1 Dumnezeu a zis lui Moise: „Suie-te la Domnul, tu și Aaron, Nadab și Abihu, și șaptezeci de bătrâni ai lui Israel, și să vă închinați de departe, aruncându-vă cu fața la pământ.

Nadab şi Abihu. Fiind cei doi fii mai mari ai lui Aaron (cap. 6,23), Nadab şi Abihu erau urmaşii naturali ai tatălui lor la preoţie. Totuşi, păcatul lor de mai târziu, de aducere a focului străin, au împiedicat acest lucru (Levitic 10,1.2).

Şaptezeci de bătrâni. De obicei aceştia erau oameni bătrâni, totuşi nu în mod necesar. În această privinţă, termenul îi indică pe cei dintr-un anumit grad şi poziţie oficială printre fraţii lor, pe căpeteniile caselor (Exod 6,14.25; 12,21). Ei reprezentau poporul ca întreg, în timp ce Nadab şi Abihu reprezentau viitoarea preoţime (cap. 28,11). Aceşti 72 de conducători mai reprezentau şi pe cele 12 seminţii. Toţi trebuiau să urce muntele până la un anumit punct, numai Moise singur trebuia să meargă până în vârf. În felul acesta, bătrânii aveau să se închine… de departe.

2 Numai Moise să se apropie de Domnul; ceilalți să nu se apropie și poporul să nu se suie cu el.”
3 Moise a venit și a spus poporului toate cuvintele Domnului și toate legile. Tot poporul a răspuns într-un glas: „Vom face tot ce a zis Domnul.”

A spus poporului. După întoarcerea lui în tabără, Moise a făcut cunoscut toată legislaţia raportată în cap.20,22 la 23,33. Decalogul a fost rostit de Dumnezeu Însuşi, dar legile au fost spuse poporului de către Moise.


4 Moise a scris toate cuvintele Domnului. Apoi s-a sculat dis-de-dimineață, a zidit un altar la poalele muntelui și a ridicat douăsprezece pietre pentru cele douăsprezece seminții ale lui Israel.

Moise a scris. Duhul adevărului care a inspirat toţi profeţii (vezi Ioan 14,26; Evrei 1,1; 2 Petru 1,20.21) i-a adus aminte toate poruncile pe care i le dăduse Dumnezeu. Apoi Moise a ridicat un altar, pentru că fără jertfă nici un legământ nu ar fi fost obligatoriu.


5 A trimis pe niște tineri dintre copiii lui Israel să aducă Domnului arderi de tot și să înjunghie tauri ca jertfe de mulțumire.

A trimite pe nişte tineri. Poate ca şi nişte întâi născuţi (vezi cap.22,29), aceşti tineri au slujit ca preoţi până la instituirea preoţiei levitice (cap. 28,1; PP 350). Probabil că aceşti tineri au fost aleşi din pricina priceperii lor de a proceda cu animalele care se opuneau. Arderile de tot simbolizau consacrarea personală şi lepădarea de sine (Psalmi 51,16-19; vezi şi comentariul pentru Levitic 1,2-4). Jertfele de mulţumire erau pentru reînnoirea părtăşie cu Dumnezeu şi recunoştinţă faţă de El (vezi comentariul pentru Levitic 3,1).


6 Moise a luat jumătate din sânge și l-a pus în străchini, iar cealaltă jumătate a stropit-o pe altar.

Jumătate din sânge. Pentru că sângele simboliza viaţa victimei (Levitic 17,14) el era o parte esenţială a fiecărei jertfe (Levitic 1,5; 3,8). Acum, jumătate din sânge a fost repartizat pentru popor şi jumătate pentru Dumnezeu, sângele stropit pe altar obligându-L în mod simbolic pe Dumnezeu, şi acela stropit pe popor, obligându-i pe ei în ce priveşte condiţiile legământului (Evrei 9,18-22; vezi şi despre Geneza 15, 9-13.17).


