1 Toată adunarea copiilor lui Israel a plecat din pustiul Sin, după călătoriile zilnice, pe care poruncise Domnul să le facă; și au tăbărât la Refidim. Acolo poporul n-a găsit apă de băut.

Au tăbărât la Refidim. Între pustia Sin, unde a început să cadă mana şi Refidim, se aflau locuri de tabără, Dafca şi Aluş (Numeri 33,12.13). Localizarea acestor opriri, ca aceea de la Refidim, este necunoscută. Cei mai mulţi comentatori biblici au căutat Refidim-ul în Wadi Feiran, care duce în sus spre tradiţionalul munte Sinai. Alţii l-au identificat cu Wadi Refâyid, în primul rând din cauza asemănării numelui lui cu Refidim. Wadi Refâyid se află la numai câteva ceasuri de mers de la muntele Sinai. Faptul acesta favorizează identificarea sa cu Refidim, deoarece în mai multe texte muntele Horeb este folosit aproape în mod sinonim cu muntele Sinai (vezi Exod 17,6; 33,6; Psalmi 106,19; etc.).

N-a găsit apă. Călătorind primăvara timpuriu, poporul se aştepta să afle apă în văi. Probabil că aceasta explică faptul că n-a fost luată apă suficientă. Albia uscată a râului de la Refidim s-a dovedit a fi cauza mai serioasă a consternării, decât oricare alta pe care ei o încercaseră mai înainte.


2 Atunci poporul a căutat ceartă cu Moise. Ei au zis: „Dă-ne apă să bem!” Moise le-a răspuns: „Pentru ce căutați ceartă cu mine? Pentru ce ispitiți pe Domnul?”

Dă-ne apă. Poporul murmurase la diferite ocazii; acum se plângeau cu amar. Deoarece Moise le dăduse deja carne şi pâine, poporul se putea aştepta, în mod firesc, să-i aprovizioneze şi cu apă. Dar plângerea lor a reflectat mai degrabă îndoială decât credinţă.

Ispitiţi pe Domnul. Copiii lui Israel au ispitit pe Dumnezeu punând la încercare răbdarea Lui şi aprinzând sfânta Lui mânie prin continua lor lipsă de credinţă şi de recunoştinţă. Întreaga istorie a peregrinării lor prin pustie este o istorie a provocării. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu cu un astfel de popor care a ispitit pe Dumnezeul Prea Înalt, s-au răzvrătit împotriva Lui (Psalmi 78,56) este uimitoare. De repetate ori, au mâniat astfel pe Domnul prin faptele lor (Psalmi 106,29), au cârtit în corturile lor (Psalmi 106,25), au fost neascultători la mare (Psalmi 106,7) şi au ispitit pe Dumnezeu în pustietate (Psalmi 106,14).


3 Poporul stătea acolo, chinuit de sete, și cârtea împotriva lui Moise. El zicea: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici cu copiii și turmele noastre?”

Să ne faci să murim. Se pare că cuvintele lui Moise au liniştit poporul, dar când setea lor a devenit insuportabilă, s-au întors la Moise, aprinşi de mânie. Acuzându-l din nou de a fi urzit moartea lor (vezi cap. 14,11), au dat dovadă de o dureroasă lipsă de credinţă.


4 Moise a strigat către Domnul și a zis: „Ce să fac cu poporul acesta? Încă puțin, și au să mă ucidă cu pietre.”

Ce să fac? Moise aducea întotdeauna greutăţile lui la Domnul (vezi Exod 15,25; 32.30; 33,8, Numeri 11,2.11; 12,13; 14,13-19; etc.). Cât îl priveşte pe el, Moise învăţase implicit şi încredere în Cel care îl chemase să fie conducătorul poporului Său şi, ori de câte ori ajungea la limita înţelepciunii omeneşti, el găsea întotdeauna Ajutorul care era gata să ajute.

