1 În al doilea an al domniei lui Nebucadnețar, Nebucadnețar a avut niște vise. Duhul îi era tulburat și i-a pierit somnul.

Al doilea an. Pentru identificarea celui de-al doilea an al domniei lui Nebucadneţar şi pentru o explicare a felului cum cei trei ani de învăţătură ai lui Daniel (cap. 1,5) s-au încheiat înainte de sfârşitul anului al II-lea vezi comentariul la cap. 1,18.

A avut visuri. Posibil pluralul este folosit pentru a descrie seriile de întâmplări din vis. Singularul apare în v. 3, 4, 5, 6 etc. Rapoartele din Mesopotamia antică menţionează multe visuri ale împăraţilor. Într-unul din ele Gudea a văzut un om cu o coroană împărătească pe capul său, a cărui statură se înălţa de la pământ la cer. Cei din vechime priveau visele cu respect, considerândule revelaţii din partea zeilor lor, şi căutau să descopere adevărata lor interpretare.

Domnul în providenţa Sa i-a dat lui Nebucadneţar visul acesta. Dumnezeu avea o solie pentru domnitorul Imperiului Babilonian. În palatele lui Nebucadneţar erau reprezentanţi prin care Dumnezeu putea să ofere o cunoaştere a Persoanei Sale. Dumnezeu nu caută nici la faţa oamenilor şi nici la faţa naţiunilor. Scopul lui este să-i salveze pe toţi cei care vor, din orice seminţie şi naţiune. El dorea la fel de mult să-i salveze pe vechii babilonieni cum dorea să-l salveze pe Israel.

Visul urmărea să-i descopere lui Nebucadneţar că desfăşurarea istoriei era condusă de Cel Prea Înalt şi că era supusă voii Lui. Lui Nebucadneţar i s-a arătat locul lui de răspundere în marele plan al Cerului, pentru ca el să poată avea prilejul să coopereze în mod eficient cu programul divin.

Lecţiile de istorie date lui Nebucadneţar au fost menite pentru învăţătura naţiunilor şi a oamenilor până la sfârşitul timpului. Alte sceptre în afară de acela al Babilonului au stăpânit peste naţiunile oamenilor. Fiecărei naţiuni din antichitate Dumnezeu i-a rânduit un loc special în marele Său plan. Când conducătorii şi poporul au dat greş în ce priveşte ocazia lor, slava lor a fost doborâtă la pământ. Naţiunile de astăzi ar trebui să ia seama la învăţăturile istoriei trecutului. Deasupra scenei schimbătoare a diplomaţiei internaţionale marele Dumnezeu al Cerului şade pe scaunul de domnie realizând în linişte şi cu răbdare hotărârile propriei Sale voinţe (PK 500). În cele din urmă stabilitatea şi permanenţa vor veni când Dumnezeu Însuşi, la sfârşitul timpului, Îşi aşează împărăţia Sa, care nu va fi nimicită niciodată (v. 44). Vezi comentariul la cap. 4,17.

Dumnezeu s-a apropiat de împăratul Nebucadneţar printr-un vis, deoarece, evident, acesta era mijlocul cel mai eficient prin care putea să imprime în mintea lui importanţa soliei date în felul acesta, să-i câştige încrederea, şi să-şi asigure conlucrarea lui. Ca toţi cei din vechime, Nebucadneţar credea în vise ca un mijloc prin care zeii îşi descopereau voia oamenilor. Înţelepciunea divină îi întâmpină întotdeauna pe oameni la nivelul la care se află. Pentru a da o cunoaştere a voinţei Sale oamenilor din ziua de astăzi, Dumnezeu poate folosi mijloace mai puţin spectaculoase, însă tot atât de sigur menite pentru realizarea planurilor Sale binefăcătoare. El Îşi adaptează întotdeauna felul de a lucra cu oamenii la capacitatea fiecărei persoane şi la împrejurările epocii în care fiecare trăieşte. Vezi mai departe comentariul la cap. 4,10.

Era tulburat. Sau s-a înspăimântat. Verbul ebraic tradus astfel apare în Geneza 41,8 şi în Psalmi 77,4. Experienţa cu visul l-a impresionat foarte mult pe împăratul Nebucadneţar.


2 Împăratul a poruncit să cheme pe vrăjitori, pe cititorii în stele, pe descântători și pe haldei ca să-i spună visele. Ei au venit și s-au înfățișat înaintea împăratului.

Vrăjitori. Ebr. charţummim, un cuvânt împrumutat din egipteană (vezi comentariul la cap. 1,20). Cititori în stele. Ebr. ’ashsaphim, un cuvânt împrumutat din acadiană (vezi comentariul la cap. 1,20).

Descântători. Ebr. mekashshephim, de la o rădăcină care însemnează a folosi farmece. Babilonienii îi numeau printr-un cuvânt înrudit kashshapu. Mekashshephim-ii pretindeau că sunt în stare să producă vrăji magice (vezi comentariul la Exod 7,11). Legea mozaică pronunţa pedeapsa cu moartea asupra acelora care practicau această magie neagră (Levitic 20,27; comp. 1Samuel 28,9).

Haldei. Ebr. Kasdim (vezi comentariul la cap. 1,4).


3 Împăratul le-a zis: „Am visat un vis; duhul îmi este tulburat și aș vrea să știu visul acela.”

Să ştiu visul. Cu toate că împăratul fusese adânc impresionat de vis, când s-a trezit a constatat că nu-şi mai putea aminti amănuntele (vezi PK 491). Unii sunt de părere că Nebucadneţar nu ar fi uitat, ci că doar punea la încercare faimoasa pricepere a presupuşilor înţelepţi. Dar împăratul pare prea preocupat să cunoască visul şi interpretarea lui ca să mai folosească ocazia aceasta spre a-i pune la probă pe pretinşii lui tâlcuitori.


4 Haldeii au răspuns împăratului în limba aramaică: „Veșnic să trăiești, împărate! Spune robilor tăi visul, și-ți vom arăta tâlcuirea lui!”

Limba aramaică. Ebr. ’aramith, aramaică. Familia imperială şi clasa conducătoare a imperiului erau haldei originari din Mesopotamia de sud care vorbeau aramaica. Prin urmare nu este surprinzător că curtenii împăratului îi vorbeau în limba aramaică şi nu în limba babiloniană care era vorbită de populaţia de baştină a Babilonului. Arameii erau o ramură importantă a popoarelor semitice, iar limba lor prezenta multe dialecte.

De la versetul acesta şi până la finele capitolului 7 raportul este în limba aramaică şi nu în ebraică, aşa cum este restul cărţii. Cu privire la motivele logice posibile vezi p. 749.

Veşnic să trăieşti, împărate! Formula babiloniană găsită în inscripţii contemporane sună cam în felul acesta: Să binevoiască Nabu şi Marduc să dea zile lungi şi ani veşnici împăratului domnul meu. Compară cu 1Samuel 10,24; 1Regi 1,31; Neemia 2,3; Daniel 3,9; 5,10; 6,21.


5 Împăratul a luat iarăși cuvântul și a zis haldeilor: „Mi-a scăpat din minte lucrul acela: dacă nu-mi veți face cunoscut visul și tâlcuirea lui, veți fi făcuți bucăți, și casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de murdării.

Mi-a scăpat din minte lucrul. Unii învăţaţi traduc această expresie aşa încât să-i dea sensul de lucrul este sigur pentru mine, sau cuvântul este promulgat de mine. Aceste traduceri alternative se bazează pe presupunerea că cuvântul aramaic ’azda’ este un adjectiv, nu un verb, aşa după cum consideră unii traducători. Exprimarea Mi-a scăpat lucrul din minte, este sprijinită de LXX şi de Rashi, care traduce pe ’azda’ prin a trecut. Oricare ar fi sensul adoptat nu este îndoială cu privire la faptul că Nebucadneţar nu era în stare să-şi amintească amănuntele visului (vezi comentariul la v. 3). Visul fusese luat în mod intenţionat de la împărat, pentru ca înţelepţii să nu-i poată da o interpretare greşită (FE 412).

