1 Moise păștea turma socrului său, Ietro, preotul Madianului. Odată a mânat turma până dincolo de pustiu și a ajuns la muntele lui Dumnezeu, la Horeb.

Ietro. Un alt nume pentru Reuel (vezi comentariul pentru cap 2,18).

Despre preoţia lui, vezi cap. 2,16; despre aşezarea Madianului, vezi cap. 2,15.

Dincolo de pustie. Muntele Horeb trebuie să fie căutat în partea centrală a peninsulei Sinai, şi conform cu acest verset, patria lui Ietro era despărţită de el printr-un deşert. De aceea, locuinţa lui trebuie să fi fost la est sau sud-est de Horeb, şi nu spre nord-est, aşa cum consideră unii. Numai în felul acesta este posibil a se explica următoarele două fapte: (1) Când s-a întors din Madian în Egipt, Moise a mers pe drumul Horebului, unde l-a întâlnit Aaron, venind din Egipt (cap. 4,27). (2) În călătoria lor, izraeliţii n-au întâlnit nici un fel de madianiţi prin deşert, deşi drumul spre patria lui Hobab, madianitul, i-a despărţit de al lor, când au plecat de la Sinai (Numeri 10,30). Cuvântul tradus spre partea dinapoi înseamnă uneori apus, ca în RSV din Judecători 18,12; Ezechiel 41,15; Zaharia 14,8; Isaia 9,12. Aceasta se datora faptului că evreii erau de obicei, cu faţa spre răsărit când indicau direcţiile şi, de aceea, apusul era înapoia lor în timp ce răsăritul era înainte. Aceasta reiese clar din LXX, Isaia 9,12. Mai departe este evident că Horeb se afla la apus de locul natal al lui Ietro. Cuvântul tradus spre partea dinapoi (engleză) este redat partea de apus în RSV.

Muntele lui Dumnezeu. Exodul a fost scris după arătarea lui Dumnezeu la Horeb, care i-a dat numele de Muntele lui Dumnezeu. Horeb şi Sinai sunt două nume pentru acelaşi munte (vezi Exod 19,11; Deuteronom 4,10). Prin secolul al cincilea d.Hr., Horeb a fost identificat cu unul din piscurile muntelui din partea centrală de sud a lui Sinai numit Jebel Musa, Muntele lui Moise. Este înalt de 2544 m şi se ridică la vreo 500 m deasupra văilor înconjurătoare. Totuşi s-a observat că acest munte este invizibil din cea mai mare câmpie din vecinătate, er-Raha, care este considerată pustia Sinai (cap. 19,2). Această câmpie oferă loc pentru o mare mulţime de oameni şi, cu unele văi mici care-i aparţin, ea are un număr de izvoare. Totuşi, din şesul er-Raha, piscul învecinat Ras es-Safsaf de 2213 m înălţime, poate fi văzut cu uşurinţă. Din motivul acesta mulţi cercetători care acceptă identificarea tradiţională a şesului er-Raha cu pustia Sinai, cred că Muntele Sinai trebuie să fie identificat cu Ras es-Safsaf mai degrabă, decât cu Jebel Musa.

Alţii au identificat muntele Legii cu Jebel Serbal, care se află la vreo 15 mile spre nord-vest de, cel mai impresionant munte din întreaga peninsulă Sinai. Jebel Serbal, cu o înălţime de numai 2287 m, este departe de a fi unul din cei mai înalţi munţi din regiune, dar se înalţă prăpăstios din Wadi Feiran, care are o înălţime medie de 667 m. Marea diferenţă de altitudine justifică aspectul impresionant al lui Jebel Serbal. Acesta este unul din motivele pentru care unii cercetători văd în el Horebul, şi în Wadi Feiran, pustia Sinai din Exod. Al doilea motiv este că tradiţia care leagă Jebel Serbal cu muntele Sinai pare să fie mai timpurie decât aceea care identifică pe Jebel Musa cu Muntele Sinai. Deoarece nu există nici o dovadă hotărâtă spre a sprijini vreuna din identificări, acum nu se poate determina dacă Horeb este Jebel Musa, la poalele căruia este faimoasa mănăstire Sf. Ecaterina, unde Tischendorf a găsit Codex Sinaiticus, sau învecinatul Ras es-Safsaf, ori chiar Jebel Serbal (vezi comentariul pentru cap. 19,1.20).


