcându-i în stare să primească tăria cerească.


2 Cum mi-a vorbit aceste cuvinte, a intrat duh în mine și m-a făcut să stau pe picioare; și am ascultat la Cel ce-mi vorbea.

A intrat duh în mine. Profeţia este unul din darurile Duhului (1Corinteni 12,28). Chemarea la slujba profetică nu este prin alegerea personală, ci prin rânduire dumnezeiască (vezi Numeri 12,6; 1Coritneni 12,28). Primirea Duhului Sfânt, care dă capacitatea profetică, e dovada chemării autentice. Orice pretenţie în cea ce priveşte darul, lipsită de această necesară dovadă anterioară, este una falsă. Când Ezechiel şi-a primit chemarea sa, Spiritul a intrat în el, punându-l într-o stare care, în limbaj profetic, e numită în Duhul (vezi Apocalips 1,10; 4,2). În timp ce profetul e în Duhul, s-ar putea să aibă simţul că face călătorii în locuri depărtate, deşi de fapt el n-a făcut nici un pas. Descriind viziunea sa despre al treilea cer, Pavel admite incapacitatea lui de a distinge viziunea sa ca ceva real efectiv sau nu. Dacă a fost în trup nu ştiu; dacă a fost fără trup, nu ştiu. Dumnezeu ştie (2Corinteni 12,2).


3 El mi-a zis: „Fiul omului, te trimit la copiii lui Israel, la aceste „popoare îndărătnice” care s-au răzvrătit împotriva Mea; ei și părinții lor au păcătuit împotriva Mea, până în ziua de azi.

Copii lui Israel. Aici începe însărcinarea lui Ezechiel. Fundamental, solia lui era pentru exilaţii lui Iuda, totuşi, în sfera ei mai cuprinzătoare, îmbrăţişa cele zece seminţii care, cu peste 100 de ani mai înainte, fuseseră duse în captivitate de către Asirieni. Sorţii schimbaţi dăduseră Babilonului şi Mediei teritoriile Asiriei, aşa că atunci când captivitatea babiloniană a înghiţit rămăşiţa lui Iuda, cele 12 seminţii erau într-un anumit sens reunite, toate fiind acum sub un jug străin (vezi Ieremia 50,17.18.33).

Popoare îndărătnice. Literal naţiuni care sunt răzvrătite. Cuvântul redat popoare [naţiuni] este cel care de obicei este tradus păgân. Atât de jos decăzuse Israel în abaterea lui îndărătnică de la Dumnezeu încât el, care trebuie să fie o naţiune împărătească, împărăţie de preoţi (vezi Exod 19,6), e numit cu titlu nedemn de păgâni şi încă cu epitetul, în plus, de îndărătnice [răzvrătite, KJV]. Profetului i se atrage mai departe atenţia că stricarea lui Israel e de lungă durată.


4 Da, copiii aceștia la care te trimit sunt nerușinați și cu inima împietrită. Tu să le spui: „Așa vorbește Domnul Dumnezeu!”

Neruşinaţi. Literal, cu faţa aspră, însemnând încăpăţânaţi, îndărătnici. Termenul împietrire a inimii scoate mai departe în evidenţă încăpăţânarea din fire. Domnul zugrăvea un tablou înspăimântător al decăderii lui Israel. Tabloul nu era exagerat, aşa după cum profetul avea să descopere curând.

Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu. Însărcinarea dată lui Ezechiel este sarcina divină dată fiecărui învăţător al Cuvântului, fiecărui interpret al adevărului sacru. Cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să fie amestecat cu păreri omeneşti. Teoriile particulare sunt supuse greşelii. Cu privire la cele dumnezeieşti, numai cele descoperite de Dumnezeu pot fi precis cunoscute ca realităţi. Toate celelalte sunt păreri omeneşti. Cu tot felul de vânturi de învăţătură şi cu tot felul de interpretări răspândite, oamenii au nevoie de reasigurarea unei solii susţinute de un Aşa vorbeşte Domnul Dumnezeu. O astfel de declaraţie este glasul autorităţii. Ezechiel avea nevoie de o astfel de garanţie. Nenorocirea lui Iuda era grabnică. Solia lui venea purtând acreditarea de la autoritatea cea mai înaltă.