Făcuţi bucăţi. Literal dezmembraţi. Ei urmau să fie tăiaţi în bucăţi, mădular cu mădular (vezi 2Macabei 1,16; Antichităţi iudaice a lui Iosif Flavius, xv, 8. 4). O cruzime de felul celei descrise aici era ceva obişnuit în antichitate. Asirienii şi babilonienii erau notorii pentru severitatea, cruzimea şi barbaria felului lor de a-i trata pe vinovaţi. Asurbanipal raportează că i-a tăiat în bucăţi pe conducătorii rebeli.

Morman de murdării. Aramaicul newali, pe care, printr-o asemănare cu o rădăcină acadiană, unii îl traduc cu sensul de ruine. Alţii reţin sensul de grămadă de bălegar, sau grămadă de gunoi, şi interpretează expresia ca vrând să arate că locuinţele lor urmau să fie prefăcute în latrine publice (vezi 2Regi 10,27). Versiunea LXX nu sprijină nici una din interpretările acestea, ci zice casele voastre vor fi prăpădite.


6 Dar, dacă-mi veți spune visul și tâlcuirea lui, veți primi de la mine daruri și răsplătiri, și mare cinste. De aceea, spuneți-mi visul și tălmăcirea lui!”
7 Ei au răspuns a doua oară: „Să spună împăratul robilor săi visul, și i-l vom tălmăci!”
8 Împăratul a luat iarăși cuvântul și a zis: „Văd, cu adevărat, că voiți să câștigați vreme, pentru că vedeți că lucrul mi-a scăpat din minte.

Să câştigaţi vreme. Literal să cumpăraţi timp. Înţelepţii tărăgănau, iar cererea lor repetată a stârnit bănuiala împăratului că ei căutau să obţină un avantaj prin întârziere. Este îndoielnic dacă la momentul acesta el punea deja cu seriozitate la îndoială capacitatea lor de a-i da informaţia cerută. Întreaga ţesătură a credinţei lui se întemeia pe credinţa că zeii comunicau cu oamenii pe diferite căi reprezentate de oamenii aceştia. Ezitarea lor de a-i împlini îndată cererea poate că iniţial i-a trezit bănuiala că ei conspirau cu toţii să-l înşele. Dacă visul cuprindea o comunicare cu privire la acţiuni ce trebuiau întreprinse într-un moment favorabil, întârzierea ar fi avut ca urmare pagube tragice. Anumite comunicări venite prin ghicit, cereau să se întreprindă acţiuni la un moment precis, ca de pildă o anumită conjuncţie a planetelor. Expresiile să câştigaţi vreme, până se vor schimba vremurile (v. 9), se pot referi la un astfel de moment oportun.


9 Dacă deci nu-mi veți spune visul, vă așteaptă pe toți aceeași soartă, fiindcă vreți să vă înțelegeți ca să-mi spuneți minciuni și neadevăruri, până se vor schimba vremurile. De aceea, spuneți-mi visul, ca să știu dacă sunteți în stare să mi-l și tâlcuiți!”

Aceeaşi soartă. Literal legea voastră este una. Cuvântul tradus soartă poate fi redat şi decret, sentinţă sau pedeapsă.

Se vor schimba vremurile. Fie până ce împăratul va uita întreaga afacere, fie până când ei vor putea să inventeze un răspuns oarecare. Vremuri de aici se poate referi şi la momentul favorabil de aducere la împlinire a presupusei comunicări din partea zeilor (vezi comentariul la v. 8).


10 Haldeii au răspuns împăratului: „Nu este nimeni pe pământ, care să poată spune ce cere împăratul; de aceea niciodată niciun împărat, oricât de mare și puternic ar fi fost, n-a cerut așa ceva de la niciun vrăjitor, cititor în stele sau haldeu!

Nu este nimeni. Haldeii au fost constrânşi să-şi recunoască neputinţa de a descoperi visul. Ei au spus împăratului că el cerea ceva ce era peste puterea omenească de a descoperi, şi că nici un împărat nu mai făcuse o astfel de cerere iraţională de la vreunul dintre supuşii săi.

Împărat, mare şi puternic. Împărat mare (vezi 2Regi 18,28) este un vechi titlu babilonian. Expresii de felul acesta: Mare Împărat, Puternic Împărat, Împărat al Asiei (sau al Babiloniei) sunt obişnuite în inscripţii.


11 Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuință nu este printre muritori!”

Zei. Unii văd aici un indiciu al existenţei a două categorii de zei. Ei sugerează că aceşti înţelepţi pretindeau că ei comunică cu anumiţi zei, zei intermediari despre care se presupunea că ţin legătura cu oamenii, dar că zeii superiori erau inaccesibili. În orice caz haldeii dădeau pe faţă limitele artei lor.

Alţii sunt de părere că pluralul ’elohim, zei ca şi pluralul ebraic ’elohim (vezi Vol. I, p. 170171) putea fi folosit cu privire la o singură zeitate, şi că, la fel ca alţi politeişti, haldeii recunoşteau o divinitate supremă. În orice caz înţelepţii erau sinceri să admită că recunoşteau o inteligenţă supremă, o minte a minţilor, a cărei ştiinţă trecea dincolo de aceea a fiinţelor omeneşti. Mărturisirea aceasta de înfrângere a oferit o ocazie remarcabilă pentru Daniel de a descoperi ceva din puterea Dumnezeului căruia Îi slujea şi I se închina.


12 La auzul acestor cuvinte, împăratul s-a mâniat și s-a supărat foarte tare. A poruncit să piardă pe toți înțelepții Babilonului.

A poruncit să piardă. Severitatea sentinţei nu era în neconcordanţă cu obiceiurile vremii. Totuşi, era un pas îndrăzneţ din partea împăratului întrucât oamenii a căror moarte el o poruncise alcătuiau clasele învăţate ale societăţii.

Babilon. Probabil numai cetatea, nu toată împărăţia.


13 Hotărârea ieșise, înțelepții începuseră să fie omorâți, și căutau și pe Daniel, și pe tovarășii lui, ca să-i piardă.

Căutau pe Daniel. Daniel şi prietenii lui n-ar fi fost căutaţi dacă n-ar fi fost deja declaraţi membrii ai breslei înţelepţilor. Astfel concepţia că ei erau încă în curs de formare pare să fie neîntemeiată (vezi comentariul la cap. 1,18). Faptul că ei abia absolviseră cursurile este suficient pentru a explica de ce ei nu fuseseră chemaţi pentru a explica visul. Monarhul trebuie să-i fi invitat numai pe conducătorii de rangul cel mai înalt, renumiţi pentru toată cunoaşterea artei lor. Nici împăratul şi nici înţelepţii de seamă nu s-ar fi gândit să-l cheme pe Daniel şi pe cei trei prieteni ai lui, la fel cum cei mai de seamă specialişti ai ţării, puşi în încurcătură de vreo boală a împăratului, nu ar fi consultat un doctoraş abia ieşit din şcoala medicală. Nu trebuie nici să presupunem că educaţia lui Daniel cuprinsese şi cursuri de exorcism şi prezicere, aşa cum sugerează criticii moderni (vezi comentariul la cap. 1,20).


14 Atunci Daniel a vorbit cu minte și cu judecată lui Arioc, căpetenia străjerilor împăratului, care ieșise să omoare pe înțelepții Babilonului.

Judecată. Unele traduceri folosesc cuvântul înţelepciune. Aramaic ţe’em, care poate fi tradus şi cu cuget sau judecată. Daniel a dat dovadă de mult tact când s-a adresat superiorului său.


15 A luat cuvântul și a zis lui Arioc, căpitanul împăratului: „Pentru ce a dat împăratul o poruncă atât de aspră?” Arioc a spus lui Daniel cum stau lucrurile.

Aspră. LXX are pikros care înseamnă amar sau aspru. Unii învăţaţi atribuie sensul acesta şi cuvântului aramaic, în timp ce alţii insistă că originalul are la bază ideea de urgenţă.


16 Și Daniel s-a dus la împărat și l-a rugat să-i dea vreme ca să dea împăratului tâlcuirea.

