1 După aceea am văzut patru îngeri, care stăteau în picioare în cele patru colțuri ale pământului. Ei țineau cele patru vânturi ale pământului, ca să nu sufle vânt pe pământ, nici pe mare, nici peste vreun copac.

După aceea. Vezi comentariul de la cap. 4,1. Pentru legătura dintre capitolele 7 şi 6, vezi comentariul de la cap. 6,17.

Am văzut. Vezi comentariul de la cap. 4,1.

Patru îngeri. Aceşti îngeri reprezintă uneltele divine prezente în lume, menite să oprească forţele răului până în momentul când lucrarea lui Dumnezeu în inimile oamenilor va fi încheiată, iar poporul lui Dumnezeu va primi sigiliul pe frunte (vezi comentariul de la cap. 6,17).

Patru colţuri. Compară cu Isaia 11,12; Ezechiel 7,2. Asta înseamnă că întregul pământ este ameninţat.

Patru vânturi. În Scriptură cele „patru vânturi” reprezintă adesea cele patru puncte cardinale (vezi Daniel 8,8; Marcu 13,27). Este evident că aici cele patru vânturi sunt forţe distructive (vezi v. 3). Probabil că cea mai apropiată paralelă se găseşte la Daniel 7,2, unde ele par să fie forţele conflictuale din care vor răsări marile naţiuni.

S-a sugerat că, întrucât Apocalipsa 7 pare să fie un răspuns la întrebarea de la sfârşitul cap. 6 (vezi comentariul de la cap. 6,17), această ţinere în frâu a celor patru vânturi este o reţinere temporară a urgiilor descrise în cap. 6, până când cei care trebuie să stea în picioare în furtună vor fi pregătiţi pentru asta.

Văzute în lumina marii lupte dintre Hristos şi Satana, aceste forţe distructive reprezintă eforturile lui Satana de a aduce ruină şi distrugere pretutindeni. În viziune simbolică Ioan a văzut patru îngeri, dar în realitate există nenumăraţi îngeri care au misiunea de a reţine şi împiedica planurile duşmanului. Aceşti îngeri înconjoar㠄lumea. … Ei opresc armatele Satanei pe loc până când sigilarea poporului lui Dumnezeu va fi îndeplinită… Lor li s-a dat lucrarea de a opri puterea violentă a celui ce s-a coborât ca un leu furios, căutând pe cine să înghit㔠(Ellen G. White, Material suplimentar la cap. 5,11). Când lucrarea sigilării va fi încheiată, atunci Dumnezeu le va porunci îngerilor Săi: „Nu mai ţineţi piept lucrărilor lui Satana în eforturile sale de a distruge. Lăsaţi-l să-şi ducă la îndeplinire răutatea asupra fiilor neascultării; căci paharul nelegiuirii lor este plin” (Ellen G. White, RH 17 Sept. 1901; compară cu 6T 408).

Când cei patru îngeri vor înceta să mai ţină în frâu planurile rele ale lui Satana, atunci „vânturile sălbatice ale patimii omeneşti, toate elementele de luptă vor fi lăsate libere. Pământul întreg va fi adus într-o ruină mai grozavă decât aceea care a venit peste Ierusalimul din vechime” (GC 614).

Pe pământ. Cele trei elemente menţionate aici – pământul, marea şi copacii – accentuează natura universală a distrugerii despre care se avertizează aici.


2 Și am văzut un alt înger, care se suia dinspre răsăritul soarelui și care avea pecetea Dumnezeului celui Viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul și marea,

Un alt înger. Adică încă un înger este adăugat celor patru care ţin cele patru vânturi (vezi comentariul de la v. 1).

Dinspre răsăritul soarelui. În antichitate estul era punctul cardinal central al busolei. Celelalte direcţii erau menţionate din punctul de vedere al unei persoane care privea spre răsărit (vezi comentariul de la Exodul 3,1). Din aceeaşi direcţie a văzut şi Ezechiel slava lui Dumnezeu intrând în Templu (cap. 43,2–5). Semnul Fiului omului va apărea în răsărit (Matei 24,30; compară cu GC 640, 641). Direcţia din care vine acest înger poate sugera faptul că este trimis din partea lui Dumnezeu.

