1 Preaiubiților, să nu dați crezare oricărui duh; ci să cercetați duhurile, dacă sunt de la Dumnezeu; căci în lume au ieșit mulți proroci mincinoși.

Prea iubiţilor. Vezi comentariul de la cap. 3,2.

Să nu daţi crezare. [Să nu credeţi, KJV]. Sau opriţi-vă din a crede, aşa cum poate fi tradusă formularea din greceşte. Această traducere sugerează că mulţi luau aminte la diferite duhuri.

Duh. Apostolul îi îndeamnă pe cititori să fie mai degrabă critici decât creduli şi să nu accepte orice activitate spirituală care pretinde că vine de la Dumnezeu. Din asta reiese că ei ajunseseră sub influenţa unor oameni care pretindeau că au autoritate dumnezeiască pentru învăţături care, de fapt, erau false. Apostolul, ca un păstor bun, îşi avertizează turma împotriva amăgirii. În v. 3 se vorbeşte despre natura acesteia amăgiri.

Cercetaţi. Gr. dokimazo (vezi comentariul de la Romani 2,18; Filipeni 1,10); iar în ce priveşte cuvântul înrudit, dokime, vezi comentariul de la Romani 5,4; 2 Corinteni 9,13). Dumnezeu nu vrea ca cel credincios să fie uşor de înşelat; într-adevăr, El le dă membrilor bisericii darul de a deosebi duhurile adevărate de cele mincinoase (vezi comentariul de la 1 Corinteni 12,10). Soliile învăţătorilor care pretind că vin de sus ar trebui puse la probă prin Cuvântul lui Dumnezeu. Bereenii l-au ascultat bucuroşi pe Pavel, dar au cercetat Scripturile pentru a vedea dacă el propăvăduia adevărul (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 17,11). Pavel îi îndemna şi pe ceilalţi convertiţi să facă la fel (vezi comentariul de la 1 Tesaloniceni 5,21). Este de datoria fiecărui credincios ca tot ce citeşte şi aude să probeze prin scrierile inspirate ale profeţilor şi ale apostolilor. Numai în felul acesta poate biserica să reziste doctrinelor mincinoase. Numai aşa poate fiecare credincios să aibă credinţa întemeiată pe Dumnezeu şi nu pe oameni (1 Petru 3,15).

De la Dumnezeu. Vezi cap. 3,10. Adică pornind de la Dumnezeu. Căci. [Pentru că, KJV]. Ioan arată clar care este motivul sfatului său şi apelează la lucruri pe care cititorii le cunosc bine.

Au ieşit. Influenţa ieşirii lor încă se mai face simţită. De asemenea se pare că apostolul foloseşte verbul a ieşi într-un sens diferit de cel din cap. 2,19 (vezi comentariul de acolo), unde este vorba de apostazie. Aici el vorbeşte doar de apariţia profeţilor mincinoşi. Pentru alte dovezi nou testamentare că pe vremea lui Ioan existau profeţi mincinoşi, vezi Faptele Apostolilor 13,6; Apocalipsa 2,2.

În lume. Gr. kosmos (vezi comentariul de la cap. 2,15), aici însemnând lumea ca un sistem de lucruri sau de oameni. Se pare că nu este acelaşi contrast dintre biserică şi lume, ca în cap. 2, 15–17, deoarece învăţătorii mincinoşi acţionau atât în biserică cât şi în afara ei.

Prooroci mincinoşi. Vezi comentariul de la Matei 24,11.24–26; vezi comentariul de la cap. 7,15. Este clar că aici Ioan se referă la învăţătorii mincinoşi care pot fi identificaţi, sau cel puţin asociaţi, cu antihriştii menţionaţi în cap. 2,18–22, cu apostolii mincinoşi din Apocalipsa 2,2.


2 Duhul lui Dumnezeu să-L cunoașteți după aceasta: orice duh care mărturisește că Isus Hristos a venit în trup este de la Dumnezeu;

Duhul lui Dumnezeu. Aici este singurul loc din scrierile ioanine unde apare acest titlu. Forma greacă identică (compară cu 1 Corinteni 2,14; 3,16) este rară în Noul Testament. Ioan se aşteaptă ca cei credincioşi să identifice practic Duhul care vine de la Dumnezeu. Nu trebuie acceptată nici o învăţătură despre care se susţine că vine de sus şi are autoritatea divină, fără ca mai întâi să fie pusă la probă. Scriptură oferă norme vrednice de încredere, prin care să fie puse la probă toate învăţăturile, iar fiecare solie divină va fi în acord cu ceea ce a descoperit deja Dumnezeu (vezi comentariul de la 2 Petru 1,20.21).

Să-L cunoaşteţi. Versiunea greacă permite traducerea verbului fie la imperativ, să-L cunoaşteţi!, fie la indicativ prezent, Îl cunoaşteţi. Stilul exprimării ioanine favorizează a doua variantă, ca în cap. 2,3.5; 3,16; etc. Este mai probabil că apostolul apelează la cunoştinţa credincioşilor decât că îi îndeamnă să capete acea cunoştinţă.

După aceasta. Literal, în aceasta, referindu-se la proba despre care vorbeşte mai târziu în acest verset (vezi comentariul de la cap. 2,3).

Orice duh. Cuvintele lui Ioan sunt atotcuprinzătoare. El este gata să recunoască orice duh care împlineşte condiţiile acestea.

Mărturiseşte. Gr. homologeo (vezi comentariul de la cap. 1,9; compară cu cel de la Matei 10,32). Se pare că aici cuvântul homologeo poate avea două sensuri: (1) a recunoaşte adevărul doctrinei întrupării Fiului lui Dumnezeu; (2) a descoperi în viaţă efectul încrederii în această doctrină. Mărturisirea adevărată cere mai mult decât doar a fi de acord verbal cu o învăţătură: ea cere viaţa trăită în Hristos.

Isus Hristos. Vezi comentariul de la Matei 1,1; Filipeni 2,5; 1 Ioan 2,22; 3,23.

A venit. Verbul dă de înţeles că Hristos exista înainte de a fi devenit om. Din condiţia Sa anterioară El a venit pe acest pământ. Forma verbului în greceşte poate sugera că Mântuitorul nu a venit temporar în trup şi apoi l-a părăsit, ci că El încă păstrează atât natura umană cât şi pe cea dumnezeiască şi este, în felul acesta, un reprezentant uman în cer, dar şi un reprezentant divin, deoarece este o Persoană a Dumnezeirii (vezi comentariul de la Ioan 1,14; vezi Vol. V, pp. 917, 918).

În trup. Unii din cei care au tăgăduit natura umană a lui Hristos au pretins că de fapt Dumnezeu a venit asupra omului Isus la botez şi L-a părăsit la răstignire, dar Ioan respinge această idee.

În fiecare perioadă a istoriei omenirii a existat un adevăr prezent care trebuia scos în evidenţă, iar acest adevăr a variat de-a lungul veacurilor. Iudeii care s-au convertit după Ziua Cincizecimii trebuiau să-L accepte pe Isus ca Mesia cel aşteptat, deoarece chestiunea principală era dumnezeirea lui Hristos. Puţin mai târziu gnosticii au tăgăduit nu divinitatea, ci natura umană a Mântuitorului. Ei erau dispuşi să creadă că zeii se descoperă oamenilor în felurite moduri, dar tăgăduiau că într-adevăr cuvântul S-a făcut trup (vezi Introducerea, tema). Aşadar accentul pe care îl pune Ioan asupra întrupării avea o însemnătate aparte pentru timpul acela.

Adevărul pe care îl enunţă Ioan a trebuit accentuat mereu, dar niciodată mai mult decât în timpul nostru. Faptul că Fiul lui Dumnezeu a devenit om pentru a-i mântui pe oameni trebuie să fie clar propăvăduit în aceste vremuri, când oamenii, mai mult ca oricând, încearcă să explice supranaturalul (vezi comentariul de la Matei 1,23; Luca 1,35). Trebuie să fim personal conştienţi de întrupare, să ne reamintim că Dumnezeu, care a făcut posibil acest miracol, este capabil să săvârşească orice minune necesară pentru mântuirea noastră. Acceptarea planurilor şi a călăuzirii Sale poate fi o mărturisire a credinţei noastre că Isus Hristos a venit în trup. O astfel de mărturie nu poate fi făcută fără ajutor divin, deoarece nimeni nu poate zice: ‚Isus este Domnul’ decât prin Duhul Sfânt (1 Corinteni 12,3).

Este de la Dumnezeu. Vezi comentariul de la v. 1. Cel care mărturiseşte că Isus Hristos a venit în trup dovedeşte originea divină a Duhului care lucrează în el.