Dea vreme. Unul din lucrurile care l-au înfuriat pe împărat era că înţelepţii căutau să amâne darea răspunsului (vezi comentariul la v. 8). Evident că împăratul era încă tulburat de vis, şi poate că ar fi fost fericit să găsească o nouă posibilitate de a găsi dezlegarea tainei care-i chinuia mintea. Întrucât Daniel nu fusese consultat mai înainte, împăratul poate a considerat că este numai drept să-i dea o ocazie. Cu prilejul întrevederii sale anterioare cu acest tânăr evreu, Nebucadneţar fusese evident impresionat în mod favorabil de sinceritatea şi capacitatea lui Daniel. Credincioşia anterioară a lui Daniel în lucruri mici îi oferă acum ocazia de a face lucruri mai mari.

Tâlcuirea. Cererea lui Daniel se deosebea de aceea a haldeilor. Înţelepţii cereau ca împăratul să le povestească visul. Daniel cerea numai răgaz, asigurându-l pe împărat că tâlcuirea îi va fi dată.


17 Apoi Daniel s-a dus în casa lui și a spus despre lucrul acesta tovarășilor săi, Hanania, Mișael și Azaria,
18 rugându-i să ceară îndurarea Dumnezeului cerurilor pentru această taină, ca să nu piară Daniel și tovarășii săi odată cu ceilalți înțelepți ai Babilonului.

Să ceară îndurare. Daniel şi tovarăşii săi puteau să se apropie de Dumnezeu cu credinţă puternică şi încredere deplină deoarece, după cea mai bună ştiinţă şi putere a lor ei trăiseră potrivit cu voia Lui descoperită (vezi 1Ioan 3,22). Ei erau conştienţi că se aflau în locul în care Dumnezeu voia ca ei să fie, şi săvârşeau lucrarea plănuită de cer. Dacă în viaţa lor anterioară ei ar fi făcut compromisuri faţă de principii şi ar fi cedat ispitelor care-i înconjurau fără încetare la curtea împărătească, nu s-ar fi putut aştepta la o intervenţie atât de remarcabilă în această criză. Puneţi în contrast experienţa lor cu aceea a profetului din Iuda care a pierdut protecţia divină prin grăbita lui neascultare (1Regi 13,11-32; vezi comentariul la 1Regi 13,24).


19 După aceea, i s-a descoperit lui Daniel taina într-o vedenie în timpul nopții. Și Daniel a binecuvântat pe Dumnezeul cerurilor.

Într-o vedenie în timpul nopţii. Aramaic chezu, înrudit cu ebraicul chazon (vezi comentariul la 1Samuel 3,1).

Daniel a binecuvântat. Primind revelaţia divină, primul gând al lui Daniel a fost să-I aducă lauda cuvenită lui Dumnezeu, Descoperitorul tainelor, un vrednic exemplu de ceea ce ar trebui să facă aceia care primesc binecuvântări deosebite de la Domnul.

Cu privire la sensul expresiei binecuvântaţi pe Domnul vezi comentariul la Psalmi 63,4.


20 Daniel a luat cuvântul și a zis: „Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu, din veșnicie în veșnicie! A Lui este înțelepciunea și puterea.

Numele lui Dumnezeu. Expresia este folosită adesea pentru a desemna fiinţa, puterea şi activitatea esenţială a lui Dumnezeu. Nume este folosit adesea în Biblie ca fiind sinonim cu caracter.

Înţelepciune. Aceia care duc lipsă de înţelepciune o pot primi de la adevăratul ei izvor ca răspuns la rugăciunea credinţei (Iacov 1,5). Pretenţia arogantă a babilonienilor că zeii lor aveau înţelepciune şi putere de pătrundere s-a dovedit a fi falsă. Zeităţile păgâne îi dezamăgesc întotdeauna pe închinătorii lor.


21 El schimbă vremurile și împrejurările; El răstoarnă și pune pe împărați; El dă înțelepciune înțelepților și pricepere, celor pricepuți!

El. Pronumele este accentuat în limba aramaică. În traducere efectul s-ar putea obţine zicând: El este Acela care schimbă.

Vremurile şi împrejurările. Cele două cuvinte sunt aproape sinonime. Ultimul poate se referă la un punct mai specific al timpului; cel dintâi pare să sublinieze mai mult ideea unei perioade de timp.

Răstoarnă pe împăraţi. Aici este zugrăvită adevărata filozofie a istoriei umane. Împăraţii şi cârmuitorii sunt la urma urmei sub îndrumarea şi controlul unui Potentat atotputernic (vezi Ed 173; vezi comentariul la v. 1 şi cap. 4,17).

Înţelepţilor. Domnului Îi place să reverse înţelepciune asupra acelora care o vor folosi înţelepţeşte. El a făcut lucrul acesta pentru Daniel, şi o va face astăzi pentru oricine se încrede în El pe deplin.


22 El descoperă ce este adânc și ascuns; El știe ce este în întuneric și la El locuiește lumina.

El descoperă. Dumnezeu Se descoperă prin natură (Psalmi 19), prin experienţe personale, prin darul profeţiei şi prin alte daruri ale Spiritului (1Corinteni 12), precum şi prin Cuvântul Său scris.

Adânc. Lucruri care trec dincolo de puterea de pricepere a omului până ce sunt descoperite. Întuneric. Ceea ce omul nu este în stare să vadă, nu este ascuns şi de ochii lui Dumnezeu (vezi Psalmi 139,12; 1Ioan 1,5).


23 Pe Tine, Dumnezeul părinților mei, Te slăvesc și Te laud că mi-ai dat înțelepciune și putere și mi-ai făcut cunoscut ce Ți-am cerut noi; căci ne-ai descoperit taina împăratului!”

Te slăvesc. Sau Îţi mulţumesc. În aramaică pronumele este accentuat. Ordinea cuvintelor în original este următoarea: Ţie, o, Dumnezeul părinţilor mei, Îţi mulţumesc. Ce am cerut. Cu toate că visul i-a fost descoperit lui Daniel, el nu îşi asumă toată cinstea, ci îi include şi pe tovarăşii săi care se rugaseră împreună cu el.


24 După aceea, Daniel s-a dus la Arioc, căruia îi poruncise împăratul să piardă pe înțelepții Babilonului; s-a dus și i-a vorbit așa: „Nu pierde pe înțelepții Babilonului! Du-mă înaintea împăratului, și voi da împăratului tâlcuirea!”

Nu pierde pe înţelepţi. Prima grijă a lui Daniel a fost să mijlocească pentru înţelepţii Babilonului, pentru ca sentinţa rostită asupra lor să fie anulată. Ei nu făcuseră nimic pentru ca să obţină scăparea, dar au fost salvaţi datorită faptului că în mijlocul lor se afla un om drept. Deseori s-a întâmplat aşa. Cei drepţi sunt sarea pământului. Ei au o putere de păstrare a vieţii. Datorită prezenţei lui Pavel pe corabie au fost salvaţi marinarii şi toţi cei de pe ea (Fapte 27,24). Nelegiuiţii nici măcar nu ştiu cât de mult le datorează celor drepţi. Totuşi cât de adesea cei nelegiuiţi îi iau în râs şi-i persecută tocmai pe aceia cărora ar trebui să le mulţumească pentru păstrarea vieţii lor.


25 Arioc a dus degrabă pe Daniel înaintea împăratului și i-a vorbit așa: „Am găsit între prinșii de război ai lui Iuda un om care va da împăratului tâlcuirea!”

Degrabă. Poate datorită marii lui bucurii că taina fusese descoperită. Putea să fie acum scutit de sarcina sângeroasă de a-i executa pe înţelepţi, o însărcinare pentru care nu avea nici o tragere de inimă.

Am găsit. Arioc pare să-şi atribuie un merit pe nedrept, deoarece afirmaţia lui pare că vrea să spună că prin eforturile sale stăruitoare a găsit pe cineva care putea să interpreteze visul. Totuşi, sar putea ca Arioc să nu fi ştiut de întrevederea lui Daniel cu împăratul (v. 16). În cazul acesta declaraţia lui ar fi modul natural de anunţare a descoperirii.


26 Împăratul a luat cuvântul și a zis lui Daniel, care se numea Beltșațar: „Ești tu în stare să-mi spui visul pe care l-am visat și tâlcuirea lui?”

Belşaţar. Cu privire la ce înseamnă numele acesta şi motivul pentru care i-a fost dat lui Daniel, vezi comentariul la cap. 1,7. În prezenţa lui Nebucadneţar natural că Daniel şi-a asumat numele său babilonian.