7 A luat cartea legământului și a citit-o în fața poporului. Ei au zis: „Vom face și vom asculta tot ce a zis Domnul.”

Cartea legământului. În relatarea Scripturii, aceasta este cea dintâi carte amintită ca fiind scrisă. Restul legii se întemeia pe ea şi, pentru explicarea ei ulterioară, Moise a scris mai târziu Deuteronom. După citirea cărţii în faţă, literal în urechile poporului, ei au răspuns iarăşi ca în versetul 3, adăugând în mod semnificativ cuvintele vom asculta. Emoţia ocaziei, fără îndoială, i-a făcut să fie de acord în mod sincer cu păzirea legilor lui Dumnezeu. Spiritul lor a fost, într-adevăr, gata să facă, dar carnea lor era neputincioasă. Împlinirea întotdeauna rămâne condiţionată de făgăduinţă. Poporul a avut, fără îndoială, puţină cunoştinţă despre propria inimă; ei nu învăţaseră să nu se încreadă în sine. Ei avuseseră, totodată, o slabă idee de cerinţele spirituale ale Legii.

Trebuie să fie amintit că Legea nu avea în ea însăşi putere de mântuire, ci din contră, putea doar să condamne. Ea nu putea nici să îndreptăţească, nici să sfinţească. Ea îi făcea pe toţi oamenii să fie păcătoşi şi îi lăsa sub condamnare (Romani 3,9.10). Ea nu putea împiedica nici corupţia lăuntrică sau exterioară, nici nu putea să înfrâneze păcatul. Ea făcea dovada poruncilor scrise pe piatră şi instrucţiunilor scrise într-o carte, dar nu avea putere să le scrie pe tablele de carne ale inimii (Romani 8,1-4; 2 Corinteni 3). Legământul cel nou reuşeşte, pentru că acesta este împlinit nu în slaba noastră putere omenească, ci în puterea credinţei în Hristos, care locuieşte înăuntru (Ieremia 31,31-34; Evrei 8, 6-12; 10,14-16).


8 Moise a luat sângele și a stropit poporul, zicând: „Iată sângele legământului pe care l-a făcut Domnul cu voi pe temeiul tuturor acestor cuvinte.”

Moise a luat sângele. Probabil că Moise n-a stropit sângele pe fiecare ins din acea mare mulţime. Trebuie că a făcut lucrul acesta asupra conducătorilor, ca reprezentanţi ai lor. Probabil că în această parte a ceremoniei au fost cuprinşi bătrânii şi alţi conducători ai fiecărei seminţii.

Iată sângele. La naţiunile din vechime era un obicei general să sigileze un legământ cu sânge (vezi Geneza 15,9-13). Uneori sângele era acela al victimei, cele două părţi afirmând în mod solemn că, dacă rup legământul, soarta victimei va fi soarta lor. Uneori, la păgâni, era chiar sângele celor două părţi, fiecare bând sângele celuilalt, contractând prin aceasta o legătură de sânge. Acest act era presupus a face din ruperea legământului o problemă de viaţă şi de moarte. Moise a ales simplu să stropească sângele pe altar şi asupra poporului (vezi v.6), aducând astfel părţile contractante într-o unire de legământ solemn. Aplicat la popor, sângele simboliza şi curăţirea de păcat şi consacrarea în slujire divină. Prin urmare, Dumnezeu i-a pretins ca proprietate specială a Sa, ei erau ai Lui (Isaia 43,1). Liberaţi de păcat, noi devenim de asemenea slujitori ai lui Dumnezeu (Romani 6,22; 1 Petru 2,9.10).


9 Moise s-a suit împreună cu Aaron, Nadab și Abihu, și cu șaptezeci de bătrâni ai lui Israel.

Moise s-a suit. După ratificarea legământului Moise, Aaron, fiii lui şi bătrânii s-au supus faţă de chemarea lui Dumnezeu, suie-te (v.1). Grupa a urcat o parte din drum, desigur nu până în vârf, pe care numai Moise a avut privilegiul să-l vadă (v.2,12). Ceilalţi trebuiau să se închine de departe.


