1 Au venit și au spus lui David: „Iată că filistenii au început lupta împotriva Cheilei și au jefuit ariile.”

Cheila. O cetate cam la 3 mile direct la sud de Adulam, aşezată pe versantul stâncos al lui Wadi es-Sur, când aceasta iese din regiunea muntoasă în câmpia Ela. Cheila era cam la 13 mile de fortăreaţa filisteană Gat. Acum este cunoscută ca Chirbet Dîla.

Ariile. Era foarte aproape de vară, pentru că grânele fuseseră secerate şi treierate şi grămezile aurii erau strânse pe arii, aşteptând să fie distribuite. Mare parte a acestui fel de lucrare se datora unui plan colectiv. In alegerea acestor arii se aveau în vedere trei factori: (1) nevoia unui suprafeţe netede, de preferinţă o stâncă; (2) nevoia de un loc destul de înalt pentru a permite unei brize bune să îndepărteze pleava; şi (3) comoditatea unui loc cât mai central posibil (vezi 1 Cronici 21,18-26).


2 David a întrebat pe Domnul și a zis: „Să mă duc și să bat pe filistenii aceștia?” Și Domnul i-a răspuns: „Du-te, bate pe filisteni și izbăvește Cheila.”

David a întrebat. Unii consideră că Abiatar era acum cu David şi că întrebarea a fost făcută prin Urim şi Tumim (vezi despre v. 9), cu toate că textul nu menţionează felul cum a procedat. Dar versetul 6 pare să lase să se înţeleagă că Abiatar n-a ajuns la David până când acesta n-a ajuns la Cheila. Înainte de aceasta, totuşi, Gad văzătorul era cu David (cap. 22,5). Un văzător era acela prin care, în acea vreme oamenii obişnuiau să Îl întrebe pe Dumnezeu (cap. 9,9). În felul acesta, foarte uşor se putea ca David să fi căutat prin Gad călăuzire de la Dumnezeu.


3 Dar oamenii lui David i-au zis: „Iată că noi ne temem chiar aici în Iuda; ce va fi când vom merge la Cheila, împotriva oștilor filistenilor?”

Ne temem chiar aici, în Iuda. Dacă oamenilor lui David le-ar fi fost teamă în măsura în care o dovedesc acum, ei ar fi fost în pericol de a fi descoperiţi imediat. De îndată ce Saul avea să descopere locul ascunzătoarei lor, el avea să trimită forţe împotriva lor. Temându-se să nu-şi piardă viaţa în mijlocul propriei lor seminţii, ei au ezitat să înfrunte un puternic inamic străin. Ar fi fost bucuroşi să ajute la apărarea lui Israel împotriva atacurilor neprovocate ale vrăjmaşilor lor, dar cât de mult bine ar fi putut să facă aşa-numiţii exilaţi în cetăţile care se presupunea că sunt credincioase împăratului şi care era de aşteptat să-l ajute pe împărat în descoperirea celor din opoziţie. În ciuda slăbiciunilor lui Saul, majoritatea poporului îi era credincioasă. David şi sfetnicii lui n-au ştiu ce să facă şi au socotit că, singura cale înţeleaptă era să prezinte problema înaintea Domnului.


4 David a întrebat iarăși pe Domnul. Și Domnul i-a răspuns: „Scoală-te și coboară-te la Cheila, căci dau pe filisteni în mâinile tale.”

Pogoară-te. Dumnezeu este mulţumit când copiii Lui doresc să afle care este voinţa Lui. Cu cât mai stăruitor vor face lucrul acesta, cu atât mai mare încredere vor avea în calea pe care o foloseşte El pentru a-i scoate din greutăţi. Dumnezeu întărea pe Israel să pună capăt invaziilor filistene. Dacă avea să ia o poziţie activă în această acţiune, David putea să câştige favoarea poporului, care ar fi aflat că politica lui era să întărească împărăţia şi nu să aţâţe o revoltă împotriva ei.


5 David s-a dus, dar, cu oamenii lui la Cheila și s-a bătut împotriva filistenilor; le-a luat vitele și le-a pricinuit o mare înfrângere. Astfel a izbăvit David pe locuitorii din Cheila.