27 Daniel a răspuns înaintea împăratului și a zis: „Ce cere împăratul este o taină pe care înțelepții, cititorii în stele, vrăjitorii și ghicitorii nu sunt în stare s-o descopere împăratului.

Înţelepţii nu sunt în stare. Daniel nu avea dorinţa de a se înălţa mai presus de înţelepţi. El urmărea mai degrabă să imprime în mintea împăratului ideea zădărniciei încrederii în înţelepţii lui cu privire la sfat şi ajutor. El nădăjduia să îndrepte privirile împăratului către Marele Dumnezeu al Cerului, Dumnezeul căruia I se închina Daniel, Dumnezeul evreilor, al cărui popor fusese supus de împărat.

Cititorii în stele, vrăjitorii. Vezi comentariul la cap. 1,20.

Ghicitorii. Aramaic, gazerin, de la o rădăcină care înseamnă a tăia, a hotărî. De unde sensul general acceptat este cei care hotărăsc sau cei care determină (soarta). Din poziţia stelelor, prin diverse meşteşuguri de a calcula şi ghici, aceşti ghicitori credeau că pot determina viitorul (vezi comentariul la cap. 1,20).


28 Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele și care face cunoscut împăratului Nebucadnețar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă. Iată visul tău și vedeniile pe care le-ai avut în patul tău:

În vremurile de pe urmă. Vezi comentariul la Isaia 2,2. Semnificaţia visului era pentru instruirea lui Nebucadneţar ca şi a conducătorilor şi a popoarelor până la sfârşitul timpului (vezi comentariul la v. 1). Schiţa profetică ne poartă din vremea lui Nebucadneţar (vezi comentariul la v. 29) până la sfârşitul lumii şi a doua venire a Domnului Hristos (vezi comentariul la v. 44-45). Nebucadneţar privea spre viitor cu nelinişte şi cu simţământul unor prevestiri rele (vezi SL 34). Dumnezeu i-a descoperit viitorul, nu pentru a-i satisface curiozitatea, ci pentru a trezi în mintea lui simţământul răspunderii personale faţă de programul Cerului.


29 În patul tău, împărate, ți-au venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; și Cel ce descoperă tainele ți-a făcut cunoscut ce se va întâmpla.

După aceste vremuri. În visul acesta sunt înfăţişate dezvoltări viitoare începând cu vremea lui Daniel şi a lui Nebucadneţar şi întinzându-se până la sfârşitul lumii.


30 Însă, dacă mi s-a descoperit taina aceasta, nu înseamnă că este în mine o înțelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei și să afli ce-ți dorește inima să știi.

o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei, şi să afli ce-ţi doreşte inima să ştii.

Pentru ca. Probabil că versiunea LXX oferă înţelesul cel mai simplu al pasajului: Mai mult, taina aceasta nu mi-a fost descoperită datorită înţelepciunii care este în mine mai mult decât în toţi cei vii, ci pentru a se face cunoscut tâlcuirea împăratului, pentru ca tu să cunoşti gândurile inimii tale.


31 Tu, împărate, te uitai, și iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare și de o strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, și înfățișarea lui era înfricoșătoare.

Un chip. Aramaicul şelem, o statuie, corespunzând ebraicului selem, care poate fi şi el tradus tot statuie. Cele mai multe traduceri folosesc cuvântul chip, deşi statuie ar fi o traducere potrivită într-o serie de cazuri, cum ar fi 2Regi 11,14; 2Cronici 23,17; Amos 5,26.

De o strălucire nemaipomenită. Sau, cum este redat în LXX, a cărui înfăţişare era extraordinară. Înfricoşătoare. Cuvântul apare din nou în Daniel 7,7.19.


32 Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul și brațele îi erau de argint; pântecele și coapsele îi erau de aramă;

Aramă, sau bronz (vezi 2Samuel 8,8; 1Regi 7,47).


33 fluierele picioarelor, de fier; picioarele, parte de fier și parte de lut.

Fluierele picioarelor. Cuvântul tradus în felul acesta pare să se refere la partea inferioară a picioarelor. Cuvântul tradus coapse (v. 32) se referă la partea de sus a şoldurilor. Nu se ştie precis din aceste cuvinte unde anume pe picior se făcea trecerea de la aramă la fier.

Lut. Aramaic chasaf. Din examinarea limbilor înrudite, chasaf pare să desemneze un vas de pământ sau o oală de pământ şi nu lutul însuşi din care sunt făcute vasele acestea. Cuvântul care înseamnă lut, aramaic tin, apare în v. 41. 43, în legătură cu chasaf, iar acolo este tradus lut de olar. Aşadar pare mai bine să-l traducem pe chasaf din v. 33 cu lut fasonat, sau olărie, ceramică decât simplu lut.


34 Tu te uitai la el, și s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier și de lut ale chipului și le-a făcut bucăți.

S-a dezlipit. Sau s-a rupt.

Fără ajutorul vreunei mâini. Adică, neajutată de agenţi omeneşti.


35 Atunci fierul, lutul, arama, argintul și aurul s-au sfărâmat împreună și s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul, și nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul s-a făcut un munte mare și a umplut tot pământul.

Pleava. Cu privire la o descriere a treieratului aşa cum se făcea în ţările orientale din antichitate, vezi comentariul la Rut 3,2; Matei 3,12. Întrucât Inspiraţia n-a legat nici o semnificaţie deosebită de pleavă sau de vântul care o duce (vezi comentariul la Matei 13,3), este mai bine să le considerăm simple amănunte adăugate pentru a completa tabloul. Pentru o descriere a ariei de treierat ca o ilustraţie obişnuită vezi comentariul la Psalmi 1,4 (comp. Matei 13,3; vezi Vol. III, p.

1111).


36 Iată visul. Acum îi vom spune și tâlcuirea înaintea împăratului.

Vom spune. Pluralul pare să arate că Daniel îi includea şi pe tovarăşii săi. Ei se uniseră cu el în rugăciune stăruitoare pentru ca interpretarea să fie descoperită, iar Daniel poate că a vrut să recunoască partea lor în lucrarea aceasta (v. 17-18).


37 Tu, împărate, ești împăratul împăraților, căci Dumnezeul cerurilor ți-a dat împărăție, putere, bogăție și slavă.

Împăratul împăraţilor. Acelaşi titlu se găseşte în inscripţia împăratului persan Ariaramnes, un contemporan al lui Nebucadneţar.

Dumnezeul cerurilor ţi-a dat. În inscripţiile sale, Nebucadneţar atribuie succesele sale ca împărat zeului său Marduc, dar Daniel, într-o manieră delicată, îi corectează ideile greşite. El afirmă că Dumnezeul cerurilor este Cel care i-a acordat o astfel de putere.

Împărăţie. Teritoriul peste care stăpânea Nebucadneţar avea o istorie lungă şi zbuciumată şi fusese sub conducerea variată a diferitelor popoare şi împărăţii. După Geneza, oraşul Babilon făcea parte din împărăţia întemeiată de Nimrod, strănepotul lui Noe (Geneza 10,8-10). Dintr-o perioadă foarte timpurie au existat pe văile Tigrului şi Eufratului o serie de cetăţi-state. Mai târziu, câteva state s-au grupat laolaltă în câteva regate sumeriene. După prima perioadă a dominaţiei sumeriene a venit împărăţia acadiană, cu marii ei împăraţi semitici Sargon I şi Naram-Sin. Totuşi, semiţii aceştia au fost înlocuiţi de diferite popoare ca guţii, elamiţii şi sumerienii. La rândul lor ei au trebuit să facă loc semiţilor care au întemeiat Vechiul Imperiu Babilonian, care a înflorit pe timpul ultimilor patriarhi. Acest imperiu amorit, al cărui împărat de frunte a fost Hammurabi, a ajuns să cuprindă întreaga Mesopotamie şi să se întindă în Siria ca şi împărăţia acadiană a lui Sargon I. Mai târziu, Mesopotamia a fost cucerită de hurieni şi de kasiţi, iar Babilonia a devenit mai puţin importantă decât imperiile Hitit şi Egiptean. Apoi în Mesopotamia de Nord s-a ridicat o altă putere, imperiul asirian care din nou uneşte Mesopotamia şi Asia Apuseană până la Mediterană. După o perioadă de dominaţie asiriană, Babilonul a devenit din nou independent sub conducerea caldeeană şi a pus din nou mâna pe conducerea lumii. Nabopolasar (626 – 605 î.Hr.), a fost întemeietorul aşa-numitului Imperiu Caldeean sau Neo-Babilonian, care şi-a avut epoca de aur în zilele împăratului Nebucadneţar (605 – 562 î.Hr.), şi a durat până când Babilonul a căzut în mâna Mezilor şi Perşilor la 539 (vezi Vol. II, p. 92-94; Vol. III, p. 45-50).