2 Îngerul Domnului i S-a arătat într-o flacără de foc, care ieșea din mijlocul unui rug. Moise s-a uitat; și iată că rugul era tot un foc, și rugul nu se mistuia deloc.

Îngerul Domnului. Contextul (v.4-6, 14) arată clar că acest înger al Domnului era Însuşi Domnul, a doua Persoană a Dumnezeirii (vezi PP 252, 311, 366). Deja pe vremea lui Avraam, Domnul se descoperise în acest fel şi cu acest nume (vezi Geneza 22,11).

Flacără de foc. Textul ebraic se citeşte literal din mijlocul rugului, nu în sensul că nu există decât un singur rug lângă Muntele Horeb, ci mai degrabă că acesta era singurul rug care avea o însemnătate deosebită. Rugul aprins era o reprezentare vizibilă potrivită a soliei pe care Dumnezeu a făcut-o cunoscută lui Moise. În contrast cu copacii mai semeţi şi mobili (Judecători 9,15), rugul aprins poate fi comparat cu poporul lui Israel în smerenia lui, dispreţuit de lume. Focul, arzând, dar neconsumând rugul, poate fi considerat ca reprezentând durerea curăţitoare a robiei. Dar rugul n-a fost consumat şi în flacăra curăţitore Domnul nu lasă pe poporul Său pradă morţii (Psalmi 118,18).


3 Moise a zis: „Am să mă întorc să văd ce este această vedenie minunată și pentru ce nu se mistuie rugul.”
4 Domnul a văzut că el se întoarce să vadă; și Dumnezeu l-a chemat din mijlocul rugului și a zis: „Moise! Moise!” El a răspuns: „Iată-mă!”
5 Dumnezeu a zis: „Nu te apropia de locul acesta; scoate-ți încălțămintea din picioare, căci locul pe care calci este un pământ sfânt.”

Nu te apropia. Când Moise s-a apropiat de rug, el nu s-a aşteptat să aibă o vedenie, nici nu era conştient de prezenţa lui Dumnezeu. De aceea, când s-a apropiat spre a examina această vedenie minunată (v.3), el a fost sfătuit să rămână la o distanţă neprimejdioasă de rug.

Scoate-ţi încălţămintele. Deoarece încălţămintea aşa cum o cunoaştem noi astăzi nu era purtată nici de egipteni, nici de locuitorii pustiului răsăritean, este mai bine a traduce cuvântul ebraic na‘al prin sandale. Practica de a le scoate înainte de intrarea într-un templu, palat sau chiar case particulare, a fost întotdeauna un obicei general în Orientul Apropiat. Deoarece ghetele sau sandalele poartă praf sau alte impurităţi, spiritul reverenţios oriental consideră drept sacrilegiu a intra cu încălţămintea în picioare într-un loc curat sau sfânt. Aceeaşi poruncă dată acum lui Moise a fost repetată mai târziu lui Iosua (Iosua 5,15).

Pământ sfânt. Locul unde stătea Moise era sfânt, nu pentru că era un sanctuar vechi sau loc sfinţit necunoscut, aşa cum consideră unii comentatori, ci din cauza prezenţei lui Dumnezeu.


6 Și a adăugat: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov.” Moise și-a ascuns fața, căci se temea să privească pe Dumnezeu.

Dumnezeul tatălui tău. Trecerea de la îngerul Domnului (v.2) la Domnul, Iehova (v.4) şi apoi la Dumnezeu (v.4, 6) exclude ideea că Iehova este numai un Dumnezeu naţional, după cum pretinde înalta critică. Aceasta dovedeşte că cele trei expresii sunt mai mult sau mai puţin sinonime. După ce Moise a făcut cunoştinţă cu faptul prezenţei Sale, Dumnezeu se prezintă pe Sine ca Dumnezeul părinţilor lui, Avraam, Isaac şi Iacov. În felul acesta, Dumnezeu îi aminteşte de făgăduinţele făcute patriarhilor, pe care era aproape să le ducă la îndeplinire faţă de sămânţa lor, copiii lui Israel. În expresia tatălui tău sunt clasificaţi ca unul singur cei trei patriarhi, din cauza legăturilor personale de care s-au bucurat fiecare din ei cu Dumnezeu, şi a făgăduinţelor pe care fiecare le-a primit direct de la Dumnezeu.

