1 David se apropia de clipa morții și a dat îndrumări fiului său Solomon, zicând:

David se apropia. Capitolul acesta continuă relatarea capitolului precedent, cu aceleaşi amănunte vii şi stil limpede. Aşa cum este redat în Cronici, raportul omite istorisirea despre insurecţia lui Adonia şi redă în schimb un raport despre marea adunare a tuturor căpeteniilor din Israel, împreună cu preoţii şi leviţii, căpeteniile cetelor din slujba împăratului şi cu căpeteniile întregii împărăţii (1Cronici 23,1.2; cap. 28 şi 29) pentru a face a doua oară împărat pe Solomon (cap. 29,22). Saul şi David (1Samuel 11,14.15; 2Samuel 5,1-3) fuseseră puşi deoparte pentru a doua oară ca împăraţi şi aşa s-a întâmplat şi cu Solomon. Prima lui ungere a fost în urma unei ştiri venite în grabă, o ocazie improvizată mai mult, care a apărut prin forţa împrejurărilor. Cu acel prilej au putut fi prezenţi doar puţini din popor, cei din imediata apropiere. Astfel că era numai potrivit să aibă loc o a doua ceremonie, mai largă, cu participarea reprezentanţilor întregii naţiuni, într-o manifestare solemnă.


2 „Eu plec pe calea pe care merge toată lumea. Întărește-te și fii om!

Pe calea pe care merge toată lumea. Expresia aceasta ne aduce aminte de cuvintele lui Iosua (Iosua 23,14) de la final. Moartea nu face deosebire. Cei mai mari eroi de pe pământ îşi ocupă locul alături de cei mai neînsemnaţi şi toţi merg împreună într-un mormânt comun. Distincţiile lumeşti sunt numai pentru o clipă şi gloria împăraţilor piere oriunde e stăpână moartea.

Întăreşte-te. Gândurile lui David nu sunt cu privire la sine, ci la fiul său, nu cu privire la trecut, ci la viitor. El vorbeşte ca un tată iubitor, ca un ostaş, ca un patriot şi mai presus de toate ca un om care s-a dovedit a fi, în toate amănuntele, un împărat. El îl îndeamnă pe Solomon să fie tare atunci când va lua asupra-şi răspunderea conducerii, întocmai cum L-a îndemnat Moise pe Iosua (Deuteronom 31,7) şi cum Domnul Însuşi îl îndemnase pe Iosua (Iosua 1,7).

Şi fii om. În ciuda tinereţii lui, Solomon era acum împărat şi, ca atare, el trebuia să se dovedească a fi om. El trebuie să fie om deplin stăpân pe sine şi pe poporul său, fără teamă şi mai presus de corupţie. El trebuia să caute mai întâi nu propriile lui interese, ci pe acelea ale poporului pe care fusese chemat să-l slujească şi pe Dumnezeu, al cărui reprezentant era.


3 Păzește poruncile Domnului Dumnezeului tău umblând în căile Lui și păzind legile Lui, poruncile Lui, hotărârile Lui și învățăturile Lui, după cum este scris în Legea lui Moise, ca să izbutești în tot ce vei face și ori încotro te vei întoarce

Păzeşte poruncile. Îndemnul lui David către Solomon a fost, înainte de toate, de natură religioasă. În primul rând, Solomon trebuia să fie credincios lui Dumnezeu. Israeliţii erau poporul lui Dumnezeu, iar Solomon urma să domnească peste ei ca un slujitor al Lui. Ultimele cuvinte ale lui David către Solomon n-au fost atât de mult ale unui tată către fiul său cât ale unei căpetenii din Israel, un stat teocratic, către urmaşul său la tron, numit pe cale divină. Întregul discurs trebuie să fie privit prin prisma aceasta. Ca împărat al lui Israel, Solomon avea să fie pus pe scaunul de domnie al împărăţiei Domnului (1Cronici 28,5). Când a luat împărăţia, el a şezut pe scaunul de domnie al Domnului (1Cronici 29,23). Israel era o naţiune al cărei împărat era Iehova şi al cărei domnitor omenesc era numai un slujbaş şi un reprezentant al Împăratului ceresc.