Unii preferă sensul propriu al expresiei „de la răsăritul soarelui” şi cred că accentul nu este pus pe localizare, ci pe felul apariţiei, adică arătarea îngerului este asemeni soarelui care se înalţă în splendoarea sa. Vezi comentariul de la cap. 16,12.

Pecetea. Din vremurile cele mai îndepărtate peceţile erau folosite în Orientul Apropiat asemeni semnăturilor de astăzi. Astfel, ele atestau autoritatea unui document, indicau proprietarul obiectului pe care era imprimată pecetea sau sigilau obiecte cum ar fi sertare, cutii, morminte, pentru a nu fi deschise sau profanate. Pe o inscripţie este indicat faptul că pecetea este a lui „Şema, Slujitorul lui Ieroboam” (David Diringer, The Biblical Archaeologist, XII [1949], p. 84). Alta sună astfel: „Aparţinând lui Asayan, fiul lui Yaugîm (yôqîm)” (W. F. Albright, Journal of Biblical Literature, XLI [1932], p. 81).

Concepţia că Dumnezeu pune o pecete pe poporul Său îşi are originea în viziunea lui Ezechiel cu privire la omul cu călimara, căruia îi fusese poruncit să pun㠄un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc” în Ierusalim. În virtutea semnului, ei aveau să fie feriţi de distrugere (Ezechiel 9,2–6.) Conceptul sigilării este aplicat şi în alte circumstanţe. Pavel a făcut referire la acest simbol vorbind despre experienţa primirii Duhului Sfânt la convertire şi la botez (vezi 2 Corinteni 1,22; Efeseni 1,13; 4,30). Isus a vorbit despre Sine ca fiind sigilat de Tatăl, referindu-se fără îndoială la confirmarea divină făcută de Tatăl prin Duhul Sfânt, la botezul Său (vezi comentariul de la Ioan 6,27).

Simbolismul sigilării găseşte o paralelă interesantă în gândirea escatologică ebraică. Unul din psalmii lui Solomon (o lucrare pseudoepigrafică de la mijlocul secolului I î.Hr.) declară despre cel neprihănit c㠄flacăra focului şi mânia împotriva celui nedrept nu-l vor atinge, când acestea vor veni de la Domnul împotriva păcătoşilor, căci semnul lui Dumnezeu este asupra neprihăniţilor, pentru ca ei să fie mântuiţi. Foamea, sabia şi molima (vor fi) departe de cei drepţi” (15,6–8; R. H. Charles, The Apocrypha and Pseudepigrapha of the Old Testament, vol. 2, p. 646). Evreii considerau că semnul pus asupra celor neprihăniţi îi protejează de necazurile din vremea când avea să vină Mesia.

La fel, pasajul de faţă arată către o sigilare a poporului lui Dumnezeu, care îi pregăteşte pentru a sta în picioare în timpul înfricoşătoarelor vremuri de necaz ce vor preceda a doua venire (vezi comentariul de la Apocalipsa 7,1). Ca şi în vremurile din vechime, când pecetea cu care era sigilat un obiect arăta care era proprietarul acestuia, tot aşa pecetea lui Dumnezeu pusă asupra poporului Său proclamă faptul că El îi recunoaşte ca fiind ai Săi (vezi 2 Timotei 2,19; compară cu TM 446).

Pecetea care va fi pusă asupra slujitorilor credincioşi ai lui Dumnezeu este „semnul distinct al adevărului”, „semnul aprobării” Sale (3T 267). Ea dovedeşte „asemănarea cu Hristos în caracter” (Ellen G. White, Material suplimentar la v. 2). „Sigiliul lui Dumnezeu, simbolul sau semnul autorităţii Sale, se găseşte în porunca a patra” (Ellen G.White, ST 1 Nov. 1899; compară cu GC 640). Pentru o dezbatere detaliată cu privire la sigiliu, vezi comentariul de la Ezechiel 9,4.