3 și orice duh care nu mărturisește pe Isus nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, de a cărui venire ați auzit. El chiar este în lume acum.

Nu mărturiseşte. Ioan oferă o probă negativă pentru a face deosebire între învăţătorii adevăraţi şi cei falşi. El consideră că există numai două categorii: cei care Îl mărturisesc pe Hristos şi cei care nu-L mărturisesc.

Pe Isus. [Pe Isus Hristos, KJV]. Pot fi citate dovezi textuale importante pentru omiterea numelui Hristos şi a cuvintelor a venit în trup [KJV]. Atunci propoziţia sună astfel: fiecare duh care nu mărturiseşte pe Isus (ca în traducerea Cornilescu), punând accent pe mărturisirea unei persoane şi pe crezul în sine. Variantele textuale nu aduc vreo schimbare semnificativă în înţelesul pasajului, deoarece ambele formulări se referă la învăţătorii care nu dau slavă lui Isus, cel divinuman.

Nu este de la Dumnezeu. Vezi comentariul de la v. 1, 2. Nu există teren neutru în marea luptă. Cei care aud solia divinităţii şi a umanităţii lui Hristos şi în mod deliberat resping învăţătura întrupării şi i se opun, aparţin celui rău şi sunt conduşi de el, indiferent de cât de liberi ar crede ei că sunt (vezi comentariul de la Matei 12,30, 1 Ioan 3,10).

Duhul. [Acel duh, KJV]. Adăugarea cuvântului duh (în KJV, ca şi în traducerea Cornilescu) este potrivită, deoarece în versiunea greacă pronumele neutru to, tradus acel, se referă la substantivul neutru pneuma, duh. Aici, prin cuvântul duh se poate înţelege fie că: (1) duhul care sălăşluieşte în antihrist nu-l mărturiseşte pe Isus, fie că (2) a nu-L mărturisi pe Isus e o caracteristică a lui antihrist. Probabil că Ioan intenţionează ambele înţelesuri.

Antihrist. Vezi comentariul de la cap. 2,18–23.

De a cărui venire. [(Despre care aţi auzi) că trebuie să vină, KJV]. Literal, vine, aceeaşi formă verbală ca cea din cap. 2,18. Propoziţia care urmează arată că Ioan accentuează timpul prezent al verbului pentru a le reaminti credincioşilor că profeţia cu privire la antihrist se împlinea chiar atunci.

Aţi auzit. Apostolul le reaminteşte cititorilor că ei fusese deja instruiţi cu privire la o mare parte din cele spuse de el (vezi comentariul de la cap. 2,18).


4 Voi, copilașilor, sunteți din Dumnezeu; și i-ați biruit, pentru că Cel ce este în voi este mai mare decât cel ce este în lume.

Voi. În versiunea greacă folosirea acestui pronume este accentuată, subliniind contrastul dintre credincioşii cărora le scrie Ioan şi învăţătorii mincinoşi despre care tocmai vorbise (v. 3). Taberele de luptă sunt deja stabilite. Cei cărora le scrie Ioan sunt de partea lui Hristos, în timp ce aceia care nu susţin în mod activ adevărul sunt de partea vrăjmaşului, chiar dacă nu au luat o poziţie deschisă sub steagul său cel negru.

Copilaşilor. Vezi comentariul de la cap. 2,1.

Din Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 3,9.10; 4,1.2.

Biruit. Gr. nikao (vezi comentariul de la cap. 2,13). Scriindu-le tinerilor în cap. 2,13.14, Ioan recunoaşte că ei l-au biruit pe cel rău. Aici se referă la biruinţa credincioşilor asupra profeţilor mincinoşi. El nu dă detalii despre cum au câştigat ei biruinţa, dar o leagă de faptul că sunt din Dumnezeu. Legătura lor personală cu Tatăl i-a făcut în stare să respingă doctrinele învăţătorilor mincinoşi. Ei primiseră deja ungerea dumnezeiască care le dădea adevărata cunoştinţă (cap. 2,20.27), iar acum, evident, folosiseră ungerea aceasta în lupta împotriva minciunii. Biruinţe asemănătoare sunt posibile pentru toţi copiii lui Dumnezeu.

Este mai mare. [El este mai mare, KJV]. Aici apostolul relevă care este cauza biruinţei creştinului. Dumnezeu locuieşte în cel credincios (cap. 2,14; 3,24) şi îl face mai tare decât toţi adversarii săi. Trebuie să ne reamintim neîncetat lucrul acesta şi să acţionăm cu încrederea spirituală pe care o aduce experienţa aceasta.

Cel ce este în lume. Adică diavolul (vezi comentariul de la Ioan 12,31; 16,33; PK 175, 513, GC 530). Ar fi fost de aşteptat exprimarea în ei, adică în învăţătorii mincinoşi, şi nu în lume. Dar Ioan foloseşte termenul mai general, deoarece duhul acestor profeţi mincinoşi este acelaşi cu duhul egoist al lui Satana, care stăpâneşte lumea. Exprimând un adevărul mai general, el face mai clar contrastul dintre puterea nelimitată a lui Dumnezeu şi resursele limitate ale tatălui minciunii.


5 Ei sunt din lume; de aceea vorbesc ca din lume, și lumea îi ascultă.

Ei. În limba greacă folosirea acestui pronume este accentuată. Compară cu accentul asupra pronumelui voi în v. 4 (vezi comentariul de acolo). Este vorba de proorocii mincinoşi, prin ale căror învăţături înşelătoare Satana caută să câştige controlul asupra bisericii creştine.

Sunt din lume. Compară cu expresia opusă, de la Dumnezeu (v. 1, 2). Deşi învăţătorii mincinoşi pretind că vorbesc din partea lui Dumnezeu şi că au o solie pentru biserică, aceasta este inspirată de Satana, iar felul în care lucrează ei este specific conducătorului acestei lumi decăzute.

Vorbesc ca din lume. [Vorbesc despre lume, KJV]. Literal, din lume vorbesc ei. Nu că ar vorbi despre lume, ci sursa inspiraţiei lor este lumea. Deoarece ei înşişi fac parte din lume şi au fost crescuţi în vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, nu pot să vorbească decât ca din lume. De la ei se va putea aştepta să vorbească altfel numai atunci când vor fi pe deplin născuţi din nou şi vor aparţine familiei lui Dumnezeu, nu lumii.

Îi ascultă. Este normal ca lumea să îi asculte pe cei care sunt una cu ea şi să găsească învăţăturile proorocilor mincinoşi pe gustul ei. În general este de dorit să-i asculţi pe filosofii care îşi pot susţine gândirea.


6 Noi însă suntem din Dumnezeu; cine cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă; cine nu este din Dumnezeu nu ne ascultă. Prin aceasta cunoaștem Duhul adevărului și duhul rătăcirii.

Noi. Adică apostolii sau tovarăşii lor, în contrast cu voi (v. 4) şi ei (v. 5). Folosirea pronumelui este accentuată, ca şi în v. 4, 5 (voi şi ei). Deoarece a spus deja că cei credincioşi sunt din Dumnezeu (v. 4), Ioan nu pretinde ceva exagerat atunci când se descrie pe sine şi pe colegii săi cu aceleaşi cuvinte.

Cine cunoaşte pe Dumnezeu. Cuvintele acestea sunt similare cu propoziţia cine este din Dumnezeu, dar scot în evidenţă aspectul cunoaşterii personale a lui Dumnezeu.

Ne ascultă. Există o armonie naturală între învăţătorii care sunt din Dumnezeu şi cei care Îl cunosc pe Dumnezeu. Ascultătorii vor lua cu plăcere aminte la învăţătura care vine de la cei care Îl cunosc îndeaproape pe Tatăl. Amintindu-le cititorilor acest adevăr, Ioan arată care este proba autenticităţii mărturisirii de credinţă: cei care Îl cunosc pe Dumnezeu le vor da atenţie solilor Săi adevăraţi.

Nu este de la Dumnezeu. Vezi comentariul de la v. 3.

Nu ne ascultă. Dacă cineva s-a împotrivit puterii convingătoare a Duhului Sfânt, este foarte probabil că nu va asculta nici de servul lui Dumnezeu. Adesea, dacă împotrivirea este conştientă şi hotărâtă, astfel de oameni nu îi vor permite slujitorului lui Dumnezeu să le vorbească, ci îl vor respinge, aşa cum L-au respins şi pe Duhul Sfânt. De aceea, pentru ei nu se poate face mai nimic în mod direct (vezi comentariul de la 1 Corinteni 2,14). Dar sunt mulţi care au fost înşelaţi, împotrivindu-se adevărului fără să ştie gravitatea acestui fapt. Amăgirile lui Satana le-au întunecat atât de mult mintea încât adevărul lui Dumnezeu li se pare o poveste neîntemeiată. Pentru ei se poate face mult. Roadele doctrinei creştine în viaţa celor care sunt din Dumnezeu le va trezi, adesea, interesul. Mai ales pacea celor cu adevărat convertiţi va mişca inima celor care îşi dau seama de viitorul lipsit de nădejde prezis de înţelepţii acestei lumii.