S-a dus... la Cheila. Consimţământul oamenilor de a urma sfatul divin arată că, în timpul lunilor de asociere, David convinsese pe cei care erau cu el de nevoia lor primordială de a cunoaşte voia lui Dumnezeu şi apoi de a merge înainte fără teamă, încrezându-se in providenţă. Aceeaşi căutare atentă de a cunoaşte voia lui Dumnezeu cu privire la fiecare act şi atitudine ar trebui să marcheze calea creştinilor de astăzi.

Cheila era o cetate cu ziduri (v. 7), dar locuitorii nepregătiţi n-aveau nici o şansă împotriva soldaţilor experimentaţi ai Filistiei. Saul se afla la multe mile depărtare, dar David şi oamenii lui s-au deplasat doar puţin ca să ajungă la ea. Acţiunea a fost scurtă, iar filistenii surprinşi, au fost puşi pe fugă.

Le-a luat vitele. Fie că filistenii înfrânţi au fost alungaţi atât de departe în propriul lor teritoriu, încât David a putut sa ia despăgubiri pentru pagubele făcute, fie că vitele au fost boii pe care filistenii îi luaseră să transporte grânele. Cât de mult din pradă a dat David Cheilei şi cât de mult a păstrat pentru oamenii lui nu ni se spune. Mai multe sute de oameni aveau nevoie de o mare cantitate de provizii.


6 Când a fugit Abiatar, fiul lui Ahimelec, la David, în Cheila, s-a coborât cu efodul în mână.

Abiatar. Supravieţuitorul de la Nob pare să fi ajuns la David cu ştirea despre masacru, pe când acesta se afla la Cheila (cap. 22,20.21). Cu toate că unii au înţeles în Cheila ca mergând împreună cu verbul care urmează s-a pogorât, expresia este privită în general ca însemnând că Abiatar a întâlnit pentru prima dată pe David la Cheila.


7 Saul a fost înștiințat de sosirea lui David la Cheila și a zis: „Dumnezeu îl dă în mâinile mele, căci a venit și s-a închis într-o cetate cu porți și zăvoare.”
8 Și Saul a chemat tot poporul la război, ca să se coboare la Cheila și să împresoare pe David și pe oamenii lui.

Să împresoare pe David. În eforturile sale împotriva lui David, probabil că Saul era convins că Dumnezeu îl călăuzea. Un om poate să cugete la rău atât de mult timp, încât acesta să devină bine în ochii săi şi poate fi cu conştiinţa împăcată în aducerea la îndeplinire a cugetelor şi intenţiilor inimii lui. De pildă, Core era convins că Dumnezeu l-a numit să conducă răscoala împotriva lui Moise, Maria credea că avea dreptate când critica pe soţia lui Moise, Ioiachim, după câte se pare, a refuzat să accepte profeţia lui Ieremia despre robia babiloniană a lui Israel şi a ars sulul profetic (Ieremia 36,22-30).

David, dimpotrivă, avea în inimă dorinţa de a păstra dreptatea şi demnitatea poporului său în faţa popoarelor învecinate şi de a ajuta pe oricine din Israel care putea să ducă lipsă. El nu se răscula împotriva lui Saul câştigând pentru sine favoarea membrilor seminţiei lui. El nici măcar nu se lupta cum făceau filistenii pentru prada care se putea obţine prin prădarea cetăţilor din regiunile învecinate.


9 David, luând cunoștință de acest plan rău pe care-l punea la cale Saul împotriva lui, a zis preotului Abiatar: „Adu efodul!”

Efodul. Prin fapta lui premeditată împotriva preoţilor, Saul a pierdut beneficiile oferite de Urim şi Tumim, aceasta în cazul că Dumnezeu mai comunicase cu el de când îl lepădase (vezi cap. 28,6). Nemaiprimind comunicări divine, el şi-a liniştit conştiinţa vinovată, văzând în fiecare ocazie o revelaţie a lui Dumnezeu pentru el, care era în armonie cu dorinţele sufletului lui bolnav. Prin providenţa divină şi fără îndoială, datorită consacrării lui David de a face voia lui Dumnezeu cu orice preţ, efodul pierdut de Saul a ajuns la David.