Dumnezeului celui viu. Vezi comentariul de la cap. 1,18.


3 zicând: „Nu vătămați pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!”

Până nu vom pune pecetea. Vezi comentariul de la v. 2.

Slujitorilor. Gr. douloi, „robi”. Cei sigilaţi sunt robii lui Dumnezeu, iar pecetea pusă asupra lor este recunoaşterea divină că ei sunt cu adevărat ai lui Săi.

Fruntea. Probabil că Ioan a văzut în viziune o pecete adevărată pusă asupra slujitorilor. Sigiliul reprezintă calitatea caracterului (vezi comentariul de la Ezechiel 9,4; compară cu 2 Timotei 2,19).


4 Și am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiți: o sută patruzeci și patru de mii, din toate semințiile fiilor lui Israel.

Am auzit. Informaţia a ajuns la Ioan pe cale orală. Profeţia nu spune nimic cu privire la posibilitatea ca în acest moment el să fi văzut şi mulţimea celor pecetluiţi.

O sută patruzeci şi patru de mii. Cu privire la acest număr există două opinii: (1) că este literal; (2) că este simbolic. Unii din cei ce susţin că numărul este literal scot în evidenţă faptul că numărătoarea poate fi făcută pe baza sistemului folosit la numărarea celor 5.000 de persoane hrănite în chip miraculos, când au fost puşi la socoteală numai bărbaţii, nu şi femeile şi copiii (vezi Matei 14,21). Cei care susţin că numărul este simbolic subliniază faptul că este evident că viziunea este simbolică, şi întrucât celelalte simboluri nu trebuie interpretate literal, nici acesta nu poate fi literal. Numărul „doisprezece” este considerat de către mulţi cercetători ai Bibliei un număr semnificativ în Scriptură, fără îndoială pentru că în Israel erau doisprezece triburi (vezi Exodul 24,4; 28,21; Leviticul 24,5; Numeri 13; 17,2; Iosua 4,9; 1 Regi 4,7; 18,31; Matei 10,1; Apocalipsa 12,1; 21,12.14.16.21; 22,2). Înmulţirea cu doisprezece a numărului 12.000 (Apocalipsa 7,5–8) poate sugera faptul că ţinta principală a acestui pasaj nu este să desemneze un număr fix al celor sigilaţi, ci să arate că cei sigilaţi aparţin seminţiilor Israelului spiritual.

Cei 144.000 sunt prezentaţi aici ca fiind cei ce vor putea sta „în picioare” în faţa teribilelor evenimente descrise în cap. 6,17 (vezi comentariul de acolo). Ei au „pecetea Dumnezeului celui viu” (cap. 7,2) şi sunt protejaţi în timpul distrugerii universale, aşa cum au fost ocrotiţi cei care, în viziunea lui Ezechiel, aveau pecetea (Ezechiel 9,6). Ei sunt primiţi de către Cer, căci mai târziu Ioan avea să îi vadă alături de Miel, pe Muntele Sionului (Apocalipsa 14,1). Se spune c㠄în gura lor nu s-a găsit minciun㔠şi c㠄sunt fără vin㔠(Apocalipsa 14,5). Ioan îi aude cântând o cântare pe care nimeni nu putea să o înveţe (Apocalipsa 14,3). Ei sunt puşi deoparte, ca „cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel” (Apocalipsa 14,4).

Există diferenţe de opinie cu privire la cine sunt credincioşii din ultima generaţie care vor constitui numărul celor 144.000. Lipsa unor informaţii mult mai consistente, necesare pentru a trage concluzii dogmatice cu privire la anumite chestiuni, i-a condus pe mulţi să pună accentul nu asupra problemei identităţii celor 144.000 (cine sunt ei), ci asupra calităţii lor (ce sunt ei) – adică ce fel de caracter Se aşteaptă Dumnezeu ca ei să aib㠖 şi a importanţei pregătirii pentru a face parte din acea mulţime fără vină. Următorul sfat se înscrie pe aceeaşi linie de idei: „Nu este dorinţa Sa (a lui Dumnezeu) ca ei să intre în controverse cu privire la probleme ce nu îi ajută spiritual, cum ar fi: Cine va face parte între cei 144.000? Cu siguranţă că cei ce sunt aleşii lui Dumnezeu vor afla în curând acest lucru” (Ellen G.White, Material suplimentar la cap. 14,1–4; compară cu PK 189).