Prin aceasta. Literal, din aceasta. Este de preferat să aplicăm cuvintele prin aceasta la conţinutul v. 6 decât la v. 4–6, deşi cuvintele acestea pote fi aplicate într-un contextul mai larg, fără a denatura ceea ce a vrut Ioan să spună. Natura duhului care îl stăpâneşte pe om poate fi înţeleasă din felul cum reacţionează acesta la învăţăturilor servilor lui Dumnezeu.

Cunoaştem. Verbul acesta poate face referire la învăţătorii apostolici (vezi mai sus, la noi), la cititori sau la ambele grupuri.

Duhul adevărului. Deoarece în capitolul acesta Ioan vorbeşte de duhurile vrăjmaşe (v. 1–3), mulţi cred că aici este vorba de Duhul Sfânt, Duhul lui Dumnezeu (compară cu v. 2; vezi comentariul de la Ioan 14,17). Duhul Sfânt este Cel care îl îndeamnă pe credincios să caute adevărul. Prin comparaţie cu adevărurile pe care le primiseră deja de la Duhul, credincioşii pot recunoaşte adevărul. Oile recunosc glasul Bunului Păstor în cuvintele acelora pe care i-a trimis El (Ioan 10,27).

Alţii cred că duhul adevărului are un sens mai general, referindu-se la atitudinea care îi îndeamnă la lucru pe cei care predică adevărul (vezi comentariul de la Romani 8,15).

Duhul. Dacă expresia duhul rătăcirii este considerată în antiteză cu duhului adevărului, atunci duhul rătăcirii poate fi considerat duhul lui Satana, sau duhul lui Antihrist, sau atitudinea celor care propagă rătăcirea (vezi comentariul de la Romani 8,15).

Rătăcirii. Gr. plane, rătăcire (vezi comentariul de la Matei 18,12). E posibil să rătăceşti din neştiinţă, dar duhul rătăcirii caută în mod deliberat să-i facă pe oameni să se rătăcească de la calea adevărului.


7 Preaiubiților, să ne iubim unii pe alții; căci dragostea este de la Dumnezeu. Și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu.

Prea iubiţilor. Ioan introduce încă o etapă a dezvoltării subiectului său (compară cu v. 1). Tranziţia de la discuţia cu privire la deosebirea duhurilor la nevoia de iubire ar putea să pară abruptă, dar în realitate nu e aşa, deoarece apostolul continuă să vorbească despre caracteristicile celor care sunt din Dumnezeu (v. 2). Capacitatea de a-i deosebi pe învăţătorii mincinoşi le este necesară celor care sunt născuţi din Dumnezeu, dar acum Ioan arată că iubirea nu este mai puţin esenţială. După cum mărturisirea sau tăgăduirea realităţii întrupării este proba în domeniul doctrinei

(v. 2.3), tot aşa prezenţa sau absenţa iubirii adevărate este proba calităţii morale a celor care pretind că sunt din Dumnezeu, deoarece Duhul lui Dumnezeu şi duhul urii nu pot să coexiste în aceeaşi inimă.

Să ne. Aici Ioan se adresează tuturor credincioşilor şi nu-şi limitează apelul la învăţători, la acei noi din v. 6.

Iubim unii pe alţii. Vezi comentariul de la cap. 3,11. Relaţia dintre prea iubiţilor şi să ne iubim unii pe alţii este impresionantă. Forţa construcţiei poate fi redată de formularea: iubiţilor, iubiţi-vă unii pe alţii. Cei cărora li se adresează Ioan sunt ei înşişi iubiţi de slujitorii lui Dumnezeu care se ostenesc pentru ei şi, la rândul lor, li se cere să întoarcă iubirea pe care o primesc şi să o împartă cu alţii.

Cum putem să-i iubim pe cei de care nu suntem atraşi în mod natural? Cei pe care ar trebui să-i iubim nu sunt întotdeauna plăcuţi, şi este uşor să-i trecem cu vederea şi să ne manifestăm dragostea doar faţă de cei care sunt compatibili cu noi. Dar Dumnezeu şi Hristos ne-au lăsat un exemplu de iubire faţă de toţi oamenii (vezi comentariul de la Matei 5,43–45; Ioan 3,16; Romani 5,8), iar cei care Îi urmează vor primi har ca să iubească pe toţi oamenii, chiar şi pe cei care par mai puţin demn de iubit. Rugându-ne pentru cel pe care nu-l putem iubi vom primi în inimă iubirea lui Dumnezeu şi interesul faţă de binele semenului. Pe măsură ce ajungem să-l cunoaştem mai bine, cunoştinţa se va preface în înţelegere, înţelegerea în simpatie şi simpatia în iubire. În felul acesta, ne vom deprinde să ne iubim unii pe alţii chiar şi atunci când acest lucru pare foarte dificil. În ce priveşte tipul de iubire despre care se vorbeşte aici, vezi comentariul de la Matei 5,43.44.

Dragostea este de la Dumnezeu. Literal, dragostea este din Dumnezeu. Acesta este motivul pe care-l aduce Ioan în sprijinul apelului său de a ne iubi unii pe alţii. Iubirea adevărată vine de la Dumnezeu, unica sursă de iubire. Toţi cei care sunt din Dumnezeu (vezi v. 2), vor da pe faţă, datorită obârşiei lor dumnezeieşti, iubirea care vine de la Tatăl lor.

Oricine. [Fiecare, KJV]. Vezi comentariul de la cap. 3,6.

Iubeşte. Sau continuă să iubească. Ioan nu sugerează aici că iubirea produce naşterea din nou, deoarece asta ar însemna ca fructul să producă pomul care i-a dat naştere, ceea ce este contrar învăţăturilor cu privire la naşterea din nou, aşa cum o descrie apostolul (vezi comentariul de la Ioan 3,3–5). Ioan declară mai degrabă că toţi cei care se străduiesc să iubească mereu, dovedesc că au fost născuţi din nou.

Este născut din Dumnezeu. Sau a fost născut din Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 2,29; 3,9. Numai cei care au fost născuţi din Dumnezeu pot iubi cu adevărat, în sensul creştin.

Cunoaşte pe Dumnezeu. Vezi comentariul de la cap. 2,3.4


8 Cine nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu; pentru că Dumnezeu este dragoste.

Nu iubeşte. Aici găsim încă un exemplu al metodei literare a lui Ioan, de a întări o declaraţie afirmativă prin forma ei negativă (vezi comentariul de la cap. 1,5.6; etc.). Creştinul care pretinde că-L cunoaşte pe Dumnezeu, dar nu-i iubeşte pe fraţii săi, minte (vezi comentariul de la cap. 2,4.9; 3,6).

N-a cunoscut. [Nu cunoaşte, KJV]. Mai bine n-a cunoscut, adică nu Îl cunoaşte sau n-a ajuns niciodată să-L cunoască pe Dumnezeu. E imposibil să ajungi să-L cunoşti pe Dumnezeu fără să începi să-i iubeşti pe semenii tăi (vezi comentariul de la cap. 3,10.11). Ioan ar fi putut să spună că cel care nu iubeşte n-a fost născut din Dumnezeu, dar alege să sublinieze faptul că un astfel de om nu L-a cunoscut pe Dumnezeu şi prin aceasta arată şi că el n-a fost născut de sus.

Dumnezeu este iubire. În versiunea greacă nu este pus semnul egal între Dumnezeu şi iubire, aşa cum pare să fie în traducerea Cornilescu. Mai degrabă iubirea este prezentată ca o calitate de bază sau ca un atribut esenţial al lui Dumnezeu. Declaraţia Dumnezeu este iubire reprezintă dovada decisivă că un om care nu iubeşte nu-L cunoaşte pe Dumnezeu. Cel care nu iubeşte dovedeşte că nu cunoaşte personal această însuşire fundamentală a naturii lui Dumnezeu. Prin afirmaţia sa simplă, dar sublimă, Ioan atinge esenţa credinţei creştine. Pentru păgâni, dacă există vreo divinitate supremă, atunci ea este o fiinţă care stă undeva departe, interesându-se prea puţin de cei care i se închină, în timp ce multe duhuri rele sunt foarte aproape. În felul acesta, ei Îl ignoră pe Dumnezeul cerului şi caută să-i împace pe demoni. În unele religii orientale Dumnezeu este o idee atotprezentă, indiferentă la nevoile oamenilor, iar nădejdea omului este că el va deveni

o inexistenţă în nefiinţa universală. Creştinul doar cu numele mult pre adesea Îl vede pe Dumnezeu ca un tiran mânios, care trebuie liniştit prin rugăciuni şi prin pocăinţă sau prin rugăminţile Fiului Său.