Scripturile nu descoperă felul exact în care Urim şi Tumim dădeau răspunsuri la întrebări. Tăcerea aceasta a dat loc la multe speculaţii printre rabini. Talmudul babilonian declară că oracolul a fost numit Urim, pentru că dădea lămurire manifestărilor lui; a fost numit Tumim pentru că declaraţiile lui erau totdeauna complete. Tradiţia socotea aceste pietre ca fiind acelea pe care au fost scrise numele celor douăsprezece seminţii şi învăţa că literele care trebuie să compună răspunsul ieşeau în relief, întocmai ca literele unei monede. Literele care compuneau numele celor douăsprezece seminţii nu completau literele întregului alfabet ebraic, dar tradiţia a adăugat la acestea, numele Avraam, Isaac, Iacov şi seminţiile lui Ieşurun (Treatise Yoma 73.9,b).

Iosif Flavius spune: Dumnezeu declara cu anticipaţie, prin acele douăsprezece pietre pe care marele preot le purta pe pieptul lui şi care erau fixate pe pieptarul lui, când aveau să fie învingători în luptă; pentru că aşa de mare era strălucirea lor înainte ca oştirea să pornească în marş, încât tot poporul simţea că Dumnezeu era prezent pentru a-i ajuta (Antiquities III 8,9). Cu toate acestea, Urim şi Tumim nu erau cele 12 pietre ale pieptarului, ci 2 pietre foarte strălucitoare, câte una de fiecare parte a pieptarului. Aprobarea era arătată printr-o lumină care înconjura piatra din dreapta, iar dezaprobarea, printr-o umbră pe piatra stângă (vezi PP 351). Răspunsurile atribuite lui Urim şi Tumim nu erau întotdeauna egale cu da sau nu (vezi Judecători 1,2; 20,18; 1 Samuel 23,11.12), ci este posibil că preotul dădea un răspuns în formă de propoziţie, în urma unei serii de întrebări.


10 Și David a zis: „Doamne Dumnezeul lui Israel, robul Tău a aflat că Saul vrea să vină la Cheila ca să nimicească cetatea din pricina mea.

Să nimicească cetatea. Fără îndoială că locuitorii din Cheila au fost foarte recunoscători pentru ajutorul lui David şi pentru un moment, probabil, ei nu s-au gândit la eventuale complicaţii. În loc să rămână în pădurea Heret, David a găsit cetatea deschisă pentru el şi oamenii lui şi fără îndoială că poporul a făcut tot ce a putut pentru a acoperi nevoile unui grup atât de mare. Dar ştirile călătoresc repede. Nu peste multă vreme i s-au adus la cunoştinţă lui Saul amănuntele luptei cu filistenii şi situaţia s-a schimbat peste noapte. Oamenii din Cheila au înţeles că vor fi obligaţi să aleagă între loialitatea faţă de Saul, cu menţinerea statutului lor în Israel, şi lepădarea subînţeleasă a lui Saul prin împrietenirea lor cu exilatul David, urmată de nimicirea cetăţii lor.

David a dovedit prevedere anticipând o astfel de situaţie, dar chiar cu îndelunga lui experienţă, el nu ştia încotro să o apuce. El venise la Heret sub călăuzire divină la timp potrivit, când prezenţa lui era necesară pentru a salva Cheila. Totuşi el ştia că, dacă rămâne în cetate, se va lupta împotriva unsului Domnului şi va declanşa o revoluţie civilă ,lucru pe care el nu-l dorea.


11 Mă vor da în mâinile lui locuitorii din Cheila? Se va coborî Saul aici, cum a aflat robul Tău? Doamne Dumnezeul lui Israel, binevoiește și descoperă lucrul acesta robului Tău!” Și Domnul a răspuns: „Se va coborî.”
12 David a mai zis: „Mă vor da locuitorii din Cheila, pe mine și pe oamenii mei, în mâinile lui Saul?” Și Domnul a răspuns: „Te vor da.”