38 El ți-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului și păsările cerului și te-a făcut stăpân peste toate acestea: tu ești capul de aur!

Fiarele câmpului. Vezi Ieremia 27,6; 28,14; comp. Geneza 1,26. O prezentare potrivită a stăpânirii babiloniene pe vremea lui Nebucadneţar. Felul în care împăraţii din antichitate includeau lumea animală în sfera lor de stăpânire este ilustrată de o declaraţie a lui Salmanasar III: Ninive şi Palil, cărora le place preoţia mea, mi-au dat toate fiarele câmpului.

Pasajul următor din inscripţia numită East India House este tipică pentru dovezile arheologice care sprijină descrierea dată de Daniel cuceririlor lui Nebucadneţar:

În slujba înălţată a lui (Marduc) am străbătut ţări de departe, munţi îndepărtaţi de la Marea de Sus (Mediterana) până la Marea de Jos (Golful Persic), poteci prăpăstioase, drumuri înfundate, unde pasul este primejduit, (unde) nu este cu putinţă să aşezi piciorul, (precum şi) drumuri nemărginite şi poteci pustii. Pe cel nesupus l-am subjugat; i-am capturat pe vrăjmaşi, am aşezat dreptatea în ţară; am ridicat poporul; pe cei răi i-am îndepărtat dintre oameni.

Tu eşti capul. Nebucadneţar era Imperiul Neo-Babilonian în persoană. Cuceririle militare şi splendoarea arhitectonică a Babilonului se datorau în mare măsură abilităţii sale.

Aur. O abundenţă de aur fusese folosită la înfrumuseţarea Babilonului. Herodot descrie în termeni extravaganţi cum scânteia aurul în templele sacre ale cetăţii. Chipul zeului, tronul pe care era aşezat, precum şi masa şi altarul erau făcute din aur (Herodot i. 181, 183; iii. 1-7). Profetul Ieremia compară Babilonul cu o cupă de aur (Ieremia 51,7). Pliniu descrie veşmintele preoţilor ca fiind ţesute cu fir de aur.

Nebucadneţar a fost o figură remarcabilă între împăraţii antichităţii. El le-a lăsat urmaşilor săi un imperiu mare şi prosper, cum se poate deduce din următoarea inscripţie:

(De la) Marea de Sus (până la) Marea de Jos [un rând lipseşte]... pe care Marduc, domnul meu mi l-a încredinţat, am făcut ... cetatea Babilonului să fie cea mai de seamă dintre toate ţările şi locuinţele omeneşti; numele ei (l-am făcut sau l-am înălţat) să fie (cel mai vrednic de) laudă printre cetăţile sacre ... Sanctuarele domnilor mei Nebo şi Marduc (ca) înţelepţi (cârmuitori) ... totdeauna ....

La data aceea, Libanul (La-ab-na-a-nu), Muntele (Cedrilor), pădurea bogată a lui Marduc, al cărei miros este plăcut, ai cărei cedri În(alţi), ro(dul) (ei), un alt zeu (nu a dorit, pe care) nici un alt împărat nu i-a do(borât)…nabu Marduc al meu (dorise) ca o potrivită împodobire pentru palatul cârmuitorului cerului şi al pământului, (acest Liban) peste care domnea un duşman străin şi-l jefuia de avuţiile lui – populaţia lui era împrăştiată, fugise într-o regiune depărtată.

[Încrezându-mă] în puterea domnilor mei Nebo şi Marduc, am organizat (oştirea mea) pentru o (expediţie) în Liban. Am făcut fericită ţara aceea dezrădăcinând pe vrăjmaşul ei pretutindeni [lit.: jos şi sus]. Pe toţi locuitorii ei i-am adus înapoi la aşezările lor [lit.: adunat şi reaşezat]. Ceea ce n-a mai făcut nici un alt împărat de mai înainte [am realizat eu]: Am străbătut prin munţii stâncoşi, am sfărâmat stânci, am deschis treceri şi (felul acesta) am construit un drum drept pentru (transportul) cedrilor. Am făcut ca pe Arahtu să plute(ască) şi să fie duşi la Marduc, împăratul meu, cedri puternici, înalţi şi tari, de o aleasă frumuseţe şi de o calitate închisă excelentă, îmbelşugatul produs al Libanului, şi ca şi cum (ar fi fost) trestii (i-am dus pe) râu. În cuprinsul Babilonului (am depozitat) lemn de dud. Am făcut ca locuitorii Libanului să trăiască în siguranţă la un loc şi n-am lăsat pe nimeni să-i tulbure. Pentru ca nimeni să nu le poată face vreun rău am ri(dicat) o stelă [arătându]-mă [ca] împărat veşnic. (Ancient Near Eastern Texts, p. 307).


39 După tine se va ridica o altă împărăție, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăție, care va fi de aramă și care va stăpâni peste tot pământul.

O altă împărăţie mai neînsemnată. După cum argintul este mai neînsemnat decât aurul, şi imperiul Medo-Persan a fost mai neînsemnat decât imperiul Neo-Babilonian.

Unii comentatori au explicat termenul mai neînsemnat ca însemnând mai jos în chip, sau dedesubt. Expresia înseamnă corect în jos sau spre pământ, dar în versetul acesta Daniel vorbeşte nu de poziţia relativă a metalelor, ci a naţiunilor. Făcând o comparaţie între cele două împărăţii, observăm că deşi ultima a cuprins mai mult teritoriu, a fost desigur inferioară în lux şi măreţie. Cuceritorii Mezi şi Perşi au adoptat cultura civilizaţiei complexe babiloniene, deoarece a lor proprie era mai puţin dezvoltată.

Această a doua împărăţie a profeţiei lui Daniel este uneori numită împărăţia Medo-Persană. Ea includea împărăţia Mezilor mai veche şi achiziţiile mai noi ale cuceritorului persan Cir. A doua împărăţie nu poate fi numai împărăţia Mezilor, cum susţin unii, Persia fiind a treia. Împărăţia mezilor a fost contemporană cu cea Neo-Babiloniană, nu succesoarea ei. Media a căzut sub stăpânirea lui Cir persanul înainte de a fi căzut Babilonul. Faptul că după moartea lui Belşaţar, Darius Medul ajunsese împărat peste împărăţia haldeilor (cap. 9,1) nu înseamnă că a fost o împărăţie separată a mezilor după cea babiloniană şi înainte ca perşii să se ridice (vezi Vol. III, P. 48-56; 94-96). Darius Medul a domnit în Babilonia prin permisiunea adevăratului cuceritor, Cir (vezi Nota Adiţională la cap. 6), aşa cum în mod evident ştia şi Daniel. Cartea lui Daniel se referă de repetate ori la naţiunea care a cucerit Babilonul, şi pe care Darius o reprezenta, ca fiind aceea a Mezilor şi a Perşilor (vezi comentariul la cap. 5,28; 6,8.28), şi descrie în altă parte această împărăţie dualistă ca fiind o singură fiară (vezi comentariul la cap. 8,3-4).

Originea mezilor şi a perşilor nu este clară, dar se crede că în jurul lui 2000 î.Hr., o serie de triburi ariene conduse de madai (mezi) au început să migreze din ceea ce este acum Rusia de sud în ceea ce mai târziu a devenit Persia de nord, unde apar pentru prima dată în istorie (vezi comentariul la Geneza 10,2; vezi Vol. III, p. 50-51). Printre arienii aceştia au fost şi perşii care s-au colonizat în munţii Zagros învecinându-se cu Elamul târziu în secolul al IX-lea î.Hr. Probabil pe la 675 conducătorul lor s-a aşezat ca domn al cetăţii Anşan. Aici el şi descendenţii lui au domnit în relativă obscuritate. La începutul secolului al VI-lea erau vasali ai împăratului mezilor domnind peste un stat de graniţă, relativ neînsemnat în marele imperiu al mezilor, care se întindea din Asia Mică răsăriteană în jurul nordului şi estului Imperiului Babilonian (vezi Imperiile Rivale în Timpul lui Ieremia; vezi Vol. III, p. 50-51).