Adesea iudeii din vechime Îl credeau, în mod greşit, că Dumnezeu este o zeitate tribală care îi favoriza numai pe ai Săi şi considerau că El are ambiţiile şi egoismul lor, dar la o scară mai mare. Cei mai buni dintre ei Îl găseau pe Dumnezeu revelat în Sfintele Scripturi, dar adesea nu ajungeau să înţeleagă prea bine natura divină. Când Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământ, oamenii au putut să vadă că Dumnezeu este iubire.

Faptul că Dumnezeu este iubire este o revelaţie, deoarece oamenii nu ar fi putut niciodată să descopere singuri lucrul acesta. Descoperirea aceasta este de o importanţă supremă pentru binele omului. Că Dumnezeu este duh (Ioan 4,24) este un lucru important, dar nu spune nimic cu privire la posibilitatea noastră de a ne bucura de o relaţie fericită cu o astfel de fiinţă. Că Dumnezeu e lumină (1 Ioan 1,5) e un lucru satisfăcător din punct de vedere intelectual, dar ideea unui Dumnezeu cu totul curat, care vede totul, poate aduce teamă şi nu mângâiere, deoarece ţinând cont de ceea ce starea noastră, ce lucru bun poate găsi Dumnezeu în noi? Dar când aflăm că Dumnezeu este iubire, teama este înlocuită cu încredere, şi plini de speranţă ne aşezăm în mâinile Tatălui nostru ceresc, ştiind că El Se îngrijeşte de noi (1 Petru 5,7).

Faptul că Dumnezeu este iubire implică ideea că nu a existat şi nu va exista vreun timp când nu a fost sau nu va fi iubire. Natura Lui este neschimbătoare (vezi Iacov 1,17). Iubirea a fost însuşirea Lui fundamentală în trecut şi va continua să fie în viitor. Putem dovedi lucrul acesta pentru noi înşine, căci, aşa cum zice Charles Wesley, când vorbeşte despre legătura sa cu Dumnezeu: Dea lungul întregii veşnicii a dovedi Natura Ta şi Numele Tău , este iubire! (The Oxford Book of Chirstian Verse, p. 332).

Declaraţia că Dumnezeu este iubire este de o valoare infinită pentru înţelegerea planului de mântuire. Numai Iubirea ar oferi libertate fiinţelor create şi ar risca să suporte suferinţa pe care păcatul a adus-o Dumnezeirii şi îngerilor, ca şi oamenilor căzuţi. Numai Iubirea ar fi interesată să câştige slujirea voluntară a celor care erau liberi să meargă pe calea aleasă de ei. Iar când a apărut păcatul, numai Iubirea ar fi putut să aibă răbdarea şi dorinţa de a concepe un plan prin care universul să ajungă să înţeleagă pe deplin esenţa marii lupte dintre bine şi rău şi astfel să se asigure împotriva oricărei alte manifestări a egoismului şi a urii. În lupta împotriva păcatului, Dumnezeu, fiind cu adevărat iubire, poate folosi numai adevărul şi iubirea, în timp ce Satana foloseşte minciuni abile şi forţa brutală. Numai Iubirea a putut concepe planul care să-I permită Fiului mai întâi să răscumpere neamul omenesc de sub vinovăţia şi puterea păcatului, prin întruparea, moartea şi învierea Sa, şi apoi să devină Căpetenia unui neam nou şi sfânt (vezi comentariul de la v. 9). Prin însăşi natura Sa, Dumnezeu era constrâns să conceapă şi să pună în aplicare planul Său minunat (Ioan 3,16).


9 Dragostea lui Dumnezeu față de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.

Dragostea lui Dumnezeu. Adică dragostea care Îi aparţine lui Dumnezeu, aşa cum arată contextul.

Faţă de noi. Mai degrabă în noi sau printre noi (RSV).

S-a arătat. [A fost manifestată, KJV]. Vezi comentariul de la cap. 1,2, unde Ioan ne spune că viaţa veşnică a fost arătată în Hristos şi comentariul de la cap. 3,5, unde acelaşi verb e folosit cu privire la întrupare.

Trimis. Forma verbului din greceşte sugerează că actul trimiterii a avut loc în trecut, dar că efectele lui continuă. Este plin de însemnătate faptul că rezultatele trimiterii sunt veşnice pentru Hristos: El rămâne unul de-al nostru (vezi comentariul de la Ioan 1,14; vezi Vol. V, pp. 917, 918; 1126–1131). El nu a fost trimis aşa cum un tată îi porunceşte fiului său să realizeze o misiune dificilă, deoarece sacrificiul lui Hristos a fost voluntar (vezi comentariul de la Ioan 10,17.18; vezi DA 22, 23). De bunăvoie S-a întrupat şi a murit pentru păcătoşi (vezi Psalmi 40,8; Filipeni 2,5.8; Apocalipsa 13,8; PP 63, DA 23).

Singurul Său Fiu. [Singurul născut, KJV]. Gr. monogenes (vezi comentariul de la Ioan 1,14). Cuvântul monogenes face referire la Fiul apare numai în scrierile ioanine şi astfel susţine ideea că Evanghelia şi epistola aceasta au acelaşi autor (vezi Introducerea, paternitatea).

În lume. Fiul lui Dumnezeu nu a încercat să-l salveze pe om de la distanţă. El a venit chiar pe acest pământ, deşi a păstrat legătura cu Cerul (vezi comentariul de la Ioan 1,9.10). El a fost în lume, dar n-a fost niciodată din lume, la fel cum nici noi nu trebuie să fim din lume (Ioan 17,14; 1 Ioan 4,4.5).

Ca noi să trăim. Acesta este scopul principal pentru care Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său în lume (vezi comentariul de la Ioan 3,16; 10,10). În Evanghelia sa Ioan foloseşte de obicei expresia a avea viaţă, nu verbul a trăi, ca aici, dar deosebirea în frazeologie nu înseamnă deosebire în înţeles.

Prin El. Orice formă de viaţă vine de la Hristos (vezi comentariul de la Ioan 1,3; Coloseni 1,16.17; Evrei 1,3). Fără Hristos nu există viaţă. Dar, într-un anumit sens, creştinul trăieşte prin El, deoarece singura viaţă care are valoare permanentă, viaţa veşnică, este oferită doar de Isus (vezi comentariul de la Ioan 10,10; 1 Ioan 5,11.12).


10 Și dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi și a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispășire pentru păcatele noastre.

Dragostea. Ioan are o concepţie înaltă cu privire la dragoste. El consideră că ea este cel mai măreţ dintre principii, el ştie că Dumnezeu Însuşi este dragoste (v. 8). De aceea, când vrea să dea un exemplu de iubire, pentru a o defini, se îndreaptă spre ilustraţia cea mai măreaţă cu putinţă, iubirea incomensurabilă a lui Dumnezeu pentru om.

Că noi am iubit. În limba greacă folosirea pronumelui este accentuată, cuvântul noi stând în antiteză cu El, care de asemenea este accentuat. Ioan nu neagă faptul că cititorii L-au iubit vreodată pe Dumnezeu, dar subliniază incapacitatea iubirii omeneşti de a ilustra înalta lui concepţie despre dragoste. Iubirea omului faţă de Dumnezeu nu trebuie să producă mirare, deoarece este un răspuns natural la uimitoarea dragoste pe care a revărsat-o Dumnezeu asupra neamului omenesc (vezi v. 19).

El ne-a iubit pe noi. Pronumele El este accentuat (vezi mai sus, la că noi am iubit). Minunea iubirii divine se găseşte în faptul că Dumnezeu a luat iniţiativa ei. N-a existat nici o influenţă superioară pentru a-L convinge să-i iubească pe oameni: acest sentiment a venit din interiorul Său. Dacă luăm în considerare care sunt cei asupra cărora a fost manifestată această iubire, atunci ea este cu atât mai surprinzătoare, deoarece neamul omenesc nu are nimic care să-l recomande bunăvoinţei divine, în afară de marea lui nevoie. Totuşi, dintr-un alt punct de vedere, măreţul gest al lui Dumnezeu nu trebuie să producă nici o surpriză, deoarece Ioan a explicat deja că Dumnezeu este dragoste (v. 8), iar cine cunoaşte natura lui Dumnezeu se aşteaptă ca El să-Şi manifeste această însuşire supremă pentru a rezolva starea de răzvrătire a omului (vezi comentariul de la Romani 5,8).