Te vor da. Dumnezeu nu l-a instruit pe David să părăsească cetatea Cheila, aşa cum îl instruise să lupte cu puţin timp înainte. David a fost lăsat să facă uz de propria lui judecată, după ce a aflat ce avea să se întâmple. El a dovedit că este un bun strateg, negândindu-se atât de mult la propria lui siguranţă, cât la aceea a întregii comunităţi.

Dumnezeu prevăzuse aceeaşi călăuzire divină pentru Saul la începutul carierei sale. Saul a refuzat să lucreze după sfatul lui Dumnezeu. David s-a folosit de el şi a mers din biruinţă în biruinţă. David s-a retras în linişte din Cheila, oamenii lui urmându-l fără ezitare. Zi după zi, fiecare experienţă nouă a încurajat inima lui şi a inspirat încredere oamenilor lui în iubitorul lor conducător.


13 Atunci David s-a sculat cu oamenii lui, în număr de aproape șase sute de inși; au ieșit din Cheila și s-au dus unde au putut. Saul, aflând că David a scăpat din Cheila, s-a oprit din mers.
14 David a locuit în pustiu, în locuri întărite, și a rămas pe muntele din pustiul Zif. Saul îl căuta mereu, dar Dumnezeu nu l-a dat în mâinile lui.

Zif. O cetate pe un podiş cam la 4 mile sud-est de Hebron. Hebronul este aşezat la apus de doi munţi de o altitudine mai mare de 3.000 de picioare. Între aceste două dealuri se află o vale adâncă. La poala de răsărit a dealului spre Marea Moartă începe pustia Zif, care se întinde spre răsărit, mai multe mile. Regiunea este un pustiu pârjolit de soare, plin de văi adânci, care constituie ascunzătoare excelente. Aceste întărituri puternice sau fortăreţe, erau posturi de observaţie, dominând regiuni întinse ale ţării, aşezate destul de aproape una de alta, încât era imposibil pentru cineva să traverseze această porţiune fără să fie observat. Probabil că David şi-a plasat oamenii în diferite poziţii strategice şi în fiecare zi ajungeau la el ştiri despre aşezarea forţelor lui Saul. Apa şi hrana erau aproape inexistente.


15 David, văzând că Saul a pornit să-i ia viața, a stat în pustiul Zif, în pădure.

Pădure. Ebraicul corşah, care probabil că trebuie redat ca numele unui loc Horeş. Unii au localizat aşezarea cam la 2 mile sud de cetatea Zif, pe drumul principal de traversat de la Hebron la En-Ghedi. Poate că David s-a dus acolo în căutare de hrană şi apă.


16 Atunci Ionatan, fiul lui Saul, s-a sculat și s-a dus la David, în pădure. El i-a întărit încrederea în Dumnezeu

S-a dus la David. Ionatan a găsit mijloace să aranjeze o întâlnire cu David. Poate că unii soldaţi trimişi în părţile acestea să cerceteze au dat lui Ionatan informaţii care au fost obţinute de la Saul. Dacă este aşa, David avea să aibă parte de simpatie din partea multora.

El avea nevoie de încurajarea că putea face o astfel de vizită. Cu toate că titlul celui de-al 11lea psalm nu precizează momentul compunerii lui, tonul de încredere care se degajă i-a făcut pe unii să creadă că, după vizita lui Ionatan, David şi-a exprimat în versuri credinţa în ocaziile providenţiale ale cerului (vezi Psalmul 11; PP 660, 661).


17 și i-a zis: „Nu te teme de nimic, căci mâna tatălui meu, Saul, nu te va atinge. Tu vei domni peste Israel, și eu voi fi al doilea după tine; tatăl meu, Saul, știe și el bine lucrul acesta.”
18 Au făcut iarăși amândoi legământ înaintea Domnului, și David a rămas în pădure, iar Ionatan s-a dus acasă.
19 Zifiții s-au suit la Saul, la Ghibeea, și au zis: „Nu-i David ascuns între noi în locuri întărite, în pădure, pe dealul Hachila, care este la miazăzi de pustiu?