Umblând în căile Lui. Împăratul trebuia să cunoască toate căile Domnului şi să umble în ele nu numai pentru cel mai mare bine al sau , ci şi ca o pildă pentru popor. Căile lui Dumnezeu erau căi ale dreptăţii şi păcii şi aveau să-i aducă fericire şi prosperitate.

Păzind legile lui (engl. statutes). Reglementările sunt prevederi ale legii. Dumnezeu a dat poporului poruncile Sale, apoi a prescris reguli pentru a arăta în mod precis, în cazuri speciale, ce însemna ascultarea. Astfel de reglementări, hotărâri şi mărturii se află în legea lui Moise. Sunt orânduiri ceremoniale, reguli civile, legi ale sănătăţii, precum şi instrucţiuni morale.

Ca să izbuteşti. Toate legile lui Dumnezeu au fost date pentru folosul omului. Dumnezeu a pus pe copiii Săi sub lege, pentru că a dorit să-i vadă fericiţi şi prosperi. Prescripţiile şi poruncile Sale n-au fost date pentru ca să-Şi arate autoritatea supremă, ci pentru a asigura bunăstarea şi fericirea copiilor de pe pământ. Umblând în armonie cu legile cerului, omul găseşte bucuria, pacea, mulţumirea sufletească, sănătatea trupului şi plinătatea vieţii. Neascultarea de aceste legi atrage necazul, tulburarea, boala, necazul, durerea şi moartea. Aceasta a fost arătat lămurit la începutul istoriei lui Israel. Aceasta a fost arătat mereu de profeţi chiar până la sfârşit. De veţi voi şi veţi asculta, veţi mânca cele mai bune roade ale ţării; dar de nu veţi voi şi nu veţi asculta, de sabie veţi fi înghiţiţi, căci gura Domnului a vorbit (Isaia 1,19.20; compară cu Ieremia 7,5-7). Când, în cele din urmă, Israel a fost nimicit, a fost clar arătat că motivul îl constituia nesupunerea faţă de poruncile lui Dumnezeu (2Regi 17,7-20).


4 și pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit pentru mine: „Dacă fiii tăi vor lua seama la calea lor, umblând cu credincioșie înaintea Mea, din toată inima lor și din tot sufletul lor, nu vei fi lipsit niciodată de un urmaș pe scaunul de domnie al lui Israel.”

Pentru ca Domnul să împlinească următoarele cuvinte pe care le-a rostit. Făgăduinţa iniţială a lui Dumnezeu a fost făcută lui David prin profetul Natan (2Samuel 7,11-17), iar mai târziu, se pare că direct lui David (Psalmul 89,3.4). Făgăduinţa era că împărăţia şi casa lui David aveau să fie statornicite pentru totdeauna. Împlinirea acestei profeţii faţă de copiii lui David era condiţionată de continua ascultare de poruncile lui Dumnezeu (Psalmul 132,12). David îi aduce aminte lui Solomon aceste condiţii,cu scopul de a-l încuraja să fie credincios mereu şi să asculte de poruncile Domnului.


5 Știi ce mi-a făcut Ioab, fiul Țeruiei, ce a făcut celor două căpetenii ale oștirii lui Israel, lui Abner, fiul lui Ner, și lui Amasa, fiul lui Ieter. I-a omorât; a vărsat în timp de pace sânge de război și a pus sângele de război pe cingătoarea cu care era încins la mijloc și pe încălțămintea din picioare.
6 Fă după înțelepciunea ta, și să nu lași ca perii lui cei albi să se coboare în pace în Locuința morților.