A trimis pe Fiul Său. Vezi comentariul de la v. 9. Aici forma verbului grecesc sugerează că actul trimiterii a fost încheiat, în contrast cu forma verbului din v. 9, care se referă la acţiunea exprimată prin verb şi la rezultatele ei continue.

Jertfă de ispăşire. Gr. hilasmos (vezi comentariul de la cap. 2,2).

Pentru păcatele noastre. Literal, cu privire la păcatele noastre (vezi comentariul de la cap. 2,2).


11 Preaiubiților, dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu pe noi, trebuie să ne iubim și noi unii pe alții.

Prea iubiţilor. Aceasta este ultima ocazie când este apar aceste cuvinte de mângâiere în această epistolă. Aici ele sunt folosite pentru a introduce o declaraţie importantă. vezi cap. 3,2.21; 4,1.7.

Dacă astfel ne-a iubit Dumnezeu. Compară cu Ioan 3,16. Ioan nu are nici o îndoială că Dumnezeu ne-a iubit, dar atrage atenţia asupra iubirii Sale infinite şi a felul în care s-a manifestat ea, cu scopul de a-i încuraja pe cititori să urmeze exemplul divin.

Trebuie. Gr. opheilo (vezi comentariul de la cap. 2,6).

Să ne iubim ... unii pe alţii. Vezi comentariul de la cap. 3,11. Fiind conştienţi de iubirea fără seamăn a lui Dumnezeu pentru noi, suntem obligaţi să manifestăm această iubire în relaţia cu semenii noştri. Întrucât Dumnezeu ne-a iubit atât de mult, aşa nevrednici cum suntem, n-ar trebui să-i iubim şi noi pe fraţii noştri, oricât de nevrednici ar părea că sunt? A refuza să-i iubim pe fraţii noştri, care în ochii lui Dumnezeu nu sunt mai răi decât noi, înseamnă a ne aşeza în poziţia datornicului nerecunoscător. Acestuia i se iertase o mare datorie pe care n-ar fi putut să o plătească niciodată şi, cu toate acestea, el l-a tras la răspundere pe un tovarăş de-al său care îi datora o mică sumă de bani (vezi comentariul de la Matei 18,23–25). Suntem chemaţi la dragoste pentru ceilalţi, iar dacă fiecare caută să-l ajute pe fratele său, iubirea împărtăşită va spori neîncetat. Cu cât ajungem să ne dăm întâietate unul altuia în cinste (Romani 12,10), să ne dăm viaţa pentru fraţi (1 Ioan 3,16), cu atât ne asemănăm mai mult cu Dumnezeu şi cu atât mai mult iubirea noastră devine asemenea iubirii Lui. Pe măsură ce poporul lui Dumnezeu se apropie de încheierea timpului de probă, vor avea loc schimbări remarcabile. Inimile creştinilor vor fi împletite într-o iubire ca cea pe care o are Dumnezeu pentru noi, iar ei vor sta neclintiţi şi fără teamă înaintea vrăjmaşilor (TM 186, 187).


12 Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; dacă ne iubim unii pe alții, Dumnezeu rămâne în noi, și dragostea Lui a ajuns desăvârșită în noi.

Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu. Vezi comentariul de la Ioan 1,18. În greceşte cuvântul Dumnezeu apare nearticulat (la fel ca în traducerea Cornilescu), ca şi în Ioan 1,18, fapt care arată că Ioan se gândeşte la natura şi caracterul lui Dumnezeu, nu la persoana Sa. Cuvântul grecesc tradus văzut e diferit în cele două pasaje. În Evanghelie Ioan foloseşte cuvântul horao, un cuvânt general pentru văz; în epistolă el foloseşte theaomai, a privi atent, a contempla (vezi comentariul de la 1 Ioan 1,1).

Dacă ne iubim. În Evanghelia sa Ioan explică faptul că numai Fiul putea să-L descopere pe Tatăl, pentru că dintre oameni numai El văzuse Dumnezeirea. Aici apostolul ne spune că deşi nu-L putem privi pe Dumnezeu, manifestând iubire Îl putem avea pe Dumnezeul cel invizibil în inima noastră.

Rămâne. [Locuieşte, KJV]. Gr. meno (vezi comentariul de la cap. 2,6). Dumnezeu rămâne permanent în inima celui care iubeşte cu adevărat. Cum putem să-L cunoaştem personal pe Domnul mai bine decât avându-L ca oaspete permanent în inima noastră? Dorinţa de a-l vedea fizic pe Dumnezeu ocupă un loc secundar atunci când El rămâne cu adevărat împreună cu cel credincios.

Dragostea Lui. Adică dragostea lui Dumnezeu. Ar putea fi vorba ori de iubirea omului faţă de Dumnezeu, ori de iubirea lui Dumnezeu pentru om (vezi comentariul de la cap. 2,5). Comentatorii nu au ajuns la un acord cu privire la sensul de aici (vezi mai jos, la desăvârşită).

Desăvârşită. Vezi comentariul de la cap. 2,5. Propoziţia dragostea Lui a ajuns desăvârşită în noi, a primit mai multe interpretări. Poate însemna: (1) că lucrarea iubirii răscumpărătoare a lui Dumnezeu este desăvârşit demonstrată în viaţa transformată a credinciosului, sau (2) că aceeaşi iubire pe care Dumnezeu a arătat-o omului este exemplificată în viaţa celor care-i iubesc pe fraţii lor; sau (3) că iubirea noastră faţă de Dumnezeu este desăvârşită atunci când îi iubim pe fraţii noştri.

Aceasta este a doua din desăvârşirile tratate de Ioan. Prima apare în cap. 2,5 şi se referă la cei care ţin cuvântul lui Hristos.

Cunoaştem. Ioan ne-a dat un semn prin care putem recunoaşte că Dumnezeu lucrează în noi, şi anume dacă ne iubim unii pe alţii. Acum el se îndreaptă spre un alt semn, care ne va asigura că rămânem în El şi că El a făcut din noi temple potrivite pentru a locui în ele. Când vedem semnul acesta în viaţa noastră, suntem conştientizaţi continuu, prin experienţă, că Dumnezeul invizibil locuieşte în noi prin Duhul Său.

Rămânem în El. Vezi comentariul de la cap. 2,28.

Prin faptul că ne-a dat. Literal, propoziţia spune: pentru că din Duhul Său ne-a dat. Vezi comentariul de la cap. 3,24, unde se vorbeşte despre acelaşi semn. Ceea ce hotărăşte dacă vom primi Duhul sau dacă Duhul va putea să ne folosească este predarea noastră în mâna Sa. Mântuitorul Însuşi I-a îngăduit Duhului să-L călăuzească în tot ce a făcut (vezi comentariul de la Matei 3,16; 4,1; Luca 4,18), aşa că a putut spune că niciodată n-a vorbit sau n-a lucrat de la Sine, ci de la Tatăl, prin Duhul Sfânt (Ioan 5,19.30; 14,10). Astfel, se poate spune că a primit Duhul Sfânt (vezi comentariul de la Ioan 3,34). Aşa cum Tatăl I-a dat Fiului Său Duhul pentru ca El să aibă putere de-a lungul vieţii pe acest pământ, tot aşa vom primi şi noi Duhul de la Dumnezeu. Dar şi noi avem o parte de îndeplinit: trebuie să fim bucuroşi să-L primim, trebuie să fim gata să urmăm calea pe care El ne duce. Dacă nu există acea bunăvoinţă în noi, darul lui Dumnezeu este inutil. Creştinii cărora le scria Ioan îşi deschiseseră deja inima pentru a primi darul lui Dumnezeu şi continuau să aibă parte de binecuvântările care vin o dată cu prezenţa Duhului. Dacă urmăm pilda lor, putem fi siguri că ne vom bucura de ceea ce s-au bucurat ei.


13 Cunoaștem că rămânem în El și că El rămâne în noi prin faptul că ne-a dat din Duhul Său.
14 Și noi am văzut și mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul ca să fie Mântuitorul lumii.

Noi. Adică apostolii (vezi comentariul de la v. 6) care Îl văzuseră personal pe Cel pe care L-a trimis Tatăl. Pronumele este accentuat în versiunea greacă.

Am văzut. Gr. theaomai, a privi atent, a-şi adânci privirile în, a contempla (vezi comentariul de la v. 12). Vezi comentariul de la de la cap. 1,1, unde verbul acesta este tradus am privit. Forma verbului grecesc arată rezultatele de durată ale acţiunii. Apostolii nu au uitat niciodată descoperirea lui Dumnezeu manifestată prin Isus Hristos Deşi, la fel ca alţi oameni, nu-L văzuseră pe Dumnezeu (v. 12), Îl văzuseră pe Fiul Lui şi aceasta era de-ajuns.