La 553 sau 550 î.Hr., Cir, care devenise rege al Persiei ca un vasal al Imperiului Mezilor, l-a învins pe Astiages al Mediei. Astfel perşii subordonaţi anterior au devenit puterea dominantă în ceea ce fusese Imperiul Mezilor. Întrucât perşii au devenit puterea conducătoare începând de pe vremea lui Cir, acum se vorbeşte în general ca despre Imperiul Persan. Însă şi prestigiul mai vechi al Mediei s-a reflectat în expresia Mezii şi Perşii aplicată la cuceritorii Babilonului pe vremea lui Daniel şi chiar mai târziu (Estera 1,19). Poziţia de onoare a lui Darius Medul după cucerirea Babilonului dovedeşte respectul lui Cir faţă de mezi chiar şi după ce el preluase sceptrul puterii (vezi Vol. III, p. 51-52.95.96.).

Cu ani în urmă, sub călăuzire profetică, profetul Isaia descrisese lucrarea lui Cir (Isaia 45,1). Cuceritorul acesta al Mediei a înfrânt curând triburile învecinate şi a stăpânit de la Ararat în nord până în Babilonia de sud şi până la Golful Persic. Pentru a-şi rotunji imperiul, el l-a bătut pe bogatul Croesus al Lidiei în 547 î.Hr., şi a luat Babilonul prin strategie în 539 î.Hr., (vezi Vol. III, p. 51-55). Cir a recunoscut că Domnul îi dăduse toate aceste împărăţii (2Cronici 36,23; Ezra 1,2). Pentru profeţii paralele privitoare la acest imperiu, vezi comentariul la cap. 7,5; 8,3-7; 11,2.

A treia împărăţie. Urmaşul Imperiului Medo-Persan a fost Imperiul Grec (mai bine zis Macedonean sau Elenistic) al lui Alexandru şi al succesorilor lui (vezi cap. 8,20.21).

Cuvântul ebraic pentru Grecia este Iavan, care este numele unuia dintre fiii lui Iafet. Iavan este menţionat în genealogie imediat după Madai, părintele Mezilor (vezi comentariul la Geneza 10,2). Cam pe vremea când israeliţii se colonizau în Canaan, acele triburi indo-europene numite mai târziu greci migrau în valuri succesive în ţinutul egeic (Grecia de pe continent, insulele şi coastele apusene ale Asiei Mici), biruindu-i sau alungându-i pe locuitorii mediteraneeni mai vechi. Aceste deplasări erau legate de mişcarea popoarelor mării (inclusiv filistenii) pe coastele răsăritene ale Mediteranei (vezi Vol. II, p. 27, 33, 34). Grecii ionieni se găseau în Egipt pe vremea lui Psamtik I (663-609 î.Hr.), şi în Babilonia pe vremea domniei lui Nebucadneţar (605-562 î.Hr.), după cum se atestă de rapoarte scrise.

Grecia era divizată în mici cetăţi-state având o limbă comună, dar cu acţiune puţin unificată. Când ne gândim la Grecia antică ne gândim la epoca de aur a civilizaţiei greceşti, sub conducerea Atenei, în secolul al V-lea î.Hr. Această înflorire a culturii greceşti a urmat după perioada celui mai mare efort unit la cetăţilor-state divizate – apărarea cu succes a Greciei împotriva Persiei pe vremea împărătesei Estera. Cu privire la războaiele persane vezi comentariul la cap. 11,2; vezi şi Vol. III, p. 59-62.

Grecia din cap. 8,21 nu se referă la cetăţile-state divizate ale Greciei clasice, ci mai de grabă la împărăţia macedoneană de mai târziu care a biruit Persia. Macedonenii, o naţiune înrudită de la nordul Greciei propriu-zise, a biruit cetăţile greceşti şi le-a încorporat pentru prima dată într-un stat puternic, unit. Alexandru cel Mare moştenind regatul greco-macedonean de curând dezvoltat de tatăl său, a pornit la extinderea dominaţiei macedonene şi a culturii greceşti spre răsărit, şi a cucerit Imperiul Persan. Profeţia reprezintă împărăţia grecilor venind după perşi, deoarece Grecia n-a devenit o împărăţie decât o dată cu formarea Imperiului Macedonean, care a înlocuit Persia ca putere mondială conducătoare a acelor timpuri (pentru profeţii paralele vezi comentariul la cap.7,6; 8,5-8.21.22; 11,2-4).

Ultimul împărat al Imperiului Persan a fost Darius III (Codomanul) care a fost înfrânt de Alexandru în bătăliile de la Granicus (334 î.Hr.), Issus (333 î.Hr.), şi Arbela sau Gaugamela (331 î.Hr.). Pentru comentarii despre perioada lui Alexandru şi a regatelor elenistice vezi comentariul la cap. 7,6; vezi şi articolul istoric cu privire la perioada inter-testamentară din Vol. V.

Aramă. Adică, bronz (vezi comentariul la 2Samuel 8,8). Ostaşii greci erau vestiţi pentru armura lor de bronz. Coifurile, scuturile şi topoarele lor de luptă erau făcute din bronz. Herodot ne spune că Psamtik I al Egiptului a văzut în piraţii greci invadatori împlinirea unui oracol care prezisese despre oameni de bronz venind de pe mare (Herodot, IV, 152, 154).

Va stăpâni pământul. Istoria ne raportează că stăpânirea lui Alexandru s-a întins peste Macedonia, Grecia şi Imperiul Persan, incluzând Egiptul şi extinzându-se spre răsărit până în India. A fost cel mai extins imperiu al lumii antice de până atunci. Stăpânirea lui era peste tot pământul în sensul că nici o putere de pe pământ nu a fost egală cu el, nu că ar fi acoperit întreg pământul sau măcar întreaga lume cunoscută pe atunci. O putere mondială poate fi definită ca aceea care stă mai presus de toate celelalte, invincibilă, nu neapărat guvernând de fapt peste toată lumea cunoscută. Vechii domnitori foloseau în mod obişnuit afirmaţii superlative. Cir se numea împărat al lumii, ... împărat al celor patru margini (colţuri ale lumii). Xerxe se intitula: Marele împărat, împăratul împăraţilor, ... împăratul acestui mare şi întins pământ.


40 Va fi o a patra împărăție, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă și rupe totul, și ea va sfărâma și va rupe totul, ca fierul care face totul bucăți.

A patra împărăţie. Aceasta nu este faza următoare, divizată, a imperiului lui Alexandru, ci imperiul următor, care a cucerit lumea macedoneană. Daniel reprezintă în altă parte regatele elenistice, diviziunile imperiului lui Alexandru, prin cele patru coarne ale ţapului grec (cap. 8,22) nu printr-o fiară aparte (compară cele patru capete ale leopardului; vezi comentariul la cap.7,6).

Este evident că împărăţia care a urmat rămăşiţelor divizate ale Imperiului Macedonean al lui Alexandru a fost aceea pe care pe bună dreptate Gibbon a intitulat-o monarhia de fier a Romei, cu toate că nu era o monarhie pe vremea când a devenit puterea conducătoare mondială. Roma timpurie a fost colonizată, cu mult timp înainte de data tradiţională 753 î.Hr., de triburile latine care veniseră în Italia în valuri succesive cam pe vremea când alte triburi indo-europene se colonizau în Grecia. Cam de prin secolul al VIII-lea până în secolul al V-lea cetatea-stan latină era cârmuită de regi etrusci, care au venit în Italia în secolul al X-lea, şi mai ales de greci, care au ajuns două secole mai târziu.