Au să mă ucidă cu pietre. Situaţia trebuie să fi fost într-adevăr serioasă, pentru că era în pericol chiar viaţa lui Moise. Acesta este primul loc din Biblie unde se aminteşte omorârea cu pietre. Deoarece n-a fost găsită nici o urmă de omorâre cu pietre în Egipt, se pare că această formă de pedeapsă capitală îşi are originea aici, cât priveşte pe izraeliţi, şi fără îndoială că a fost sugerată de belşugul de pietre care erau la îndemână. Mai târziu, omorârea cu pietre s-a practicat printre greci, pe vremea războaielor persane (Herodot IX 5), şi de alte popoare. Aceasta era una din cele mai uşoare căi de ucide un criminal fără a-i vărsa sângele, şi părea deosebit de potrivită când publicul era chemat să răzbune o anumită crimă ca blasfemia (Levitic 24,16) sau idolatria (Deuteronom 13,10; 17,5-7). Totuşi, aici la Refidim, era o împrejurare de răzvrătire, de răscoală spontană pentru a suprima un conducător care era urât, pe care l-au făcut răspunzător pentru suferinţa lor de nesuportat. Desigur că setea se poate dovedi a fi un chin din cele mai teribile.


5 Domnul a zis lui Moise: „Treci înaintea poporului și ia cu tine vreo câțiva din bătrânii lui Israel; ia-ți în mână și toiagul cu care ai lovit râul, și pornește!

Treci înaintea poporului. Luând pe unii din bătrâni cu el ca martori, Moise avea să lase poporul în Refidim şi să se suie pe munte înaintea locului unde era tăbărât poporul. La împlinirea acestei minuni trebuiau să fie de faţă numai bătrânii, în contrast cu cea de-a doua experienţă asemănătoare, când a fost adusă apa în prezenţa întregului popor (Numeri 20,8-11).


6 Iată, Eu voi sta înaintea ta pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă din ea, și poporul va bea.” Moise a făcut așa, în fața bătrânilor lui Israel.

Eu voi sta înaintea ta. Domnul a făgăduit să vină personal în ajutorul lui Moise. Prezenţa Lui milostivă a fost aceea care a făcut să curgă apă din stâncă, cu toate că acest lucru nu avea să se întâmple înainte ca Moise să o lovească cu toiagul său, ca poporul să-l poată recunoaşte ca reprezentant al lui Dumnezeu.


7 El a numit locul acela „Masa și Meriba”, căci copiii lui Israel se certaseră și ispitiseră pe Domnul, zicând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?”

Masa şi Meriba. Ispită şi ceartă. Necredinţa manifestată aici, prin aceste nume avea să amintească mult timp lui Israel despre lecţia pe care Dumnezeu a lăsat ca ei s-o înveţe cu ocazia aceasta (Deuteronom 6,16; Psalmi 78,20; 96,8; 105,41). Locul acestei stânci nu este cunoscut, dar având în vedere faptul că era la Horeb (v.6), ea se pare să fi fost aproape atât de Refidim cât şi de muntele Legii.


8 Amalec a venit să bată pe Israel la Refidim.

Amalec a venit. Amaleciţii erau urmaşi ai nepotului lui Esau, de unde şi-au luat şi numele (Geneza 36,12). Despărţindu-se de fraţii lor la o dată timpurie, se pare că ei au ajuns un trib conducător în partea nordică a peninsulei Sinai. Deşi seminţie înrudită cu Israel, ei au privit cu suspiciune ocuparea păşunilor lor de către evrei, şi au fost porniţi spre totala lor nimicire (PP 300). Începând cu această întâlnire de la Refidim, o lungă şi amară duşmănie de moarte s-a dezvoltat între cele două naţiuni. Un an mai târziu, izraeliţii au fost înfrânţi de amaleciţi, care şi-au unit forţele cu canaaniţii la Cadeş-Barnea (Numeri 14,45). În timpul perioadei judecătorilor, amaleciţii au căutat să subjuge pe Israel, dar au fost înfrânţi de Ghedeon (Judecători 6,33). Saul şi David i-au înfrânt de asemenea de mai multe ori (1 Samuel 14,48; 15,7; 27,8; 30,17.18; 2 Samuel 8,12) şi, în cele din urmă, au fost nimicite ultimele rămăşite ale naţiunii de către simioniţi în timpul domniei regelui Ezechia (1 Cronici 4,42-43).