Zifiţii. Textul ebraic nu foloseşte aici articolul hotărât, de aceea expresia poate fi tradusă mai bine nişte zifiţi. Aceasta sugerează că nu toţi zifiţii au căutat să-l trădeze pe David. Când acesta a auzit că fusese trădat, a scris psalmul 54.

Dealul Hachila. Aşezarea exactă a acestui deal nu este cunoscută. Unii l-au identificat cu o lungă creastă din piatră calcaroasă care se întinde de la pustia Zif la Marea Moartă.

Pustie (engl. Jeshimon). În mod literal, pustie (vezi Deuteronom 32,10; Psalmul 68,7) sau deşert (vezi Psalmul 78,40; 106,14; Isaia 43,19.20). Este puţin probabil ca Jeshimon să fie aici nume propriu.


20 Coboară-te, dar, împărate, fiindcă aceasta este toată dorința sufletului tău; lasă pe noi dacă e vorba să-l dăm în mâinile împăratului.
21 Saul a zis: „Domnul să vă binecuvânteze că aveți milă de mine!
22 Duceți-vă, vă rog, de mai cercetați, ca să știți și să descoperiți în ce loc și-a îndreptat pașii și cine l-a văzut, căci mi s-a spus că este foarte șiret.
23 Cercetați și vedeți toate locurile unde se ascunde, veniți apoi la mine cu ceva temeinic, și voi porni cu voi. Dacă este în țară, îl voi căuta printre toate miile lui Iuda.”
24 S-au sculat, dar, și s-au dus la Zif înaintea lui Saul. David și oamenii lui erau în pustiul Maon, și anume în câmpia dinspre miazăzi de pustiu.

Maon. O cetate cam la 4 sau 5 mile sud de Zif. Pustia Maon este la est de cetate, întinzânduse spre Marea Moartă. Aşezarea este acum cunoscută ca Tell ma’in.


25 Saul a plecat cu oamenii săi în căutarea lui David. Despre lucrul acesta s-a dat de veste lui David, care s-a coborât la stâncă și a rămas în pustiul Maon. Saul, când a auzit, a urmărit pe David în pustiul Maon.
26 Saul mergea pe o parte a muntelui, și David cu oamenii lui pe cealaltă parte a muntelui. David fugea repede ca să scape de Saul. Dar Saul și oamenii lui chiar înconjuraseră pe David și pe ai lui, ca să pună mâna pe ei,
27 când un sol a venit și a spus lui Saul: „Grăbește-te să vii, căci au năvălit filistenii în țară.”
28 Saul a încetat să urmărească pe David și s-a întors să iasă înaintea filistenilor. De aceea locul acela s-a numit Sela-Hamahlecot.

Sela-Hamahlecot. În mod literal, stânca împărţirii. După Conder: Între creasta de la El Kola (vechiul deal al Halchilei) şi vecinătăţile Maonului, există o mare trecătoare numită valea stâncilor, o prăpastie îngustă dar adâncă, care poate fi trecută doar înconjurând-o câteva mile, astfel că Saul putea să stea faţă în faţă cu David şi totuşi să nu poată să-l prindă pe vrăjmaşul lui. Acestei stânci a împărţiri i se aplică numele de Malâky, un cuvânt mult apropiat de ebraicul Mahlecot. Împrejurimile sunt presărate cu multe albii de apă, dar nu există alt loc aproape de Maon, unde să poată fi stânci ca acelea care rezultă din cuvântul sela. Pare destul de sigur, deci, că această trecătoare este scena scăpării miraculoase a lui David datorată unei neaşteptate invazii filistene, care a încheiat istoria scăpării lui miraculoase în ţinutul din sud (Tent Work, vol. 2, pag. 91).

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-29 PP 660-661

5.14.16-18 PP 660

19.20.24.25 PP 661


29 De acolo David s-a suit spre locurile întărite din En-Ghedi și a locuit acolo.