Fă după. Ioab omorâse pe Abner (2Samuel 3,27-30). La acea vreme, David a făcut cunoscut în mod clar faptul că nu avea nici un amestec în această crimă şi a anunţat că, la timpul cuvenit, Domnul va răsplăti după răutatea lui celui ce a făcut răul (2Samuel 3,31-39). Ioab omorâse şi pe Amasa, pe care David tocmai îl numise în locul lui Ioab (2Samuel 19,13; 20,8-10). Moartea acestor doi trebuia răzbunată. Pe vremea când au fost comise aceste crime, David nu era în postura să-l pedepsească pe Ioab, pentru că acesta cunoştea partea pe care o avusese David la omorârea lui Urie Hititul (1Samuel 11,14.25). Dar glasul dreptăţii a cerut ca astfel de crime ca acelea comise de Ioab să nu rămână nepedepsite. David nu vorbea ca un individ care fusese slujit din greu şi credincios de unul pe care acum îl condamnă, ci ca un împărat teocratic, care poruncea ca Ioab să fie pedepsit pentru crimele săvârşite de un om ale mâini erau curate şi care nu datora nimic lui Ioab. Mai trebuie amintit că Ioab era vinovat şi de faptele pe care David nu le menţionează aici în mod expres, precum uciderea lui Absalom împotriva poruncii clare a împăratului (2Samuel 18,14.15) şi recenta trădare, prin sprijinul acordat lui Adonia (1Regi 1,7), care fără îndoială că înrăise deja pe Solomon împotriva lui.


7 Să te porți cu bunăvoință cu fiii lui Barzilai, galaaditul, și ei să mănânce la masă cu tine; căci tot așa s-au purtat și ei cu mine, ieșindu-mi înainte, când fugeam de fratele tău Absalom.

Să te porţi cu bunăvoinţă. Într-un plăcut contrast este pomenirea de către David a ospitalităţii lui Barzilai atunci când el fugea de Absalom (2Samuel 19,31-39). A mânca la masa împăratului însemna a primi ajutor din tezaurul împărătesc (2Samuel 9,7; 1Regi 18,19; Neemia 5,17). Barzilai avea un fiu numit Ghimham (2Samuel 19,37). Unii cred că referirea lui Ieremia cu privire la hanul lui Chimham (Ieremia 41,27) aflat în apropiere de Betleem arată că David dăduse fiilor lui Barzilai o moştenire acolo din proprietatea care era a lui.


8 Iată că ai lângă tine pe Șimei, fiul lui Ghera, beniamitul, din Bahurim. El a rostit împotriva mea mari blesteme în ziua când mă duceam la Mahanaim. Dar s-a coborât înaintea mea la Iordan, și i-am jurat pe Domnul, zicând: „Nu te voi omorî cu sabia.”

Şimei. Omul acesta, care acţionase ca un trădător faţă de David, putea să se dovedească o sursă de pericol pentru Solomon în acele vremuri tulburi (vezi v. 34-46).


9 Acum, tu să nu-l lași nepedepsit; căci ești un om înțelept și știi cum trebuie să te porți cu el. Să-i cobori perii albi însângerați în Locuința morților.”
10 David a adormit cu părinții lui și a fost îngropat în cetatea lui David.

David a adormit. Raportul despre moartea lui David este foarte scurt. Raportul Cronicilor adaugă numai: a murit la o bătrâneţe fericită, sătul de zile, de bogăţie şi de slavă (1Cronici 29,28).

A fost îngropat. Evident pe muntele Sion, pe pământ împărătesc, aproape de palatul său (2Samuel 5,9). Mormintele lui David, criptele urmaşilor lui David, sunt amintite de Neemia (Neemia 3,16) şi probabil că se aflau la sud de Templu (Ezechiel 43,7-9). Fără îndoială că ele au fost săpate în stânca de la poalele Ierusalimului. Iosif Flavius raportează că mormântul a fost jefuit pentru comorile lui de către Hyrcanus, iar mai târziu de către Irod (Antiquities VII 15.3; XV 7.1). El a existat în vremurile Noului Testament (Fapte 2,29), dar locul exact este acum necunoscut. Aşa numitele morminte ale împăraţilor, despre care se credea odată că reprezintă mausoleul împăraţilor lui Iuda datează de fapt din secolul I d.Hr.


11 Vremea cât a împărățit David peste Israel a fost de patruzeci de ani: la Hebron a împărățit șapte ani, iar la Ierusalim a împărățit treizeci și trei de ani.

Şapte ani. Mai exact şapte ani şi şase luni (2Samuel 5,5; 1Cronici 3,4).