Să bată pe Israel. Lupta aceasta a început cu un atac perfid asupra celor din coada lungii coloane a evreilor asupra tuturor celor ce se târau la coadă când erai obosit şi sleit de puteri (Deuteronom 25,18). Acest atac infam a fost privit de Dumnezeu ca o insultă personală şi, deşi răsplata finală a fost mult timp amânată, ea n-a fost niciodată uitată, pentru că la timpul cuvenit Dumnezeu a însărcinat pe Saul să-i nimicească (1 Samuel 15,2.3). Din cauza murmurării de la Refidim a izraeliţilor, Dumnezeu le-a îngăduit amaleciţilor să-i atace la Refidim (PP 298).


9 Atunci Moise a zis lui Iosua: „Alege niște bărbați și ieși de luptă împotriva lui Amalec. Iar eu voi sta mâine pe vârful dealului cu toiagul lui Dumnezeu în mână.”

Iosua. Succesul lui Moise şi conducătorul de mai târziu al lui Israel apare aici în istorisire de prima dată. Iosua, al cărui nume înseamnă Iehova este salvare, sau Iehova ajută, a fost un prinţ al seminţiei lui Efraim care a intrat în serviciul personal al lui Moise fie înainte, fie curând după lupta cu amaleciţii (vezi Numeri 13,8; Exod 24,13). Când a fost ales de Moise, numele lui era Hoşea sau Oşea, care înseamnă salvare. Numele lui mai plin de înţeles, Iehoşua sau Ioşua, Iehova este salvare, sau Iehova ajută, i-a fost dat de Moise mai târziu (Numeri 13,8.16). Numele Isus este echivalentul grecesc al numelui Iosua (vezi Evrei 4,8).

Alege nişte bărbaţi. Probabil că era seară atunci când Moise a auzit despre atacul asupra celor din rândurile de la urmă şi, prin urmare, posibilitatea de restabilire a pierderilor până a doua zi era mică (Exod 17,9). Dar au fost făcute pregătiri pentru a întâlni vrăjmaşul în ziua următoare. Pregătirea a constat din alegerea de bărbaţi pentru luptă şi, probabil şi din întâlniri strategice cu conducători de unităţi şi din instrucţie de ultimă oră pentru lupta de a doua zi.

Cu toiagul lui Dumnezeu în mână. În timp ce Moise a trimis oamenii săi la luptă şi a făcut tot ce omeneşte era cu putinţă spre a asigura victoria asupra vrăjmaşului perfid, el a dovedit de asemenea încrederea sa mai degrabă în Dumnezeu, decât în puterea omenească (Ieremia 17,5). Deşi el ştia că biruinţa vine de la Domnul, încrederea aceasta nu l-a împiedicat să depună orice efort spre a ocroti pe femei şi pe copii, pe bătrâni şi pe cei slabi. Întotdeauna puterea divină trebuie să fie unită cu efort omenesc.


10 Iosua a făcut ce-i spusese Moise și a ieșit să lupte împotriva lui Amalec. Iar Moise, Aaron și Hur s-au suit pe vârful dealului.

Hur. Hur, care deţinea de asemenea o poziţie importantă (cap. 24,14), era un descendent al lui Iuda prin Caleb, fiul lui Heţron (1 Cronici 2,18-20). Beţaleel, nepotul lui, a fost arhitectul tabernacolului (Exod 31,2). După tradiţia iudaică, el a fost soţul Mariei, iar după alta, fiul ei.