Mărturisim. Sau dăm mărturie (vezi comentariul de la cap. 1,2). Făcând aşa, Ioan şi tovarăşii săi de slujbă împlineau porunca Domnului şi Învăţătorului lor (Faptele Apostolilor 1,8). Biserica creştină a fost în mare parte zidită pe mărturia ucenicilor, care studiaseră natura lui Dumnezeu, aşa cum fusese ea descoperită în viaţa Mântuitorului, şi comparaseră viaţa lui Hristos cu profeţiile Vechiului Testament despre Mesia. În biserica primară erau mulţi care fuseseră convertiţi prin lucrarea Mântuitorului; alţii acceptaseră credinţa prin mărturia din Ziua Cincizecimii; mulţi alţii crezuseră datorită predicării ulterioare a apostolilor; iar un număr şi mai mare, printre care suntem şi noi, au depins de mărturia scrisă, aşa cum se află ea în Noul Testament.

Tatăl a trimis. Forma verbului din versiunea greacă este aceeaşi ca în v. 9 (vezi comentariul de acolo).

Ca să fie Mântuitorul. Cuvintele ca să fie sunt adăugate, şi corect, propoziţia ar suna astfel: Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii. Isus nu a devenit Mântuitor pentru că a fost trimis, ci a fost Mântuitor atât înainte cât şi după întrupare. În ciuda tuturor celor pe care le are de spus apostolul cu privire la lucrarea răscumpărătoare, cuvântul Mântuitor apare numai într-un singur alt loc în scrierile ioanine (Ioan 4,42), unde de asemenea este calificat prin cuvântul lumii. În ce priveşte însemnătatea cuvântului Mântuitor, vezi comentariul de la Matei 1,21.

Lumii. Adică al oamenilor din lume, deşi lucrarea lui Hristos va cuprinde, în cele din urmă, reînnoirea pământului (Apocalipsa 21,1.5). Moartea Mântuitorului a făcut cu putinţă mântuirea fiecărui om din fiecare naţiune (Ioan 3,16.17; 12,32). Rezultatul jertfei Sale nu este limitat la era creştină. Hristos este Mielul junghiat de la întemeierea lumii (Apocalipsa 13,8; compară cu Genesa 3,15; 4,3.4; 22,13; Numeri 21,9). Hristos este Mântuitorul tuturor celor ce vor fi în cele din urmă răscumpăraţi, indiferent de epoca în care s-a întâmplat ca ei să trăiască.


15 Cine va mărturisi că Isus este Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne în el, și el în Dumnezeu.

Cine. [Oricine, KJV]. Vezi comentariul de la Ioan 3,16; 1 Ioan 3,4.6; Apocalipsa 22,17.

Va mărturisi. Sau mărturiseşte. Vezi comentariul de la v. 2.

Isus. Ioan foloseşte numele de om al Mântuitorului pentru că doreşte să accentueze faptul

că Isus din Nazaret este Fiul lui Dumnezeu (vezi comentariul de la cap. 1,3; 3,23).

Fiul lui Dumnezeu. Vezi comentariul de la Luca 1,35, Ioan 1,14.

Dumnezeu rămâne. [Dumnezeu locuieşte, KJV]. Nu numai că suntem din Dumnezeu (v,

2) atunci când Îl mărturisim pe Mântuitorul, dar Dumnezeu rămâne în inima noastre şi noi rămânem în El. În felul acesta cel care Îl mărturiseşte pe Isus dovedeşte că Dumnezeu locuieşte în inima sa (compară cu v. 12, 13; cap. 2,5) şi el este în Dumnezeu.

Legătura dintre v. 14 şi 15 se găseşte în faptul că mărturisirea credinciosului cu privire la Isus ca Fiu al lui Dumnezeu depinde de mărturia apostolilor cu privire la ceea ce au văzut în viaţa pământească a lui Hristos. Noi L-am văzut pe Hristos doar cu ochii credinţei, prin paginile Sfintei Scripturi. Totuşi mărturia noastră personală cu privire la divinitatea Lui, întemeiată pe realitatea propriei noastre părtăşii cu Dumnezeu, de obicei va realiza pentru convertirea altora mai mult decât ar face-o cea mai iscusită prezentare a argumentelor doctrinare. Cu siguranţă că viaţa noastră trebuie să se conformeze înaltei noastre mărturisiri de credinţă, dacă vrem să aibă vreo valoare pentru alţii, iar însăşi statornicia comuniunii noastre cu Tatăl va garanta că Hristos va fi întotdeauna văzut în noi (Galateni 2,20).

Părtăşia pe care o putem avea a fost manifestată de Domnul nostru. El a avut întotdeauna o strânsă legătură cu Dumnezeu. Ş-a predat în mod constant în mâna Tatălui şi a căutat conştient să facă voia Acestuia (vezi comentariul de la Psalmi 40,8). În ce ne priveşte pe noi, experienţa aceasta este sporadică, deoarece puţini s-au deprins să rămână supuşi pentru un timp îndelungat. Suntem înclinaţi să ne luăm viaţa din mâinile Mântuitorului şi să rupem legătura care ne uneşte cu Tatăl.

Satana îşi dă bine seama cât de importantă este pentru om a această legătură directă cu cerul şi a lucrat din greu pentru a ne lua privilegiul acesta, pe care l-am pierdut cu multă vreme în urmă (Apocalipsa 12,7–10). Dar trebuie să ne dăm seama de înşelăciunile sale şi să ne împotrivim străduinţelor lui de a ne despărţi de Dumnezeu. Întrucât a-L mărturisi pe Domnul Isus Hristos este un semn al legăturii dintre Dumnezeu şi om, a-L tăgădui pe Mântuitorul înseamnă a rupe această părtăşie. Când Îl tăgăduim, încetăm să ne mai bucurăm de serviciile Lui ca Mijlocitor al nostru (Matei 10,32.33).


16 Și noi am cunoscut și am crezut dragostea pe care o are Dumnezeu față de noi. Dumnezeu este dragoste; și cine rămâne în dragoste rămâne în Dumnezeu, și Dumnezeu rămâne în el.

Şi noi. Ar putea fi vorba de cei pomeniţi în v. 14, adică de grupa apostolilor, care, în contrast cu universalul cine, fuseseră deja consideraţi creştini de mulţi ani. Datorită acestei experienţei statornicite, mărturia lor merită consideraţie şi respect.

Am cunoscut şi am crezut. Forma verbelor traduse astfel arată că Ioan şi colegii lui nu doar cunoscuseră şi crezuseră, dar continua să facă asta. Este nevoie de credinţă şi de cunoştinţă; amândouă sunt esenţiale pentru experienţa creştină.

Înainte de a putea să credem în Dumnezeu, trebuie să-L cunoaştem. Trebuie să cunoaştem planul de mântuire înainte de a putea să îi încredinţăm viaţa noastră veşnică. În plus, atât cunoştinţa cât şi credinţa pot creşte treptat. Când credem că am învăţat unele lucruri, suntem gata să cunoaştem mai multe şi să credem în ele. Astfel, nici unul din aceste procese nu poate fi vreodată încheiat. Vom continua să cunoaştem mai mult şi să credem mai mult şi niciodată nu vom cunoaşte pe deplin profunzimile iubirii lui Dumnezeu pentru om.

Pe care o are Dumnezeu faţă de noi. Mai degrabă o are în noi. Forma verbului din versiunea greacă accentuează continuitatea iubirii lui Dumnezeu faţă de copiii Săi. Prepoziţia în arată că noi suntem cadrul în care se descoperă iubirea lui Dumnezeu. Un creştin consacrat este manifestarea cea mai convingătoare a roadelor iubirii lui Dumnezeu; aceasta, lucrând în el, îl transformă pe păcătos într-un sfânt. O astfel de iubire, care face minuni, nu poate să nu fie recunoscută de către cel în care ea a lucrat şi de către semenii lui, care observă puterea ei transformatoare. În felul acesta, prin viaţa creştinilor, ceilalţi ajung să cunoască şi să creadă iubirea lui Dumnezeu.

Dumnezeu este dragoste. Vezi comentariul de la v. 8. Aici aceste cuvinte sunt legate de o afirmaţie, în timp ce în v. 8 după ele urmează o declaraţie negativă. Faptul că Dumnezeu este dragoste a stat întotdeauna la baza raţionamentului lui Ioan şi a condiţionat desele lui afirmaţii categorice.

Rămâne în dragoste. Ori de câte ori ne păstrăm în atmosfera iubirii, înseamnă că rămânem în prezenţa lui Dumnezeu. Pentru că rămânem în dragoste, rămânem în Dumnezeu, care este dragoste (v. 8).