Din toate seminţiile. Aici sunt prezentate doisprezece seminţii (v. 5–8), dar ele nu sunt cu totul identice cu cele enumerate în Vechiul Testament (vezi Numeri 1,5–15; Deuteronom 27,12.13; compară cu Genesa 35,22–26; 49,3–28; 1 Cronici 2,1.2). Listele din Vechiul Testament încep de obicei cu Ruben, în timp ce enumerarea de faţă începe cu Iuda, probabil pentru că Domnul Hristos s-a născut în seminţia lui Iuda (vezi Apocalipsa 5,5). În Vechiul Testament Levi nu este întotdeauna inclus printre seminţii, deşi este, bineînţeles, numit printre fiii lui Iacov. Acest lucru se datorează, fără îndoială, faptului că Levi nu a primit moştenire între seminţii (vezi comentariul de la Iosua 13,14). Aici este amintită seminţia lui Levi, dar nu şi seminţia lui Dan. Socotirea lui Levi şi menţinerea numărului 12 a făcut necesară omiterea unei seminţii, întrucât în loc de Iosif apar două seminţii, Efraim (probabil numit „Iosif” în Apocalipsa 7,8) şi Manase. Probabil că Dan a fost exclus din pricina idolatriei pentru care era renumită această seminţie (Judecžtori 18,30.31).

Aici ordinea enumerării seminţiilor este diferită de oricare altă listă din Vechiul Testament. Unii au sugerat că dacă versetele 7 şi 8 ar fi aşezate între versetele 5 şi 6, atunci seminţiile ar urma în ordinea fiilor Leei, ai Rahelei, ai roabei Leei şi ai roabei Rahelei – cu excepţia lui Dan, în locul căruia apare Manase. În orice caz, nu este reiese nimic semnificativ din această rearanjare.

Numele unor seminţii nu sunt scrise întocmai ca în Vechiul Testament. Acest fapt se întâmplă din pricină că numele din Noul Testament sunt transliterate din greacă, în timp ce numele din Vechiul Testament sunt transliterate din ebraică. Transliterările numelor ebraice sunt adesea inexacte pentru că alfabetul grecesc nu are anumite sunete ale limbii ebraice.

Israel. Cei care insistă că cei 144.000 sunt evrei literali susţin că aplicaţia la creştini ca Israel spiritual nu poate fi împăcată cu împărţirea în 12 seminţii. În orice caz, dac㠄fiii lui Israel” trebuie luaţi literal, ce motiv ar fi să nu luăm literal şi v. 5–8 şi cap. 14,1–5? Dincolo de faptul că evreii şi-au pierdut demult deosebirile dintre triburi, ar fi greu de crezut absurda probabilitate, de o minimă credibilitate, ca să fie din fiecare seminţie un număr identic de mântuiţi – şi nici măcar un singur suflet din tribul lui Dan –, alături de condiţia ca ei să fie cu toţii celibatari (cap. 14,4). Dacă totuşi cei 144.000 nu sunt evrei literali, ci simbolici, adică Israelul spiritual, biserica creştină, atunci împărţirea pe seminţii şi celelalte detalii sunt de asemenea simbolice, iar dificultăţile dispar.

În acest caz, trebuie să se considere că aceşti israeliţi astfel sigilaţi aparţin Israelului spiritual, biserica creştină (vezi Romani 2,28.29; 9,6.7; Galateni 3,28.29; 6,16; compară cu Galateni 4,28; 1 Petru 1,1; vezi comentariul de la Filipeni 3,3). În simbolismul biblic Israelul spiritual este reprezentat şi el ca fiind împărţit în douăsprezece triburi, căci porţile Noului Ierusalim au gravate pe ele numele celor 12 seminţii ale lui Israel (vezi Apocalipsa 21,12).