5 Fie că vor asculta, fie că nu vor asculta – căci sunt o casă de îndărătnici – vor ști totuși că în mijlocul lor este un proroc.

Nu te vor asculta. Sau Suferi . Adică, vor neglija de a lua aminte. Compară aceeaşi formulă în versetul 7; capitolul 3,11; comp. capitolul 3,27. Neascultarea nu trebuie să fie atribuită unui act de predestinaţie. Planul lui Dumnezeu de mântuire cuprinde pe toţi: Harul lui Dumnezeu care aduce mântuire pentru toţi oamenii a fost arătat (Tit 2,11); Dumnezeu doreşte ca nici unul să nu piară (2Petru 3,9). Tuturor le e dat un prilej corespunzător pentru mântuire. Isus este lumina care luminează pe orice om, venind în lume (Ioan 1,9). Toate influenţele posibil care sunt compatibile cu libera alegere şi cu problemele marii lupte sunt aduse să lucreze asupra oamenilor pentru a-i determina să primească mântuirea oferită. Dar rămâne pe seama oamenilor să hotărască dacă o vor primi sau nu. Cei neascultători sunt fără scuză. Dumnezeu va putea să spună cu privire la fiecare suflet care cumva se va pierde: Ce aş mai fi putut face… şi nu i-am făcut? (Isaia 5,4). În felul acesta oamenii se nimicesc pe ei înşişi prin refuzul lor de a primi mântuirea lui Hristos (vezi 5T120). Ca un eveniment culminant în marea luptă, istoria lumii va fi zugrăvită în forma unei privelişti panoramice descoperind fiecărui suflet legătura lui cu problemele marii lupte. Drept urmare, toţi vor recunoaşte dreptatea lui Dumnezeu şi caracterul adecvat al harului oferit lor (Romani 14, 10.11; Apocalips 15,3; GC 666-671).

Vor şti totuşi. Dovada supremă că profetul are împuterniciri dumnezeieşti e împlinirea cuvântului lui. Dar chiar şi când el face cunoscută solia sa, Duhul Sfânt mărturiseşte inimilor înăsprite faptul că solia solului lui Dumnezeu este din cer. Captivilor răzvrătiţi, Duhul Sfânt urma să le dea convingerea că umblarea lor de încăpăţânată neevlavie era neîndreptăţită. S-ar fi putut ca pe faţă ei să-şi bată joc de solul dumnezeiesc, dar, sub rânjetul batjocoritor, urma să fie o teamă adânc înrădăcinată că glasul pe care ei îl respingeau era cu adevărat glasul lui Dumnezeu. Soliile lui Ezechiel urmau să fie sau o mireasmă de la moare spre moarte sau de la viaţă spre viaţă (2Corinteni 2,16).


6 Tu, fiu al omului, să nu te temi de ei, nici să nu te sperii de cuvintele lor; și măcar că ei sunt niște mărăcini și spini lângă tine, și măcar că locuiești împreună cu niște scorpioni, totuși nu te teme de cuvintele lor și nu te înspăimânta de fețele lor, căci sunt o casă de îndărătnici.

Să nu te temi. Împotrivirea pe care avea să o sufere Ezechiel urma să vină de la conducători, preoţi şi pretinşi profeţi. Ei urmau să ia în râs, să răstălmăcească, să acuze şi să ameninţe pe profet. Profetul însă nu trebuia să permită ca încercările lor de a-l înfricoşa sau temerile lor descurajatoare, care-l asaltau din toate părţile, să aibă efect asupra lui.

Mărăcini. Folosit metaforic pentru opoziţia pe care profetul avea să o întâmpine de la aceia la care era trimis.


7 Ci să le spui cuvintele Mele, fie că vor asculta, fie că nu vor asculta; căci sunt niște îndărătnici!

Fie că vor asculta. Vezi comentariul la v. 5.


8 Tu însă, fiul omului, ascultă ce-ți spun! Nu fi îndărătnic ca această casă de îndărătnici! Deschide-ți gura și mănâncă ce-ți voi da!”