11 Când își ridica Moise mâna, era mai tare Israel; și când își lăsa mâna în jos, era mai tare Amalec.

Era mai tare Israel. Ridicarea în sus a mâinilor este privită în general de vechi cercetători ebraici, de părinţii bisericii, de reformatori şi de mulţi comentatori moderni ca semn sau poziţie de rugăciune. În decursul vremurilor biblice, obiceiul ca cineva să ridice mâinile în rugăciune era respectat de închinătorii serioşi şi evlavioşi. Câţiva comentatori privesc poziţia lui Moise cu mâinile lui ridicate ca atitudinea unui comandant care supraveghează şi conduce lupta, dar părerea aceasta trebuie să fie respinsă, deoarece Moise nu a funcţionat în calitate de comandant şef. El îi transferase comanda lui Iosua (v.9). El însuşi s-a angajat în rugăciune serioasă spre Dumnezeu pentru ajutor şi biruinţă (PP 299). S-a pus întrebarea de ce n-a continuat Moise să se roage şi atunci când mâinile îi erau trudite. Numai aceia care au încercat să se roage continuu o lungă perioadă ştiu cât de grea este o astfel de lucrare. Probabil că atunci când îşi lăsa mâinile în jos din cauza oboselii, Moise se odihnea şi în ce priveşte concentrarea sa mintală necesară pentru rugăciune. Pentru a imprima asupra lui Israel importanţa rugăciunii de mijlocire, Dumnezeu a îngăduit în mod alternativ succes şi eşec. În acelaşi timp, Dumnezeu a dorit ca poporul să afle că succesul lor trebuia să fie în conlucrare cu conducătorii aleşi de El.


12 Mâinile lui Moise fiind trudite, ei au luat o piatră, au pus-o sub el, și el a șezut pe ea. Aaron și Hur îi sprijineau mâinile, unul deoparte, iar altul de alta; și mâinile lui au rămas întinse până la asfințitul soarelui.

Aaron şi Hur. Colaborarea a triumfat. În timp ce Israel, sub comanda lui Iosua se lupta în vale pentru însăşi existenţa lui, cei doi colaboratori ai lui Moise l-au sprijinit. Sprijinul acesta n-a fost numai fizic, ci probabil că şi spiritual. Ei au continuat împreună cu el să mijlocească până a fost câştigată biruinţa finală, spre încheierea zilei.

Experienţa aceasta conţine o adâncă învăţătură spirituală pentru fiecare creştin şi pentru biserică ca un întreg. Din ea învăţăm că rugăciunea şi implorarea sunt esenţiale pentru biruinţa asupra vrăjmaşilor noştri. Atâta timp cât mâinile sunt întinse şi sufletul stăruie în rugăciune, potrivnicii noştri spirituali vor fi respinşi. Când rugăciunea este uitată şi sprijinirea pe Dumnezeu slăbită, vrăjmaşul spiritual va câştiga teren, cu rezultatul ca eventual orice legătură cu cerul să poată fi desfăcută. Pe de altă parte, biserica este asigurată de biruinţă asupra tuturor puterilor celui rău, atâta timp cât conducătorii ei sunt oameni ai rugăciunii şi atâta timp cât membrii ei conlucrează cu acei conducători, sprijinindu-i cu rugăciunile şi viaţa lor exemplară.


13 Și Iosua a biruit pe Amalec și poporul lui, cu tăișul sabiei.
14 Domnul a zis lui Moise: „Scrie lucrul acesta în carte, ca să se păstreze aducerea aminte, și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri.”

Scrie. Aceasta este prima menţiune din raportul sacru despre scriere. Până nu de mult nu se cunoştea cum s-a făcut lucrul acesta şi ce fel de scriere a fost folosită. Faptul că pe vremea lui Moise a existat o scriere alfabetică a fost descoperit aproximativ pe timpul primului război mondial. Mai înainte se ştia doar că scrierea alfabetică a fost folosită de diferite popoare din Palestina, cu deosebire fenicienii, din primul mileniu î.Hr. şi că alfabetele europene se dezvoltaseră prin intermediul fazelor greacă şi latină din scrierea originală feniciană. Înalta critică şi-a bătut joc de ideea că Moise ar fi putut scrie Pentateucul în limba ebraică în timpul mileniului al doilea î.Hr., fiind convinşi că scrierea ebraică nu exista pe vremea aceea. Aceia care au admis că Moise ar fi putut scrie parte din Pentateuc, sau anumite experienţe ca aceea descrisă aici, au crezut că el trebuie să fi folosit fie scrierea hieroglifică egipteană, fie cuneiforma babiloniană.