5 Din seminția lui Iuda, douăsprezece mii erau pecetluiți; din seminția lui Ruben, douăsprezece mii; din seminția lui Gad, douăsprezece mii;
6 din seminția lui Așer, douăsprezece mii; din seminția lui Neftali, douăsprezece mii; din seminția lui Manase, douăsprezece mii;
7 din seminția lui Simeon, douăsprezece mii; din seminția lui Levi, douăsprezece mii; din seminția lui Isahar, douăsprezece mii;
8 din seminția lui Zabulon, douăsprezece mii; din seminția lui Iosif, douăsprezece mii; din seminția lui Beniamin, douăsprezece mii au fost pecetluiți.
9 După aceea m-am uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din orice norod și de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie și înaintea Mielului, îmbrăcați în haine albe, cu ramuri de finic în mâini;

După aceea. Vezi comentariul de la cap. 4,1.

O mare gloată. Din cele mai timpurii perioade ale erei creştine comentatorii au fost în dispută cu privire la relaţia dintre aceast㠄mare gloat㔠şi cei 144.000. S-au susţinut trei opinii principale.

Conform unei opinii, cei 144.000 şi aceast㠄mare gloat㔠din versetul de faţă fac referire la acelaşi grup, dar văzut în diferite circumstanţe, versetele 9–17 descoperind adevărata identitate a celor 144.000. Conform acestui punct de vedere, în v. 1–8 este descrisă sigilarea celor 144.000, care îi va pregăti să stea în picioare în faţa urgiilor ce vor însoţi venirea lui Mesia, în timp ce în v. 9–17 este arătată starea lor de după aceea, bucurându-se în jurul tronului lui Dumnezeu, în pace şi biruinţă. Adepţii acestui punct de vedere cred că aparentele diferenţe dintre descrierea marii gloate şi cea a celor 144.000 nu sunt contradicţii, ci explicaţii: astfel, ei consideră că imposibilitatea ca aceast㠄mare gloat㔠să fie numărată sugerează că numărul celor 144.000 este mai degrabă simbolic decât literal. De asemenea, pentru adepţii acestui punct de vedere, faptul că gloata este formată din oameni din toate naţiunile, şi nu doar din Israel, de unde vin cei 144.000, înseamnă că Israelul din care vin cei 144.000 nu este Israelul literal, ci cel spiritual, format din toate neamurile.

O a doua opinie accentuează deosebirile dintre mulţimea celor 144.000 şi aceast㠄mare gloată”. Una este numărată, cealaltă nu poate fi. Una reprezintă un grup special, „cel dintâi rod pentru Dumnezeu şi pentru Miel”, care Îl „urmează pe Miel oriunde merge El” (cap. 14,4), cealaltă îi reprezintă pe ceilalţi sfinţi biruitori din toate timpurile.

Conform celei de-a treia opinii, aceast㠄mare gloat㔠reprezintă totalitatea celor mântuiţi, incluzându-i şi pe cei 144.000.

În general adventiştii de ziua a şaptea au favorizat cea de-a doua opinie prezentată aici.

Scaunului de domnie. Vezi comentariul de la cap. 4,2.

Mielului. Vezi comentariul de la cap. 5,6.

Haine albe. Vezi comentariul de la cap. 6,11; compară cu cap. 7,13.

Ramuri de finic. Frunzele de finic simbolizau bucuria şi biruinţa (vezi 1 Macabei 13,51; 2 Macabei 10,7; Ioan 12,13).


10 și strigau cu glas tare și ziceau: „Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!”

Mântuirea este a Dumnezeului nostru. Aceste cuvinte sunt exprimarea recunoaşterii de către gloata nenumărată pe care Dumnezeu şi Mielul au mântuit-o. Atribuirea mântuirii atât lui Dumnezeu cât şi Mielului este o dovadă semnificativă a egalităţii Lor (vezi comentariul de la cap. 5,13).

Care şade. Vezi comentariul de la cap. 4,2.