Pentru a-L iubi mereu pe Dumnezeu şi pe oameni, în ciuda influenţelor contrarii, se cere vigoare spirituală, care poate fi veni numai dintr-o comuniune constantă cu Domnul. Cu privire la dificultatea de a păstra mereu părtăşia necesară între noi şi Dumnezeu, vezi comentariul de la v. 15.

Dumnezeu rămâne în el. [Dumnezeu în el, KJV]. Dovezile textuale favorizează formularea Dumnezeu rămâne în el. Toţi cei care au gustat bucuriile acestei părtăşii cu Dumnezeul iubirii ştiu că răsplata este vrednică de străduinţe. Satana o ştie şi e atât de viclean încât încearcă să tăgăduiască pe faţă valoarea ei. În schimb el zugrăveşte multe lucruri mai puţin bune în culori strălucitoare şi ne îndeamnă să ne concentrăm gândurile asupra lor chiar dacă numai pentru un scurt timp. O dată ce a putut să ne abată atenţia de la Dumnezeu, izbuteşte adesea să ne conducă mintea spre gânduri rele cu privire la propria persoană şi la alţii. Înainte de a ne da seama de primejdie, cultivăm resentimente ca urmare a faptului că atât iubirea cât şi Dumnezeu au fost alungaţi din inima noastră. Este o tactică veche, dar funcţionează încă foarte bine!

Cea mai bună apărare a noastră este să ne concentrăm mintea în mod deliberat şi constant asupra binecuvântărilor de care pe care le-am primit de la Dumnezeu (Psalmi 63,6; 139,17.18). Amintirea lucrurilor pe care le-a făcut Dumnezeu pentru noi, a însemnătăţii pe care a avut-o părtăşia cu El, va fi întărită şi atunci când le vom povesti altora bucuriile noastre. Astfel de mărturii îi încurajează pe fraţii noştri şi ne întăreşte hotărârea de a păstra legătura cu Cerul (Maleahi 3,16; MH 100).


17 Cum este El, așa suntem și noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârșită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecății.

El. Gr. ekeinos, acel [unul]. Când este vorba de o persoană, în epistola de faţă pronumele acesta se referă în mod constant la Hristos (cap. 2,6; 3,3.5.7.16) şi e clar că aceasta este intenţia apostolului şi aici, deşi contextul imediat ar sugerea că este vorba de Dumnezeu Tatăl. Fără îndoială că Ioan se gândeşte la Hristos datorită rolului pe care îl are Acesta la judecată (vezi comentariul de la Ioan 5,22.27; Romani 2,16).

Aşa suntem şi noi. Ioan a vorbit deja despre asemănarea creştinului cu Mântuitorul (vezi comentariul de la cap. 3,1–3), iar acum o subliniază din nou, pentru a-i asigura pe cititori, care vor sta în faţa judecăţii. Aceia care sunt cu adevărat ca Judecătorul lor n-au de ce să se teamă de judecată! Motivul pentru care credinciosul are încredere nu constă în realizările sale imperfecte, ci în caracterul şi sacrificiul ispăşitor, ireproşabil al lui Hristos, Mântuitorul său (vezi comentariul de la Filipeni 3,9; Tit 3,5; etc.).

Lumea. Gr. kosmos (vezi comentariul de la cap. 2,15). Deşi Ioan a ajuns cu gândul până la ziua judecăţii, el e preocupat, în primul rând, de purtarea creştinului în lumea aceasta. Tot atât de hotărât ca şi oricare alt scriitor al Noului Testament, refuză să amâne asemănarea cu Hristos într-un viitor nedefinit, şi insistă asupra posibilităţii ca aceasta să fie o realitate prezentă (vezi comentariul de la cap. 3,2.9). Aici el declară că, la fel cum Hristos este veşnic neprihănit în sfera Sa, tot aşa trebuie să fim şi noi neprihăniţi în sfera noastră. Cuvintele în lumea aceasta implică natura temporară a şederii noastre de aici, dar sugerează că trebuie să-L reprezentăm pe Hristos cât timp trăim pe pământ. Notaţi totuşi că descrierea faptului că suntem ca Hristos în lume e condiţionată de rămânerea noastră în dragoste şi în Dumnezeu (v. 16). Dragostea este cea care ne leagă de Domnul şi Învăţătorul nostru şi ne face asemenea Lui (cap. 2,7–10; 3,10–18). Unii au considerat că această descriere nu poate fi aplicată persoanelor individuale din biserică, deoarece nici unul nu manifestă continuu dragoste altruistă. Ei pretind că descrierea poate fi adevărată numai cu privire la biserică, în totalitatea ei. Dar până când nu rămân toţi creştinii în dragoste, biserica nu poate fi, ca un întreg, asemenea lui Hristos în lume. Hristos rămâne în persoane individuale, şi tot prin ele Îşi zideşte Domnul biserica de pe pământ (Efeseni 2,19–22).

Astfel. Acest cuvânt poate face referire la v. 16 sau la propoziţia ca să avem deplină încredere. Ambele interpretări sunt posibile, dar stilul acestei epistole o favorizează pe a doua. Dragostea … în noi. [Dragostea noastră, KJV]. Literal, Dragostea din noi. Aceste cuvinte

se pot referi la iubirea lui Dumnezeu pentru noi şi la iubirea noastră pentru Dumnezeu, despre amândouă putându-se spune că au ajuns la desăvârşite în noi, adică în viaţa noastră transformată. Dacă adverbul astfel face referire la v. 16, această interpretare a cuvintelor cu noi se potriveşte bine cu gândul rămânerii în iubire. Dacă astfel face referire la ideea exprimată în continuare, atunci poate că Ioan vrea să spună că, în cazul nostru, iubirea este făcută desăvârşită când privim cu încredere la ziua judecăţii.

Este desăvârşită. [Este făcută desăvârşită, KJV]. Gr. teleioo (vezi comentariul de la cap. 2,5).

Pentru ca. Acest cuvânt atrage atenţia asupra motivului fundamental pentru care creştinul are încredere când e confruntat cu ideea zilei judecăţii. El poate fi încrezător pentru că este ca Hristos.

Ca să avem. [Ca să putem avea, KJV]. Acest verb îndreaptă gândul către unul din măreţele obiective asupra căruia iubirea şi-a fixat atenţia. Iubirea lui Dumnezeu faţă de om şi iubirea omului faţă de Dumnezeu au ca scop comun pregătirea omului în vederea întâmpinării cu încredere a zilei judecăţii. Întrucât judecata va fi făcută după lege (Iacov 2,12) şi întrucât iubirea este împlinirea Legii (Romani 13,10), desăvârşirea iubirii noastre este un proces esenţial.

Încredere. [Îndrăzneală, KJV]. Gr. parresia (vezi comentariul de la cap. 2,28).

Ziua judecăţii. Aceasta este singurul loc din Noul Testament unde se întâlneşte expresia întreagă, având ambele substantive articulate. Efectul articolelor este de a scoate în evidenţă că este vorba despre o anumită zi sau un anumit timp, dar şi că se are în vedere o mare judecată la care sunt cercetate toate cazurile şi se iau hotărâri cu privire la ele. Aici Ioan nu vorbeşte despre cele două faze ale judecăţii (vezi comentariul de la Apocalipsa 14,7; 20,11–15). Apostolul se aşteaptă să apară înaintea scaunului de judecată al lui Hristos (vezi comentariul de la 2 Corinteni 5,10) şi îi pregăteşte pe cititori să fie şi ei gata pentru ceasul acela solemn. Vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 17,31; 2 Petru 2,9.


18 În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.

Nu este frică. Ioan se referă aici la frica laşă (vezi comentariul de la Romani 8,15), nu la frica de Domnul, care este de dorit şi pe care o au toţi credincioşii (vezi comentariul de la Faptele Apostolilor 9,31; 2 Corinteni 5,11; 7,1). Frica este opusul îndrăznelii (1 Ioan 4,17) şi nu are ce să caute în mintea creştinului. A. E. Brooke, comentând versetul acesta, declară: Fiind din natura ei egocentrică, frica nu are loc în iubire, care, în desăvârşirea ei, cuprinde o deplină predare de sine. Cele două nu pot să coexiste (The International Critical Commentary, The Johannine Epistles, pp. 124, 125).

Ci dragostea desăvârşită. Sau pe de altă parte, dragostea desăvârşită. Cuvântul dragoste apare de trei ori în versetul acesta şi literal este, în fiecare caz, articulat, dragostea. Apostolul vorbeşte despre dragostea creştină care a ajuns deja desăvârşită (v. 17).