Moise şi-a ascuns faţa. Slava Dumnezeului celui Sfânt nu o poate suporta nici un om păcătos, deci, pentru Moise era numai firesc să-şi ascundă faţa. Mai târziu, Ilie a făcut la fel în acelaşi loc (1 Regi 19,13), şi chiar sfinţii îngeri fac la fel înaintea tronului lui Dumnezeu din ceruri (Isaia 6,2).


7 Domnul a zis: „Am văzut asuprirea poporului Meu, care este în Egipt, și am auzit strigătele pe care le scoate din pricina asupritorilor lui; căci îi cunosc durerile.
8 M-am coborât ca să-l izbăvesc din mâna egiptenilor și să-l scot din țara aceasta și să-l duc într-o țară bună și întinsă, într-o țară unde curge lapte și miere, și anume, în locurile pe care le locuiesc canaaniții, hetiții, amoriții, fereziții, heviții și iebusiții.

Să-i scot. Expresia aceasta, să-i aduc sus este literal corectă, pentru că Palestina este aşezată la un nivel mai înalt decât Egiptul. Scriitorii biblici sunt foarte grijulii în această privinţă şi întotdeauna indică diferenţele de înălţime prin expresii ca s-a suit sau s-a pogorât (vezi Geneza 12,10; 13,1; 37,25; 39,1; 42,2; 46,3.4; 50,25).

O ţară bună. Ţara în care urmau să fie duşi izraeliţii este numită o ţară bună din cauza marii ei fertilităţi (vezi Deuteronom 8,7-9) şi întinsă în contrast cu ţara Goşen. Chiar dacă fertilitatea Palestinei nu o egala pe aceea a Egiptului, totuşi ea era mare. Pământul bogat de la răsărit de Iordan produce enorme recolte de cereale primăvara şi dă păşune tot anul. Regiunea de apus este mai puţin productivă, dar dacă este cultivată cu grijă aduce excelente recolte de măsline, smochine şi orz. Din punct de vedere modern, Canaanul apare ca o ţară mică, nefiind mai întinsă decât statul Vermont din Statele Unite şi ceva mai mare decât Belgia din Europa. Dar pentru izraeliţii de pe vremea lui Moise, ea părea întinsă, fiind considerabil mai mare decât toată regiunea de deltă din Egipt, din care ei ocupaseră doar o mică parte. Ţara făgăduită în legământul făcut de Dumnezeu cu Avraam (Geneza 15,18-21) şi în realitate stăpânită de David şi Solomon (1 Regi 4,21) includea nu numai Palestina ci şi o regiune considerabilă din Siria (vezi harta colorată).

Ţară unde curge lapte şi miere. Folosită aici pentru prima oară, dar obişnuită în cărţile de mai târziu (Numeri 13,27 Deuteronom 26,15; 31,20; Ieremia 11,5; 32,22; Ezechiel 22,6), aceasta a devenit o expresie proverbială pentru o ţară a abundenţei, şi nu trebuie să fie împinsă până la sensul exact literal. S-a vrut a se face prin ea o descriere figurativă a marii fertilităţi şi a frumuseţii naturale a ţării Canaanului. Laptele şi mierea sunt cele mai simple şi mai alese produse ale unei ţări bogate în iarbă şi flori, iar în Palestina ele se aflau în mare abundenţă.

În locurile pe care le locuiesc canaaniţii. Pentru explicarea originii şi istoriei diferitelor naţiuni amintite, vezi comentariul pentru Geneza 10,15-17. Enumerarea naţiunilor din Palestina, făcută aici, este incompletă, fiind amintite în mod expres numai cinci din cele zece al căror ţinut fusese făgăduit lui Avraam (Geneza 15,19-21). Totuşi, mai este adăugat unul, acela al heviţilor. Este posibil că ei succedaseră cheniziţilor sau cadmoniţilor în timpul lui Avraam.


9 Iată că strigătele israeliților au ajuns până la Mine și am văzut chinul cu care îi chinuiesc Egiptenii.
10 Acum, vino, Eu te voi trimite la faraon, și vei scoate din Egipt pe poporul Meu, pe copiii lui Israel.”
11 Moise a zis lui Dumnezeu: „Cine sunt eu, ca să mă duc la faraon și să scot din Egipt pe copiii lui Israel?”