11 Și toți îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, împrejurul bătrânilor și împrejurul celor patru făpturi vii. Și s-au aruncat cu fețele la pământ în fața scaunului de domnie, și s-au închinat lui Dumnezeu,

Bătrânilor. Vezi comentariul de la cap. 4,4. Deşi diferite scene s-au perindat de la momentul celei din cap. 4, cadrul general este în cea mai mare parte acelaşi.

Patru făpturi vii. Vezi comentariul de la cap. 4,6.

S-au aruncat cu feţele la pământ. Vezi cap. 5,8.


12 și au zis: „Amin. A Dumnezeului nostru să fie lauda, slava, înțelepciunea, mulțumirile, cinstea, puterea și tăria, în vecii vecilor! Amin.”

Amin. Vezi comentariul de la cap. 5,14.

Lauda. Aceasta este o doxologie înşeptită, ca şi în cap. 5,12 (vezi comentariul de acolo şi cel de la v. 13). Ca şi în cap. 5,8–14, aceasta este o viziune a recunoaşterii dreptăţii lui Dumnezeu şi a lui Hristos. Pe baza mărturiei celor mântuiţi, oştilor cereşti li se reaminteşte că Dumnezeu este înţelept şi neprihănit. Ele I se închină aducându-I laudă, slavă, mulţumire şi cinste.


13 Și unul din bătrâni a luat cuvântul și mi-a zis: „Aceștia, care sunt îmbrăcați în haine albe, cine sunt oare? Și de unde au venit?”

Unul din bătrâni. Vezi comentariul de la cap. 4,4.

A luat cuvântul şi mi-a zis. Bătrânul dă glas întrebării care fără îndoială că se născuse deja în mintea lui Ioan.

Aceştia ... cine sunt oare? Întrebarea care se poate pune este la care grup face referire bătrânul de aici, la cei 144.000 sau la „marea gloată”. În această privinţă sunt susţinute două puncte de vedere: (1) Că se face referire la cei 144.000. Cei care susţin acest punct de vedere avansează ideea că Ioan deja ştia identitatea marii gloate, căci deja afirmase despre ea că erau oameni din „orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă”. De aceea, ei susţin că pentru ca întrebarea ridicată de bătrân să fie inteligibilă, ea trebuie să se fi referit la cei 144.000. (2) Că se face referire la „marea gloată”. Cei care susţin această opinie consideră că începând cu v. 9 se deschide o scenă cu totul diferită a viziunii, iar o referire la o scenă de dinainte ar fi cu greu de crezut atâta timp cât nu este dată nici o indicaţie specifică cu privire la acest lucru. Mai mult decât atât, adepţii acestei păreri susţin c㠄marea gloat㔠nu a fost identificată mai clar decât cei 144.000. În final ei atrag atenţia asupra faptului că bătrânul vorbeşte despre cei „îmbrăcaţi în haine albe”; iar în acest context cei „îmbrăcaţi în haine albe” (v. 9) aparţin marii gloate. Această opinie poate fi susţinut fie presupunând c㠄marea gloat㔠îi cuprinde pe toţi cei mântuiţi, inclusiv pe cei 144.000, fie exclusiv pe mântuiţii din acest grup. Vezi AA 602; GC 649; MH 507.


14 „Doamne”, i-am răspuns eu, „tu știi.” Și el mi-a zis: „Aceștia vin din necazul cel mare; ei și-au spălat hainele și le-au albit în sângele Mielului.

Necazul cel mare. Cei care susţin că v. 13–17 se aplică la cei 144.000 (vezi comentariul de la v. 13) consideră că necazul are loc în timpul încercărilor care preced a doua venire a lui Hristos, menţionată în Daniel 12,1. Cei care sunt de părere că v. 13–17 se referă la marea gloată aplică în general „necazul cel mare” la diferitele perioade ale încercărilor prin care au trecut sfinţii de-a lungul secolelor, sau, mai precis, la încercările descrise prin simbolurile din Apocalipsa 6 (compară cu Matei 24,21). Vezi comentariul de la Apocalipsa 3,10.