10 Ei au văzut pe Dumnezeul lui Israel; sub picioarele Lui era un fel de lucrare de safir străveziu, întocmai ca cerul în curăția lui.

Ei au văzut. Este clar că Dumnezeu nu este o putere, ci o persoană reală (vezi şi Exod 33,17-23; 34, 5-7; Numeri 12, 6-9; Isaia 6,1-6; Ezechiel 1,26.28).

Întocmai ca cerul. Adică curat ca cerul însuşi. Am putea gândi că această onoare şi favoare înaltă să fi statornicit în aceşti oameni o credinţă şi ascultare durabilă faţă de Dumnezeu. Dar istoria tragică raportează că Aaron s-a supus cererii impulsive a poporului pentru viţelul de aur (vezi Exod 32,1-6) şi că Nadab şi Abihu au fost ucişi fiindcă au adus foc străin (Numeri 3,1-4). O înălţătoare experienţă religioasă de astăzi nu constituie nici o ocrotire pentru ziua următoare (Matei 14,28-33; Luca 13,25-27; 1 Corinteni 10,11.12).


11 El nu Și-a întins mâna împotriva aleșilor copiilor lui Israel. Ei au văzut pe Dumnezeu, și totuși au mâncat și au băut.

Aleşilor. Dumnezeu nu i-a lovit pe aceşti oameni cu moarte, ciumă sau orbire, deşi nesfinţenia lor nu le dădea nici un motiv să creadă că puteau să-L vadă pe Dumnezeu şi să trăiască (vezi Geneza 32,30; Exod 33,20; Judecători 6,22.23, etc.). Cea de-a doua persoană a Dumnezeirii era Fiul lui Dumnezeu, a cărui glorie au văzut-o cu această ocazie (PP 312, 366).

O jertfă de mâncare de obicei urma după o jertfă de consacrare şi poate că la aceasta luau acum parte bătrânii, atât de aproape cât li s-a putut îngădui să se apropie prezenţa divină. După această experienţă, întreaga grupă s-a întors în tabără.


12 Domnul a zis lui Moise: „Suie-te la Mine pe munte și rămâi acolo. Eu îți voi da niște table de piatră cu Legea și poruncile pe care le-am scris pentru învățătura lor.”

Suie-te la mine. Restul capitolului narează despre cele 40 de zile ale lui Moise de comuniune cu Dumnezeu. După ce i-a dat cele Zece Porunci şi legile şi poruncile din cartea legământului, acum Dumnezeu continuă să dea instrucţiuni cu privire la ridicarea sanctuarului, care avea să fie locul locaşului Său între copiii lui Israel (cap. 25,8). Dacă este lăsat ca să hotărască el însuşi caracteristicile reale şi esenţiale ale închinării religioase, omul poate greşi mai uşor. Ca o măsură de siguranţă, lui Moise i-a fost arătat un model din tot ce urma să intre în închinarea lor (Exod 25,9; Evrei 8,5), cuprinzând amănunte exacte cu privire la material, dimensiuni, formă şi construirea fiecărui obiect. Aceste directive sunt raportate în Exod 25 la 31. Pentru ca Moise să poate avea destul timp să înţeleagă şi să-şi amintească instrucţiunile amănunţite primite, el trebuia să rămână acolo, adică pe munte, timp de 40 de zile.


13 Moise s-a sculat, împreună cu Iosua, care-i slujea: și Moise s-a suit pe muntele lui Dumnezeu.
14 El a zis bătrânilor: „Așteptați-ne aici, până ne vom întoarce la voi. Iată, Aaron și Hur vor rămâne cu voi; dacă va avea cineva vreo neînțelegere, să meargă la ei.”