Izgoneşte. Dragostea desăvârşită, care se concentrează în Dumnezeu, nu poate tolera frica aceea de rob şi nici nu are nevoie să o facă, deoarece dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotrivă? (vezi comentariul de la Romani 8,31–39). Cel care iubeşte cu adevărat nu are teamă de Dumnezeu şi nu trebuie să se teamă de planurile rele ale oamenilor (Matei 10,28; Evrei 13,6).

Pedeapsa. [Chinul, KJV]. Gr. kolasis, corectare, pedeapsă, penalitate. Izvorând dintr

o viaţă greşit trăită, frica este în sine o pedeapsă imediată, în afară de orice altă pedeapsă din viitor (vezi comentariul de la Evrei 10,26.27).

Şi cine se teme. Mai degrabă dar cine se teme sau şi cine se teme (ca în traducerea Cornilescu). Este vorba despre frica neevlavioasă, şi nu de frica plină de respect simţită de adevăratul închinător faţă de Făcătorul său.

N-a ajuns desăvârşit. Deoarece în iubire nu este frică, cel care se teme demonstrează că încă n-a fost făcut desăvârşit cu privire la înalta formă de iubire de care vorbeşte apostolul. Din fericire, el poate să se dezvolte. Când ajungem să-L cunoaştem pe Domnul, începem să-L iubim, iar frica noastră se schimbă dintr-o spaimă obsedantă faţă de un Dumnezeu puternic şi răzbunător, într-o temere curată de Domnul (Psalmi 19,9), care poate exista între prieteni. Cu cât creştem mai mult în iubire, cu atât ne temem mai puţin. Când iubirea se va dezvolta perfect şi va fi eliberată de orice urmă de egoism, nu vom manifesta frică laşă faţă de Dumnezeu sau de oameni. Nu ne vom teme de Dumnezeu, deoarece ştim că El este iubire. Nu ne vom teme de oameni, deoarece ştim că Prietenul nostru iubitor nu va îngădui să vină asupra noastră nimic care să nu fie spre binele nostru veşnic şi că El va fi cu noi ori de câte ori drumul nostru va trece prin încercări sau primejdii (Isaia 43,1–7; Romani 8,28; Ed 255).


19 Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.

Îl. Pot fi citate dovezi textuale pentru omiterea cuvântului Îl. Atunci propoziţia se reduce la un singur cuvânt: iubim, o afirmaţie mai cuprinzătoare şi probabil mai plină de însemnătate decât Îl iubim. A iubi pe cineva care deja ne iubeşte nu este ceva neobişnuit; dar Ioan declară că dragostea lui Dumnezeu pentru noi a avut ca rezultat nu numai dragostea noastră faţă de El, care este ceva natural, ci şi dragostea noastră pentru toţi oamenii. Noi iubim fără încetare, nu doar pe Dumnezeu, ci şi pe toţi oamenii, datorită iubirii infinite a lui Dumnezeu, pe care am gustat-o în propria noastră viaţă.

Întâi. Dumnezeu este Cel de la care vin toate (Iacov 1,17) şi nimeni nu are vreo însuşire aleasă care să nu fi venit de la El. Dacă nu ne-ar fi iubit Dumnezeu mai întâi, noi nu am fi fost în stare să iubim. Am fi fost părăsiţi în păcat şi am fi manifestat ură, nu dragoste. Ioan nu încetează să se minuneze de superioritatea iubirii Tatălui său ceresc şi doreşte să-i facă pe cititorii săi la fel de conştienţi de minunea acesteia (compară cu Romani 5,8; 2 Corinteni 5,18.19).


20 Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, și urăște pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubește pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede?

Dacă zice cineva. Apostolul revine la afirmaţia sa ipotetică, folosită pentru a îndulci mustrările subînţelese (vezi comentariul de la cap. 1,6). Se poate ca el să se refere la învăţăturile false (vezi comentariul de la cap. 2,4).

Eu iubesc pe Dumnezeu. E uşor să ridici o astfel de pretenţie verbală, dar apostolul arată că nu e la fel de uşor să pui la probă veridicitatea ei. Mărturisirea din gură e naturală şi necesară (compară cu Romani 10,9), dar nu e suficientă. Trebuie să fie dovedită cu atitudinea faţă de semeni. O cercetare a iubirii cuiva faţă de fraţii săi va da la iveală multe lucruri cu privire la autenticitatea dragostei sale faţă de Dumnezeu.

Urăşte pe fratele său. Ioan arată lămurit ce înţelege el prin cuvântul urăşte, punând semnul egal între el şi nu iubeşte, din a doua jumătate a versetului. În alt loc din Biblie, ura nu implică mai mult decât a urmări interesul personal în detrimentul altei persoane sau a iubi pe cineva mai puţin decât ar trebui (vezi comentariul de la Luca 14,26).

Un mincinos. Ioan ne dă o probă clară cu ajutorul căreia putem şti dacă Îl iubim pe Dumnezeu. Dacă nu trecem această probă şi totuşi pretindem că am trecut-o, suntem cu adevărat nişte mincinoşi (vezi comentariul de la cap. 2,4).

Nu iubeşte. Acest cuvânt este sinonim cu ura, care este manifestarea activă a lipsei iubirii (vezi comentariul de la cap. 3,14.15). Pe care-l vede. [Pe care l-a văzut, KJV]. Minţii umane mărginite îi este e mai uşor să iubească ce este văzut decât ce este nevăzut.

Cum poate să iubească … ? Dovezile textuale favorizează formularea el nu poate iubi. Cel care nu poate avea iubire pentru fratele său nu poate nădăjdui să ajungă să-L iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede. Iar cel care Îl iubeşte pe fratele său face un pas înainte pentru a-L iubi pe Dumnezeu. El manifestă atributul care este caracteristica supremă a lui Dumnezeu (cap. 4,8). Asta nu înseamnă că iubirea faţă de semeni este prima în importanţă sau prima în ordinea apariţiei. Dacă Dumnezeu, care este dragoste, nu rămâne în noi, nu-l putem iubi pe fratele nostru, şi e mai important să-L iubim pe Dumnezeu decât să-i iubim pe fraţii noştri. Dar Ioan consideră că nu o putem avea pe prima fără să o avem pe a doua, şi nici invers. Îi iubim atât pe Dumnezeu cât şi pe oameni, dar iubirea noastră este mult mai uşor pusă la încercare prin atitudinea faţă de oameni decât prin atitudinea faţă de Dumnezeu.

Nu-L vede. [Nu L-a văzut, KJV]. Vezi comentariul de la v. 12.


21 Și aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu iubește și pe fratele său.

Aceasta este porunca. Scriitorul a arătat deja că cel care nu-l iubeşte pe fratele său nu-L poate iubi nici pe Dumnezeu (v. 20). Acum el îşi exprimă ideea aceasta printr-o afirmaţie (vezi cap. 1,5.6; etc.), făcând referire la o anumită poruncă. Deşi în Scriptură nu se găseşte nici o poruncă în forma citată, probabil că Ioan se referă la cele două porunci date de Isus (Marcu 12,29–31), care sunt luate din Deuteronom 6,4.5 şi din Leviticul 19,18. S-ar putea ca să se fi folosit de ceea ce îşi amintea din învăţăturile Mântuitorului (Ioan 13,35; 15,12.17).

De la El. În contextul lor imediat, aceste cuvinte par să facă referire la Dumnezeu, dar în această epistolă Ioan vorbeşte adesea despre Fiul în felul acesta (vezi comentariul de la 1 Corinteni 7,6.10).

Iubeşte şi pe fratele său. Apostolul a arătat că ura faţă de semeni şi iubirea faţă de Dumnezeu sunt incompatibile (v. 20). Aici el scoate în evidenţă faptul că iubirea faţă de oameni este de fapt împlinirea poruncii divine din partea celor care Îl iubesc deja pe Dumnezeu.COMENTARIILE LUI ELLEN G. WHITE

1 GC vii

4T 80

4, 5 TM 271; 1T 285

5 5T 189

7 DA 139, 638, 816; Ev 466; MB 28; ML 179; SC 59; 2T 551; 5T 85

7, 8 2T 135; 8T 137

7–11AA 548; 8T 242

8 COL 211, 316; FE 429; MB 77; PP 33; SC 10; TM 265; 5T 315; 6T 283

8–13TM 94

10 AA 334; CT 268; DA 49; FE 283; TM 245, 456; 7T 31

11 COL 245; MH 460; SL 54; 8T 320

12 DA 505; ML 173; 5T 85; 8T 137

16 AA 560; DA 816; FE 281, 283; MB 18, 42, 105, 115; ML 257; MYP 363; 3T 528

17 1T 287, 531

17, 18 AA 552

19 AA 551; COL 384; MB 22; SC 59

20 DA 505; SL 54

20, 21 3T 60

21 3T 466