Şi-au spălat hainele. Este arătat motivul pentru care hainele lor sunt curate. Sfinţii sunt biruitori, dar nu prin ei înşişi, ci prin biruinţa câştigată de Hristos la Calvar (vezi comentariul de la cap. 6,11). Aici este demonstrată legătura strânsă dintre neprihănire şi biruinţ㠖 ambele simbolizate de hainele albe (vezi comentariul de la cap. 3,4; compară cu cap. 1,5). Lupta se duce împotriva păcatului; neprihănirea înseamnă biruinţă; neprihănirea lui Hristos a câştigat biruinţa; acceptând neprihănirea Sa păcătoşii pot deveni deopotrivă neprihăniţi şi biruitori.


15 Pentru aceasta stau ei înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu și-I slujesc zi și noapte în Templul Lui. Cel ce șade pe scaunul de domnie Își va întinde peste ei cortul Lui.

Pentru aceasta. Neprihănirea, biruinţa acestei fericite cete face posibil ca cei ce o compun să stea în permanenţă în prezenţa lui Dumnezeu. Dacă hainele lor nu ar fi fost albe, ei nu ar fi putut rămâne în prezenţa Sa.

Înaintea scaunului de domnie. Vezi comentariul de la cap. 4,2. Ceata aceasta stă în permanenţă în prezenţa lui Dumnezeu. Ei au bucuria de a fi întotdeauna cu Cel care i-a mântuit.

Şi-I slujesc. Cea mai mare bucurie a celor mântuiţi este să facă voia lui Dumnezeu.

Zi şi noapte. Vezi comentariul de la cap. 4,8.

Templul. Gr. naos, un cuvânt care subliniază calitatea Templului de a fi locuinţa lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 3,12).

Îşi va întinde peste ei cortul Lui. Gr. skenoo (vezi comentariul de la Ioan 1,14). Punând verbul la timpul viitor, bătrânul priveşte spre veacurile nesfârşite ale veşniciei, în care cei mântuiţi pot fi siguri că Dumnezeu va locui într-adevăr în mijlocul lor. Ei nu vor fi lipsiţi niciodată de prezenţa, de susţinerea şi de bunătatea Sa. A nu avea fără prezenţa lui Dumnezeu înseamnă a pierde totul; a-L avea în mijlocul nostru înseamnă mântuire pentru totdeauna.


16 Nu le va mai fi foame, nu le va mai fi sete; nu-i va mai dogori nici soarele, nici vreo altă arșiță.

Nu le va mai fi foame. Se pare că acest verset este o aluzie la Isaia 49,10, unde exilaţilor reîntorşi în ţară le-a fost promisă prosperitatea. Făgăduinţa îşi va găsi împlinirea finală în experienţa Israelului spiritual.


17 Căci Mielul, care stă în mijlocul scaunului de domnie, va fi Păstorul lor, îi va duce la izvoarele apelor vieții, și Dumnezeu va șterge orice lacrimă din ochii lor.”

Mielul. Vezi comentariul de la cap. 5,6.

În mijlocul scaunului de domnie. În cap. 5,6 se spune că dintre toţi ceilalţi, Mielul este cel mai aproape de tronul lui Dumnezeu.

Păstorul. Gr. poimaino, „a păstori” (vezi comentariul de la cap. 2,27). Deşi de obicei mielul are un păstor, aici Mielul este descris ca adevăratul Păstor (compară cu Ioan 10,11). Ideea din pasajul de faţă este probabil preluată din Isaia 40,11.

Izvoarele apelor vieţii. În ce priveşte acest simbol, vezi Ieremia 2,13; Ioan 4,14; Apocalipsa 22,1.

Va şterge orice lacrimă din ochii lor. Această figură de stil sugerează că în lumea viitoare nu va mai fi nici un motiv pentru a plânge. Unii au interpretat această ilustraţie mai degrabă literal, ca şi cum pentru un timp vor mai fi lacrimi din pricina absenţei celor dragi. Acest lucru nu poate fi demonstrat. Concluziile dogmatice asupra acestui subiect trebuie bazate pe ceva mai mult decât pe o expresie figurată.