Aşteptaţi-ne. De data aceasta, Moise a fost însoţit de Iosua, care contribuise la înfrângerea amaleciţilor (cap. 17,8-13). Ştiind că va absenta pentru câtva timp, Moise a considerat necesar să dea anumite directive bătrânilor cu privire la conducerea lucrurilor în timpul absenţei lui. Ei trebuiau să rămână la poalele muntelui Sinai până la întoarcerea sa şi să primească pe Aaron şi Hur ca reprezentanţi ai lui Moise pentru sfat.


15 Moise s-a suit pe munte, și norul a acoperit muntele.

Moise s-a suit. Fiind luate toate măsurile pentru timpul absenţei lui, Moise s-a suit cu Iosua până în partea superioară a muntelui, aşteptând acolo instrucţiuni în continuare. Norul se referă la cel amintit în cap. 19,16. Deşi era chemat de Dumnezeu, Moise n-a ajuns în prezenţa divină, până ce nu i s-a poruncit să facă lucrul acesta, şase zile mai târziu. Astăzi, ca şi atunci, părtăşia intimă cu El trebuie să fie precedată de pregătirea inimii şi meditare asupra caracterului şi voinţei lui Dumnezeu (compară Fapte 1,14; 2,1). Fără îndoială că Moise şi Iosua au petrecut acest timp în meditaţie şi rugăciune.


16 Slava Domnului s-a așezat pe muntele Sinai, și norul l-a acoperit timp de șase zile. În ziua a șaptea, Domnul a chemat pe Moise din mijlocul norului.
17 Înfățișarea slavei Domnului era ca un foc mistuitor pe vârful muntelui, înaintea copiilor lui Israel.

Foc mistuitor. Contrastul dintre norul acoperitor, care l-a cuprins pe Moise în binecuvântată părtăşie cu Făcătorul său, şi focul mistuitor este semnificativ. Cei care, asemenea lui Moise, umblă în căile lui Dumnezeu, pot fi siguri de protecţie şi siguranţă în focul tainic… sub umbra Celui Atotputernic (Psalmi 91,1.2).

Cei care se abat de la căile dreptăţii, nu vor afla mângâiere şi asigurare, ci judecată meritată, deoarece pentru ei Dumnezeu va apărea ca un foc mistuitor. (Evrei 12,25.29).


18 Moise a intrat în mijlocul norului și s-a suit pe munte. Moise a rămas pe munte patruzeci de zile și patruzeci de nopți.

În mijlocul norului. Lăsându-l pe Iosua, Moise a intrat în nor şi a rămas acolo patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi (PP 313). În tot acest timp, el n-a avut hrană (Deuteronom 9,9; compară cu 1 Regi 19,8; Matei 4,2).

Experienţa lui Moise de aici a fost extraordinară. Ea imprimă învăţătura că prin comuniunea cu Dumnezeu sufletului îi este împărtăşită adevărata putere şi reînviorarea cea mai dulce. Fără ea, duhul se stinge (vezi Luca 18,1), lumea se furişează în noi, gândurile şi cuvintele noastre devin pământeşti (1 Corinteni 15,47), şi nu avem viaţă spirituală nici în noi înşine, şi nu putem s-o împărtăşim nici altora. Oamenii primesc daruri numai în comuniune cu Dumnezeu. Un alt fapt pentru care Moise a fost singur cu Dumnezeu sugerează valoarea rugăciunii în taină (Matei 6,6). Chiar şi în graba şi aglomeraţia unui mare oraş, singurătatea cu Dumnezeu şi rugăciunea tainică aduc ajutor spre a preîntâmpina problemele zilei.Comentariile lui Ellen G. White

1-18 PP 311-313

1,2 PP 312

1-3 SR 144

1-8FE 506

3 PK 293; PP 311

4 PP 311, 312

5,6 PP 312

7 PK 293; PP 312, 372; 3T 297

7,8 SR 145

8 PP 312

9 PP 312; 3T 343

10 PP 312; 3T 297, 343

12 GC vi

12-18 PP 313

16 3T 296

17 PP 304, 339