Pe la 500 î.Hr., statul roman a devenit o republică, şi a rămas republică timp de aproape 500 de ani. Pe la 265 î.Hr., toată Italia era sub controlul roman. În jurul lui 200 î.Hr., Roma ieşise victorioasă din lupta ei pe viaţă şi pe moarte cu rivala ei nord-africană Cartagina (original o colonie feniciană). De aici înainte Roma a rămas stăpâna Mediteranei apusene, şi mult mai puternică decât oricare stat din răsărit, deşi nu ajunsese încă să se măsoare cu ele. Începând de atunci Roma mai întâi a dominat şi apoi a absorbit, pe rând, cele trei regate supravieţuitoare ale succesorilor lui Alexandru (vezi comentariul la cap. 7,6), şi astfel a devenit următoarea putere mondială după aceea a lui Alexandru. Această a patra împărăţie a fost aceea care a supravieţuit cel mai mult şi care s-a întins cel mai mult dintre cele patru, întinzându-se în secolul al II-lea al erei creştine de la Britania până la Eufrat. Pentru profeţiile paralele vezi comentariul la cap. 7,7.

Face totul bucăţi. Tot ce s-a putut reconstitui din istoria romană confirmă descrierea aceasta. Roma şi-a cucerit teritoriul prin forţă sau prin groaza de armatele sale. Mai întâi a intervenit în treburile internaţionale într-o luptă de a-şi păstra viaţa în faţa rivalei sale, Cartagina, şi a fost atrasă într-un război după altul. Apoi, zdrobindu-şi adversarii unul câte unul, în cele din urmă a devenit cuceritorul agresiv şi irezistibil al lumii mediteraneene şi al Europei apusene. La începutul erei creştine şi la scurt timp după aceea, puterea de fier a legiunilor romane stătea în spatele lui Pax Romana – pacea romană. Roma a fost împărăţia cea mai întinsă şi mai puternică din câte cunoscuse lumea până aici.


41 Și după cum ai văzut picioarele și degetele picioarelor parte de lut de olar și parte de fier, tot așa și împărăția aceasta va fi împărțită; dar va rămâne în ea ceva din tăria fierului, tocmai așa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul.

Degetele. Deşi menţionează degetele, Daniel nu atrage atenţia în mod specific la numărul lor. El menţionează că împărăţia va fi împărţită (vezi 1T 361). Mulţi comentatori au susţinut că degetele, probabil 10 la număr, corespund cu cele zece coarne ale fiarei a patra din cap. 7 (vezi comentariul la cap. 7,7).

Lut de olar. Vezi comentariul la v. 33. Roma şi-a pierdut tenacitatea şi tăria, iar succesorii ei au fost cu totul slabi, ca amestecul dintre lut şi fier.


42 Și după cum degetele de la picioare erau parte de fier și parte de lut, tot așa și împărăția aceasta va fi în parte tare și în parte plăpândă.

În parte tare. Regatele acestea barbare difereau foarte mult în capacitatea militară, cum spune Gibbon când se referă la puternicele monarhii ale francilor şi vizigoţilor, şi slabele regate ale suevilor şi burgunzilor.

Slabă. Literal fragilă, fărmicioasă.


43 Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omenești de căsătorie, dar nu vor fi lipiți unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.

Legături omeneşti de căsătorie. Sau sămânţa oamenilor. Mulţi comentatori leagă aceasta de căsătoriile între familiile domnitoare, deşi scopul cuvântului ar putea să fie mai larg (‘enash înseamnă omenire). Sămânţă înseamnă descendenţi. Astfel poate să fie indicată şi o mişcare înainte şi înapoi a populaţiilor, dar păstrându-şi puternic naţionalismul. Versiunea LXX originală prezintă oarecare deosebiri faţă de textul masoretic, v. 42 şi 43 fiind redate astfel: Şi degetele picioarelor o anumită parte de fier şi o anumită parte de ceramică, o anumită parte a împărăţiei va fi tare şi o parte va fi fragilă. Şi după cum ai văzut fierul amestecat cu ceramică, tot aşa va fi amestecare printre naţiunile (sau printre generaţiile) oamenilor, dar nu se vor înţelege (literal, nu vor fi de aceeaşi părere), nici nu vor fi prietenoşi unii faţă de alţii la fel cum este cu neputinţă să se amestece fierul cu lutul. Traducerea lui Daniel făcută de Theodotion, care în realitate a înlocuit traducerea grecească originală, cunoscută sub numele de LXX, este mai asemănătoare cu textul masoretic, dar şi ea prezintă deosebiri: Şi degetele picioarelor o anumită parte de fier şi o anumită parte de lut, o anumită parte a împărăţiei va fi tare şi din ea (o parte) va fi fragilă. Pentru că ai văzut fierul amestecat cu ceramică, vor fi amestecări în sămânţa oamenilor şi nu se va alipi acesta de celălalt aşa cum ne se amestecă fierul cu ceramica.

Este dificil de evaluat autoritatea LXX în toate afirmaţiile sale; de aceea ne este imposibil să ştim în ce măsură versiunile de mai sus au păstrat cuvintele originale ale lui Daniel. Lucru interesant, papirusurile Chester Beatty, în secţiunea lui Daniel datând de la începutul secolului al III-lea d.Hr., conţin versiunea originală LXX, nu traducerea lui Theodotion.

Nu vor fi lipiţi unul de altul. Profeţia lui Daniel rezistă şi va rezista probei timpului. Unele puteri mondiale au fost tari, altele slabe. Naţionalismul a continuat să fie tare. Încercările de a uni într-un singur mare imperiu diferitele naţiuni care s-au dezvoltat din al patrulea imperiu au sfârşit prin înfrângere. Temporar anumite părţi au fost unite, dar unirea nu s-a dovedit a fi paşnică sau permanentă. De asemenea au fost multe alianţe politice între naţiuni. Bărbaţi de stat cu vederi largi au încercat în diferite feluri să realizeze o federaţie a naţiunilor care să funcţioneze cu succes, dar toate încercările de felul acesta s-au dovedit a fi aducătoare de dezamăgire.

Profeţia nu declară în mod specific că nu va putea fi o unire trecătoare a diferitelor elemente, prin forţa armelor sau prin dominaţie politică. Ea declară, totuşi, că naţiunile constituente, în cazul că s-ar încerca sau s-ar efectua o astfel de unire, nu vor ajunge să fuzioneze organic, şi că ele vor rămâne suspicioase şi neprietenoase unele faţă de altele. O federaţie ridicată pe o astfel de temelie este sortită prăbuşirii. Prin urmare succesul temporar al vreunui dictator sau al vreunei naţiuni nu trebuie să fie declarat ca o nereuşită a profeţiei lui Daniel. De fapt, la sfârşit Satana va fi în stare să realizeze o unire temporară a tuturor naţiunilor (Apocalips 17,12-18; comp. Apocalips 16,14; GC 624), dar federaţia aceea va fi de scurtă durată, iar după scurt timp elementele care compun uniunea aceasta se vor întoarce unele împotriva altora (GC 656; EW 290).


44 Dar în vremea acestor împărați, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăție care nu va fi nimicită niciodată și care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma și va nimici toate acele împărății, și ea însăși va dăinui veșnic.

Va ridica o împărăţie. Mulţi comentatori au încercat să facă din acest amănunt al profeţiei o prezicere a primei veniri a Domnului Hristos şi a cuceririi lumii după aceea prin Evanghelie. Dar împărăţia aceasta nu avea să existe contemporan cu oricare din cele patru împărăţii; ea urma să vină după faza fier-lut, care nu se ivise încă atunci când Domnul Hristos era aici pe pământ. Împărăţia lui Dumnezeu era încă de domeniul viitorului pe vremea aceea, aşa cum Domnul Hristos le-a declarat răspicat ucenicilor Săi la ultima Cină (Matei 26,29). Ea va fi stabilită atunci când Domnul Hristos vine la ziua din urmă ca să judece viii şi morţii (2Timotei 4,1; comp. Matei 25,31-34).


45 Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte fără ajutorul vreunei mâini și care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul și aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat, și tâlcuirea lui este temeinică.”