Cine sunt eu? Cu Moise se petrecuse o mare schimbare. Înainte cu patruzeci de ani el se prezentase ca un eliberator voluntar. Mersese la fraţii lui şi omorâse pe unul din asupritorii lor, socotind că ei vor pricepe că Dumnezeu, prin mâna lui le va da izbăvirea (Fapte 7,25). Totuşi, pe vremea aceea, el nu era calificat pentru poziţia de conducere la care aspira, şi nici copiii lui Israel nu erau gata pentru eliberare. Cei 40 de ani din Madian l-au învăţat umilinţa şi l-au umplut cu o totală neîncredere în sine însuşi. Prinţul adoptiv al casei regale a Egiptului a devenit un păstor, având o ocupaţie dispreţuită de egipteni (Geneza 46,34), şi se simţea atât de nesigur de sine însuşi, încât să se teamă de Faraon. Ce influenţă se putea aştepta el să aibă, un păstor dispreţuit din partea estică a pustiului, în faţa puternicului rege al celei mai tari naţiuni de pe pământ? Ba mai mult, ce influenţă avea să aibă el asupra propriului său popor? Când a fost un bărbat puternic, ei îl respinseseră; vor accepta ei conducerea lui ca un fugar reîntors? Astfel de gânduri puteau să treacă prin mintea lui Moise când i s-a făcut chemarea să se întoarcă în Egipt să elibereze pe poporul lui. Împotrivirea lui de a accepta chemarea, neîncrederea în sine şi în poporul lui pot fi uşor înţelese.


12 Dumnezeu a zis: „Eu voi fi negreșit cu tine; și iată care va fi pentru tine semnul că Eu te-am trimis: după ce vei scoate pe popor din Egipt, veți sluji lui Dumnezeu pe muntele acesta.”

Eu voi fi cu tine. Dumnezeu n-a respins argumentele lui Moise, ci l-a asigurat de însoţirea şi ajutorul divin. Nici o dibăcie omenească, nici o putere pământească, sau simpla ingeniozitate nu pot face ceea ce este posibil prin conlucrarea cu Dumnezeu. Unui conducător al poporului lui Dumnezeu nu-i poate fi făcută o făgăduinţă mai mare decât aceea dată lui Moise atunci când a fost chemat.

Semnul. Dumnezeu a dat lui Moise un semn că nu este trimis într-o misiune fără succes, ci acesta era un semn a cărui împlinire va veni mai târziu, ca şi acela dat lui Ezechia prin Isaia (2 Regi 19,29). Totuşi, înainte ca semnul să poată fi împlinit, Moise trebuia să asculte şi să îndeplinească sarcina pe care era împuternicit să o întreprindă.


13 Moise a zis lui Dumnezeu: „Iată, când mă voi duce la copiii lui Israel și le voi spune: „Dumnezeul părinților voștri m-a trimis la voi”; și mă vor întreba: „Care este Numele Lui?” Ce le voi răspunde?”

Care este numele lui. Pe punctul de a accepta chemarea divină, Moise a întrebat ce trebuia să spună în cazul când poporul va întreba despre scrisorile lui de acreditare divină. Presupunerea că poporul putea să pună această întrebare nu trebuie să fie atribuită necunoaşterii numelui Dumnezeului lor. Numele prin care Se descoperise părinţilor lor nu putea să dispară întru totul din amintire şi simpla menţiune a numelui lui Dumnezeu nu putea să-i fi fost de mult ajutor lui Moise. Totuşi, natura şi puterea Aceluia care-l trimitea pe Moise, aveau să fie exprimate în acel nume şi, deoarece numele înseamnă atât de mult pentru spiritul semitic, era important pentru Moise să descopere poporului său adevărata natură a Dumnezeului lor, care acum era gata să-i elibereze din robie.


14 Dumnezeu a zis lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt.” Și a adăugat: „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: „Cel ce Se numește „Eu sunt”, m-a trimis la voi.”

Eu sunt cel ce sunt. De aceea, Dumnezeu s-a descoperit lui Moise, sau mai degrabă i-a explicat numele prin care Se făcuse cunoscut lui Avraam la facerea legământului (Geneza 15,7). În ebraică şi în engleză (în limba română la fel), numele acesta este o formă a verbului a fi şi înseamnă că posesorul lui este cel veşnic, cel existent prin sine (vezi Ioan 8,58; DA 469). Universalitatea lui atotcuprinzătoare exclude orice comparaţie a Dumnezeului izraeliţilor cu zeităţile Egiptului, sau a altor naţiuni. S-a intenţionat a se asigura lui Moise şi poporului său o puternică mângâiere în suferinţa lor şi un sprijin puternic pentru încrederea lor în realizarea scopului Lui de a-i elibera.