În conformitate cu dovezile, pare probabil că prima formă de scriere alfabetică a fost inventată, dacă nu în Fenicia, sau în sudul Palestinei, chiar în regiunea Sinai, unde Moise a primit porunca să scrie istoria înfrângerii lui Amalec într-o carte. În 1916, Dr. Alan Gardiner a publicat prima sa încercare de a descifra inscripţii găsite cu vreo zece ani mai înainte de Sir Flinders Petric în minele de cupru egiptene de la Wadi Magâra, la Sinai. Expediţii ulterioare au mărit numărul inscripţiilor din acest loc, şi lucrul combinat al unui număr de lingvişti de seamă a reuşit să ducă la descifrarea acestei scrieri necunoscute mai înainte. Inscripţiile acestea scot la iveală faptul că ele alcătuiesc încercările cele mai timpurii de a compune o scriere semitică, care a constat din vreo 25 de litere.

Inventatorii acestui alfabet au fost canaaniţii care lucrau pentru egipteni în minele de la Sinai. Probabil că ei n-au scris în propria limbă, ci ajunseseră obişnuiţi cu sistemul de scriere hieroglifă folosit timp de secole în Egipt. De exemplu, singura cale ca egiptenii să poată exprima în scris ideea unei case, era prin desenarea unei hieroglife, sau figuri a unei case. Unora dintre canaaniţii din mine, le-a venit strălucita idee de a folosi anumite hieroglife egiptene pentru a exprima sunete fonetice abstracte în loc de obiecte concrete. În limba canaanită, o casă era o bayith. Primul sunet din bayith fiind b, ei au stabilit valoarea fonetică a lui b hieroglifei egiptene pentru casă. Aplicarea acestui principiu a făcut posibil ca printr-un mic număr de litere să exprime orice doreau să spună. Aceasta era o invenţie de o importanţă cu urmări mari. Ea n-a fost prea mult îmbunătăţită de atunci. Noi mai folosim încă o formă modificată a scrierii alfabetice inventate în peninsula Sinai cu câteva decenii înainte de Exod. Propria noastră literă b, de exemplu, este urmaşa directă a primei litere aleasă la Sinai să reprezinte acest sunet.

Inventarea scrierii alfabetice la puţin timp înainte de Exod a fost tot atât de mult un dar providenţial al lui Dumnezeu ca şi inventarea tiparului prin litere mobile la puţin timp înaintea Reformaţiunii. Niciodată Biblia n-ar fi putut deveni cartea poporului dacă ar fi fost nevoie să fie scrisă în complicatul sistem hieroglific sau cuneiform care a precedat inventarea scrierii alfabetice. Cu această nouă scriere, cu care probabil că Moise făcuse cunoştinţă în timpul lungii sale şederi la Sinai, a fost uşor să scrie istoria umblării lui Dumnezeu cu poporul Său precum şi diferitele reglementări legale care se află în Pentateuc. De asemenea, era uşor ca o astfel de scriere să se înveţe a fi citită. Scripturile ebraice constituie nu numai din simplă întâmplare cea mai veche şi cea mai amplă relatare istorică a rasei umane şi a încercărilor lui Dumnezeu de a salva pe om din împărăţia lui Satan.

În carte. Cartea în care Moise a scris istoria atacului şi înfrângerii lui Amalec a constat probabil dintr-un sul de papirus, cel mai obişnuit material egiptean pentru scris. Acest strămoş al hârtiei era făcut din fibre ale tulpinii plantei de papirus, ce se găsea atunci în mlaştinile deltei Nilului.

Foile de papirus erau făcute din fibre muiate, aşezate mai întâi orizontal, iar deasupra acestora un alt strat aşezat vertical. Straturile erau apoi încleiate împreună, presate şi uscate, şi netezite prin frecarea foilor cu o piatră ponce. În cele din urmă, mai multe foi erau prinse împreună pentru a forma un sul de 3 la 10 metri lungime în medie. Un astfel de sul era destul de lung pentru a conţine oricare din cele cinci cărţi ale lui Moise.