Piatra. Aramaic ’eben, identic cu ebr. ‘eben, o piatră, folosit cu privire la plăci de piatră, pietre de praştie, pietre tăiate, vase de piatră, pietre preţioase. Cuvântul stâncă, folosit adesea cu privire la Dumnezeu (Deuteronom 32,4.18; 1Samuel 2,2, etc.), vine de la ebraicul sur, nu de la ’eben. Nu se poate stabili dacă este vreo legătură necesară între simbolul lui Daniel pentru împărăţia lui Dumnezeu şi imaginea unei stânci sau pietre folosite în altă parte. Explicaţia oferită de Daniel este în sine suficientă pentru identificarea simbolului.

Fără ajutorul vreunei mâini. Împărăţia aceasta este de obârşie supraomenească. Ea trebuie să se întemeieze nu prin mâinile iscusite ale omului, ci prin mâna puternică a lui Dumnezeu.


46 Atunci împăratul Nebucadnețar a căzut cu fața la pământ și s-a închinat înaintea lui Daniel, și a poruncit să i se aducă jertfe de mâncare și miresme.

A căzut cu faţa la pământ. Un semn de respect şi de reverenţă. Astfel de expresii ale respectului se observă adesea în Vechiul Testament (Geneza 17,3; 2Samuel 9,6; 14,4).

S-au închinat. Aramaicul segad, un cuvânt care pare să implice în mod normal adorare cultică. Împăratul a căzut cu faţa la pământ aşa că pare să însemneze ceva mai mult decât numai că s-a închinat (vezi Vol. II, în faţa p. 49, o ilustraţie care îl înfăţişează pe un petiţionar prosternându-se înaintea unui rege). Segad este folosit în tot cuprinsul capitolului al III-lea pentru a descrie adorarea chipului de aur solicitată de către împărat, dar refuzată de către evrei. Cuvintele ebraice care corespund pentru jertfă de mâncare şi miresme, combinate cu să i se aducă implică în mod clar actul adorării cultice. Dacă Daniel a îngăduit aceste acte fără de dezaprobare nu ni se spune. Raportul spune numai că Nebucadneţar a poruncit să se aducă lui Daniel jertfă de mâncare şi miresme, dar nu spune că acţiunile au fost şi săvârşite. Daniel poate că a atras atenţia cu tact că afirmase chiar mai înainte că descoperirea venea de la Dumnezeul cerului, şi că el nu o primise pentru că ar fi avut vreo superioritate a inteligenţei (vezi comentariul la v. 30).

În lumina refuzului de către Petru a adorării din partea lui Corneliu (Fapte. 10,25.26), şi de către Pavel şi Barnaba a închinării din partea locuitorilor din Listra (Fapte. 14,11-18), şi a mustrării lui Ioan de către înger când a căzut la picioarele lui să i se închine (Apocalips 19,10), mulţi consideră că ar fi fost improbabil ca Daniel să-i fi îngăduit împăratului să i se închine. Alţii consideră că, întrucât Dumnezeu primeşte sinceritatea motivului atunci când oamenii urmează lumina cea mai bună pe care o au, Daniel poate a fost îndrumat să nu oprească lucrurile de data aceasta. Mulţi comentatori urmează sugestia lui Ieronim că Nebucadneţar nu l-a adorat pe Daniel, ci prin Daniel Îl adora pe Dumnezeul lui Daniel. Ei mai atrag atenţia şi la raportul dat de Iosif Flavius cu privire la felul în care Alexandru cel Mare s-a plecat înaintea marelui preot iudeu şi când Parmenio, generalul împăratului, l-a întrebat pe acesta cu privire la sensul acestui act, Alexandru a răspuns: Nu l-am adorat pe el, ci pe Acel Dumnezeu care l-a onorat pe el cu marea lui preoţie (Antichităţi, xi. 8. 5). Totuşi o strictă interpretare a celei de-a doua porunci a Decalogului pune toate faptele de acest fel sub cel mai serios semn de întrebare.

Până la data aceea Nebucadneţar prea puţin ştiuse despre adevăratul Dumnezeu şi cu atât mai puţin despre felul cum să I se închine. Până aici cunoştinţa lui despre Dumnezeu era mărginită la ceea ce văzuse din caracterul divin reflectat în viaţa lui Daniel şi la ceea ce-i spusese Daniel cu privire la Dumnezeu. Este întru totul posibil ca Nebucadneţar, văzând în Daniel pe reprezentantul zeilor, a căror locuinţă nu este printre muritori (v. 11), a intenţionat ca actele de cult acordate lui Daniel să fie în onoarea Dumnezeului lui Daniel. Datorită cunoaşterii limitate a adevăratului Dumnezeu, fără îndoială că Nebucadneţar a făcut tot ce se pricepea mai bine atunci pentru a-şi dovedi recunoştinţa şi pentru a-L onora pe Acela a cărui înţelepciune şi putere se manifestaseră într-un mod atât de impresionant.

Jertfă de mâncare. Cuvântul ebraic corespunzând celui aramaic folosit aici înseamnă în general jertfă fără de sânge (vezi comentariul la cap. 9,21). Miresme. Adică, tămâie.


47 Împăratul a vorbit lui Daniel și a zis: „Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor și Domnul împăraților, și El descoperă tainele, fiindcă ai putut să descoperi taina aceasta!”

Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor. Expresia este la gradul superlativ. Nebucadneţar, care îl numea pe patronul său, zeul Marduc, domnul zeilor, aici recunoaşte că Dumnezeul lui Daniel este infinit superior faţă de oricare din aşa-numiţii zei ai babilonienilor.

Domnul împăraţilor. Evident că Nebucadneţar ştia că titlul acesta era un titlu aplicat lui Marduc în mitul babilonian al creaţiunii; el însuşi primea anual domnia sa de la Marduc cu prilejul sărbătorii Anului Nou. Mai mult, el era numit după numele lui Nabu, fiul lui Marduc, scriitorul Tăbliţelor Destinului.

Nebucadneţar era el însuşi un om de o inteligenţă şi o înţelepciune superioară, după cum o dovedesc măsurile luate de el pentru formarea profesională a curtenilor săi (cap. 1,3-4) şi capacitatea lui de a aprecia înţelepciunea şi priceperea lor (v. 18-20). Oricât de imperfectă ar fi fost concepţia lui Nebucadneţar despre adevăratul Dumnezeu, el avea acum probe de nezdruncinat că Dumnezeul lui Daniel era infinit mai înţelept atât faţă de înţelepţii Babilonului cât şi faţă de zeii lui. Experienţele de mai târziu urmau să-l convingă pe împăratul Nebucadneţar să respecte şi alte atribute ale Dumnezeului cerului (vezi comentariul la cap. 3,28-29; 4,34.37; vezi şi p. 751).


48 Apoi împăratul a înălțat pe Daniel și i-a dat daruri multe și bogate; i-a dat stăpânire peste tot ținutul Babilonului și l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înțelepților Babilonului.

Cea mai înaltă căpetenie. Mai corespunzător, prefectul principal. Daniel nu tâlcuise visul cu gândul de a obţine vreo răsplată de la împărat. Unica lui ţintă fusese de a-L înălţa pe Dumnezeu înaintea împăratului şi a tuturor oamenilor din Babilon.


49 Daniel a rugat pe împărat să dea grija treburilor ținutului Babilonului în mâna lui Șadrac, Meșac și Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului.

Daniel a rugat. Daniel nu s-a îmbătat de marile onoruri ce-i fuseseră acordate. Şi-a amintit de tovarăşii săi. Ei luaseră parte la rugăciune (v. 18); ei au avut parte şi la răsplată. Curtea. Sau poarta. Locul unde împăraţii orientali şedeau ca judecători şi unde se întrunea sfatul cel mare (vezi comentariul la Geneza 19,1).

COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE 1–49FE 410–413; PK 491–502; 7T 151 1, 2 FE 410 1–4PK 491 1–5SL 34 4–12FE 410 5–11PK 492 12 SL 34 12–18PK 493 13–19FE 374 16–18FE 411 16–19SL 35 19–26PK 494 20–22FE 374 20–28FE 374 21 Ed 175 22 MH 433; 8T 282 24–30AA 13; 6T 227 27, 28 SL 36 27–36PK 497 28 FE 411 37 PK 514 31–497T 161 37–43PK 498, 548 38 Ed 175; PK 504 42, 43 1T 361 44 DA 34; 1T 360 44, 45 PK 503 44–49PK 499 46–49FE 412 47 Ed 56; PK 503, 513; SL 36; 6T 220