Eu sunt m-a trimis. Eu sunt este o formă prescurtată pentru Eu sunt Cel ce sunt, şi are de scop să exprime aceeaşi idee.


15 Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Așa să vorbești copiilor lui Israel: „Domnul Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov, m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veșnicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.”

Acesta este numele Meu. Tradus din cuvântul ebraic ca Eu sunt, rezultă forma derivată Yahweh. Yahweh este mai potrivit redat Domnul de către KJV, cu întreg cuvântul în majuscule şi litere majuscule mici, cum apare aici. Traducerea ASV din 1901, transliterează pe Yahweh ca Iehova. Pentru evrei, acesta a fost întotdeauna numele sacru prin care a fost deosebit adevăratul Dumnezeu de toţi zeii falşi. Vezi p.172,173.


16 Du-te, strânge pe bătrânii lui Israel și spune-le: „Mi S-a arătat Domnul Dumnezeul părinților voștri, Dumnezeul lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov. El a zis: „V-am văzut și am văzut ce vi se face în Egipt,

Strânge pe bătrâni. Dumnezeu continuă să-i dea mai departe instrucţiuni lui Moise cu privire la aducerea la îndeplinire a misiunii sale. La sosirea lui în Egipt, în primul rând, el trebuia să-i informeze pe bătrâni, ca reprezentanţi ai naţiunii, şi anume, pe capii de familie şi de triburi, despre planul lui Dumnezeu de a-i elibera. Bătrânii nu erau în mod necesar de vârstă înaintată, ci aceia care erau recunoscuţi drept conducători de popor (vezi cap. 6,14.15; 12,21).

V-am văzut. O repetare a cuvintelor folosite de Iosif pe patul lui de moarte (Geneza 50,24). Ele pot să însemne: Am făcut cum a profetizat Iosif, şi puteţi fi siguri că tot ce a făgăduit el se va împlini.


17 și am zis: „Vă voi scoate din suferința Egiptului și vă voi duce în țara canaaniților, hetiților, amoriților, fereziților, heviților și iebusiților, într-o țară unde curge lapte și miere.”

Vezi comentariul pentru versetul 8.


18 Ei vor asculta de glasul tău; și te vei duce, tu și bătrânii lui Israel, la împăratul Egiptului și îi veți spune: „Domnul Dumnezeul evreilor S-a întâlnit cu noi. Dă-ne voie să mergem cale de trei zile în pustiu, ca să aducem jertfe Domnului Dumnezeului nostru.”

Ei vor asculta. Moise credea că ei îl vor dispreţui, vor avea urechi surde pentru cuvintele sale şi vor refuza conducerea lui. Dar Dumnezeu i-a spus că de data aceasta primirea lui se va deosebi mult de aceea care i s-a făcut cu 40 de ani înainte. Inimile oamenilor sunt în mâna lui Dumnezeu, şi Dumnezeu Însuşi condusese treburile poporului Său aşa fel încât să fie gata să-l recunoască pe Moise ca unealta aleasă de Dumnezeu pentru eliberarea lor.

Dă-ne voie să mergem. Cererea pentru îngăduinţa lui Faraon de a părăsi ţara este formulată în aşa fel încât să exprime legătura precisă faţă de el. El n-avea nici un drept să-i reţină, dar consimţământul pentru plecarea lor era necesar tot aşa cum a fost acela al unui rege de mai înainte pentru aşezarea lor în ţinutul Goşen (Geneza 45,16-20). El n-avea nici un motiv întemeiat să refuze cererea lor de a face o călătorie de trei zile în pustie, pentru că întoarcerea lor la sfârşitul acestei perioade era cuprinsă în cerere. Era aceasta înşelăciune? Nicidecum. Dumnezeu cunoştea inima lui Faraon şi l-a instruit pe Moise să nu ceară deocamdată mai mult decât putea fie să acorde, fie – prin refuz – să-şi descopere asprimea inimii. Dacă Faraon ar fi consimţit, probabil că Dumnezeu i-ar fi făcut atunci cunoscut întregul Său plan şi ar fi cerut eliberarea definitivă a poporului Său. Când Faraon a refuzat prima cerere rezonabilă (Exod 5,2), Moise a trebuit să demonstreze puterea Dumnezeului evreilor prin minuni şi judecăţi. Prin urmare, Moise a persistat în cererea de a îngădui poporului să meargă să slujească Dumnezeului lor (cap. 7,16; 8,1; 9,1.13; 10,3). Numai când regele le-a dat îngăduinţa de a sacrifica în Egipt, Moise a adăugat la cerere lui semnificaţia expresiei după cum ne va spune (cap. 8,27), care înseamnă că ei nu se mai puteau întoarce. Desigur, că acest era motivul de care se temea Faraon.