Din remarca făcută în Numeri 33,2 reiese clar că Moise a ţinut un jurnal al călătoriilor lui Israel prin pustie, care a alcătuit baza listei din Numeri 33 şi a naraţiunii istorice lăsată nouă. Probabil că Moise a căpătat obiceiul de a ţine un jurnal în timpul primilor 40 de ani ai vieţii sale la curtea egipteană, pentru că ştim din rapoartele lui Thutmose III, probabil contemporan cu Moise, că evenimentele în legătură cu campaniile militare au fost raportate în fiecare zi pe numele lor, şi că după completarea unei campanii, acest cuprins de note era transferat pe un sul de piele din templul lui Amon (compară cu PP 245). De aceea, lui Moise nu i s-a părut ciudat să primească instrucţiuni de a raporta atacul perfid şi înfrângerea lui Amalec pentru informare viitore ca aducător aminte.

Şi spune. Cuvintele acestea arată că Iosua fusese deja ales de Dumnezeu ca să urmeze lui Moise.

Voi şterge pomenirea. Nimicirea acestei ramuri a naţiunii edomite era decretată, în timp ce restul edomiţilor s-au bucurat de ocrotire divină (vezi Deuteronom 2,4.5). Amaleciţii au atacat în mod brutal poporul lui Dumnezeu, nearătând nici un fel de compătimire, nici chiar faţă de propriile rude (Deuteronom 25,18). Acest atac, întru totul neprovocat, a dat pe faţă ura şi dispreţul lor faţă de Dumnezeu şi a pecetluit condamnarea lor ca naţiune (PP 300).


15 Moise a zidit un altar și i-a pus numele „Domnul, steagul meu”.

Moise a zidit un altar. Zidirea unui altar implică aducerea unei jertfe. Având în vedere că jertfa a fost adusă în cadrul celebrării victoriei, trebuie că ea a fost o jertfă de mulţumire.

Iehova-nisi. Punând nume altarului, Moise a urmat exemplul lui Iacov, care numise unul din altarele sale El-Elohe-Israel (Geneza 33,20). Numele altarului lui Moise înseamnă Domnul este steagul meu şi avea de scop să slăvească pe Dumnezeu pentru biruinţa asupra amaleciţilor. Toiagul lui Dumnezeu (Exod 17,9) fusese ţinut sus de Moise în timpul luptei, după cum soldaţii ţin sus steagurile lor şi după cum soldaţii urmează steagurile, Israel urmase instrucţiunile lui Dumnezeu. În felul acesta, Dumnezeu a devenit steagul lor. Pe când erau în Egipt, izraeliţii văzuseră adesea steagurile militare ale oştilor egiptene, care purtau reprezentări pictate ale zeilor lor Amen, Ra, Ptah, Sutekh şi alţii, după care erau numite şi diviziile lor. Dând numele Dumnezeu este steagul meu, acestui altar, Moise a folosit limba obişnuită şi în acelaşi timp a atras atenţia asupra faptului că steagul Domnului era mai puternic decât emblemele amaleciţilor. Numele Iehova-nisi ţine loc de vitejie sfântă.


16 El a zis: „Pentru că și-a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie al Domnului, Domnul va purta război împotriva lui Amalec, din neam în neam!”

Pentru că a ridicat mâna împotriva scaunului de domnie. (Pentru că Domnul a jurat. -engleză). Literal, Pentru că mâna (lui Amalec) a fost împotriva tronului Domnului. Textul ebraic a acestui verset este obscur. Traducerea din RSV, O mână asupra steagului Domnului se întemeiază pe schimbarea unei consoane, prin care cuvântul tron devine steag. Literele n şi k sunt asemenea şi unii copişti au putut foarte uşor să greşească ,punând pe prima în locul celei de-a doua. Mulţi comentatori preferă astăzi traducerea aceasta pentru că se pare a fi mai în armonie cu contextul, în mod deosebit cu v.15 unde pentru steag este folosit acelaşi cuvânt ebraic. Comentariile lui Ellen G. White

1-16 PP 297-300

1-3 PP 297

2-7 SR 131

4-7 PP 298

6 ML 12; PP 411

7 DA 126

8 2T 106

8-12 SR 133

9 4T 530

10-12 4T 531

10-13 PP 299

12 1T 527; 5T 162

13-16 SR 134

14 PP 299; 2T 108; 5T 245

16 PP 300; 2T 108