Nu fi îndărătnic. Era primejdia ca având o perspectivă atât de descurajatoare, Ezechiel să se dea înapoi de la răspunderea sa. Dând astfel înapoi, el s-ar fi identificat chiar cu răzvrătirea despre care era trimis să mustre. Era primejdia de a fi influenţat de mediul său de apostazie predominantă şi a pierde simţul păcătoşeniei peste măsură de mare a păcatului. Există o otravă perfidă în atmosfera unei societăţi rele. E dificil ca un om să fie credincios printre necredincioşi, mai ales când cei necredincioşi proferează aceleaşi nădejdi şi aspiraţii ca şi el. Acesta e motivul pentru care primejdia cea mai mare pentru biserică este dinăuntru şi nu din afară. Dacă tocmai cei chemaţi să fie conducători sunt răzvrătiţi [îndărătnici], asemenea casei răzvrătite, atunci ce altceva se poate aştepta decât o abatere generalizată de la Dumnezeu? Istoria apostaziei lui Israel dă la iveală rezultatul otrăvitor a ceea ce se întâmplă când oamenii privesc la oameni şi îşi pun încrederea în conducători omeneşti care, tocmai ei, practică răul.

Mănâncă ce-ţi voi da. Aceasta este o profeţie simbolică, iar profetul a mâncat sulul în viziune, nu în realitate (vezi comentariul la v. 2). Imaginea este plină de implicaţii spirituale. Pentru ca să aibă ce oferi semenilor săi, învăţătorul trebuie mai întâi să primească de la Dumnezeu. Apoi, aşa după cum hrana fizică introdusă în corp devine carne, sânge şi sare, tot aşa solia trebuie să fie însuşită şi să devină o parte din sol. Învăţătorul nu poate fi pregătit pentru serviciu printr-o cunoaştere superficială şi nesigură a soliei. Solia trebuie să se impregneze în adâncurile naturii sale, trebuie să pătrundă fiinţa lui, trebuie să intre în toate funcţiunile vieţii lui spirituale. Ea trebuie să devină o parte integrantă din gândirea şi viaţa lui.


9 M-am uitat, și iată că o mână era întinsă spre mine și ținea o carte în chip de sul.

O mână era întinsă. S-ar putea ca mâna să fi fost aceea a celor patru făpturi vii. Ea reprezenta mijloacele intermediare prin care Dumnezeu dă descoperiri servilor Săi profeţii (vezi Apocalips 1,1). Soliile însele îşi au obârşia la Dumnezeu, de aceea profetul poate să declare cu convingere: Aşa vorbeşte Domnul.


10 A desfășurat-o înaintea mea, și era scrisă și pe dinăuntru și pe din afară; în ea erau scrise bocete, plângeri și gemete.

Scrisă pe dinăuntru şi pe dinafară. Pe vremuri, cărţile erau scrise pe piei sau pe papirusuri cusute, astfel încât alcătuiau fâşii lungi care apoi erau făcute sul. În mod normal aceste suluri erau scrise pe o singură parte. Acela care i-a fost înmânat lui Ezechiel era scris pe ambele părţi, fără îndoială pentru a arăta cantitatea de informaţii. Solia nu era o Evanghelie a păcii aşa cum îngerii au adus păstorilor din Betleem când Hristos Mântuitorul nostru s-a născut (Luca 2,13.14). Solia lor era o veste bună, care va fi o mare bucurie (Luca 2,10), dar aici era o profeţie de bocete, plângeri şi gemete. Totuşi dezvăluirea nenorocirii cu care se ameninţa era mijlocul folosit de Dumnezeu pentru a trezi inimi asprite de păcat pentru ca El să le poată lecui cu balsamul Evangheliei. În timp ce lucrarea lui Ezechiel a mers înainte, adesea a fost privilegiul său de a îndulci discursurile sale de învinuire cu apeluri de har ce se ofereau.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1–10TM 213

7 Ev 77; GC 459; TM 233; 5T 20, 74, 263, 691; 7T 35; 8T 61, 69; 9T 227