19 Știu că împăratul Egiptului n-are să vă lase să plecați decât silit de o mână puternică.

Silit de o mână puternică. Faraon nu avea să binevoiască a lăsa pe popor să plece, chiar dacă mâna puternică a lui Dumnezeu era asupra lui (vezi cap. 8,15.19.32; 9,12.35; 10,20.27). Dumnezeu a prevăzut rezistenţa lui şi a făcut planul în conformitate cu aceasta. Citirea marginală a traducerii KJV, decât prin mână puternică, este întemeiată pe LXX şi urmată de RSV, dar nu este favorizat de textul ebraic.


20 Eu Îmi voi întinde mâna și voi lovi Egiptul cu tot felul de minuni pe care le voi face în mijlocul lui. După aceea, are să vă lase să plecați.”

După aceea. Declaraţia aceasta nu este în dezacord cu v.19. Înţelesul v.19 şi 20 este că Faraon nu avea să vrea să lase pe Israel să plece, chiar fiind lovit de mâna puternică a lui Dumnezeu, dar avea să fie constrâns să facă aşa, împotriva voinţei sale. Chiar după plaga a noua, Faraon încă mai refuza să-i lase să plece (cap. 10,27). În cele din urmă, după moartea întâiului său născut, când a dat îngăduinţa, de fapt i-a alungat (cap. 12,31-33) şi curând şi-a schimbat hotărârea, urmărindu-i (cap. 14,5-9). Mâna puternică a lui Dumnezeu nu a înfrânt voinţa regelui, dar a contribuit la eliberarea lui Israel.


21 Voi face chiar ca poporul acesta să capete trecere înaintea egiptenilor; și, când veți pleca, nu veți pleca cu mâinile goale.
22 Fiecare femeie va cere, de la vecina ei și de la cea care locuiește în casa ei, vase de argint, vase de aur și haine, pe care le veți pune pe fiii și fiicele voastre. Și veți jefui astfel pe egipteni.”

Fiecare femeie va cere. Fără îndoială că evreii n-au avut de gând să restituie ce încercau să obţină de la egipteni. Prin urmare, au fost învinuiţi de fraudă şi Dumnezeu este blamat nu numai pentru iertarea faptei de înşelăciune, ci şi pentru plănuirea şi dirijarea ei. Însă verbul tradus cu împrumuta (engleză) trebuie să fie tradus cere ca în RSV (şi în traducerea Cornilescu). Izraeliţii trebuiau să ceară daruri de la vecinii lor egipteni ca o contribuţie pentru cheltuielile necesare lungii călătorii. Ei munciseră zeci de ani ca robi în folosul egiptenilor, a căror impozite fuseseră mai uşoare, proporţional cu valoarea muncii gratuite făcută de evrei. Ultima avea să fie, desigur, îndreptăţită numai la o mică răsplătire pentru îndelungaţii ani de muncă făcută. Izraeliţii au cerut fără intenţia de a restitui şi egiptenii au aprobat cererea lor fără a se aştepta să primească înapoi, pentru că Dumnezeu a făcut ca inimile lor să fie deschise faţă de izraeliţi (v.21). Egiptenii îi jefuiseră pe evrei, iar acum evreii au scos jaful din Egipt ca o compensare parţială (PP 281).Comentariile Ellen G. White

1-22 PP 251-253

1 CT 406, 417; Ed 62; FE 342, 360; GW 333; MH 474; PP 247, 251; 4T 343, 442, 611

1,2 DA 23

1-3 PP 251

2 SR 110

2-5 MH 212

4,5 MH 508

4-6PP 251

5 CS 83; Ed 243; FE 192; GW 179; PK 49; PP 350; TM 60; 5T 711

5,6 MH 436; 8T 284

7,8 PP 252

7-10 SR 111, 147

10 FE 287; MH 475

10,11 4T 611

10-13 PP 252

12 CH 313; DA 641; 7T 221; 8T 144

14 DA 24; 1T 292; 5T 704, 725; 6T 20; 9T 260

14-22 PP 253