12 Solomon a șezut pe scaunul de domnie al tatălui său, David, și împărăția lui s-a întărit foarte mult.

S-a întărit foarte mult. Compară cu v. 46 care, după ce aminteşte de moartea lui Adonia, Ioab şi Şimei şi de umilirea lui Abiatar, declară că împărăţia s-a întărit în mâinile lui Solomon. Apare clar faptul că în timpul primei părţi a domniei lui Solomon au existat elemente de nemulţumire şi răzvrătire care ameninţau stabilitatea tronului tânărului împărat. Solomon a acţionat rapid şi hotărât faţă de aceste forţe de agitaţie şi revoltă şi, ca urmare, împărăţia s-a întărit sub domnia lui.


13 Adonia, fiul Haghitei, s-a dus la Bat-Șeba, mama lui Solomon. Ea i-a zis: „Vii cu gânduri pașnice?” El a răspuns: „Da.”

Vii cu gânduri paşnice? Însăşi apariţia pe scenă a lui Adonia a dat naştere unei întrebări cu privire la intenţiile sale. S-a împăcat el cu soarta sa şi era gata să sprijine pe Solomon sau mai spera să-şi asigure împărăţia prin tot felul mijloace?


14 Și a adăugat: „Am să-ți spun o vorbă.” Ea a zis: „Vorbește!”
15 Și el a zis: „Știi că împărăția era a mea și că tot Israelul își îndrepta privirile spre mine ca să fiu împărat. Dar împărăția s-a întors și a căzut fratelui meu, pentru că Domnul i-a dat-o.

Împărăţia era a mea. Referirea lui Adonia la nereuşita lui încercare de a-şi asigura tronul este dovada că problema era încă foarte vie în inima lui.

Domnul i-a dat-o. În aparenţă o pioasă acceptare a voinţei divine, dar în realitate o străduinţă ascunsă pentru a-şi asigura, prin viclenie împărăţia pe care n-a putut să o obţină prin forţă.


16 Acum îți cer un lucru: nu-ți întoarce fața!” Ea i-a răspuns: „Vorbește!”
17 Și el a zis: „Spune, te rog, împăratului Solomon – căci nu se poate să nu te asculte – să-mi dea de nevastă pe Abișag, sunamita.”

Să-mi dea... pe Abişag. Putea foarte bine să ceară împărăţia. Adevărata povară a inimii lui nu era, probabil, dorinţa romantică pentru frumoasa Abişag, ci împărăţia pe care el spera s-o dobândească prin ea. În Orientul antic, soţiile unui împărat erau preluate de succesorul lui. Tot aşa şi David, când a succedat lui Saul, a preluat soţiile lui (2Samuel 12,8). Absalom, în urma sfatului lui Ahitofel, a intrat la ţiitoarele tatălui său, în văzul întregului popor, făcând în felul acesta un anunţ public că şi-a asumat prerogativele tronului tatălui său (2Samuel 16,20-22). Fără îndoială că Abişag a fost considerată ultima soţie sau cel puţin ultima ţiitoare a lui David. Faptul că Adonia cerea acum pe Abişag putea fi interpretat ca o pretenţie asupra tronului. Totuşi, în faţa lui Bat-Şeba, el a jucat rolul unui tânăr devotat şi pocăit, împăcat cu soarta lui, având nevoie numai de tânăra şi frumoasa fată pentru a-i mângâia inima îndurerată.


18 Bat-Șeba a zis: „Bine! Voi vorbi împăratului pentru tine.”

Voi vorbi... pentru tine. De ce a fost Bat-Şeba dispusă să vorbească împăratului pentru Adonia? L-a crezut ea sincer sau a văzut vicleniile lui, dar a consimţit la cererea lui, în speranţa ca inima lui să se poată linişti şi în felul acesta împărăţia să fie şi mai întărită pentru fiul ei?


19 Bat-Șeba s-a dus la împăratul Solomon, să-i vorbească pentru Adonia. Împăratul s-a sculat s-o întâmpine, s-a închinat înaintea ei și a șezut pe scaunul său de domnie. Au pus un scaun pentru mama împăratului, și ea a șezut la dreapta lui.

S-a închinat înaintea ei. Cinstea arătată de Solomon mamei sale a prilejuit un exemplu potrivit pentru poporul zilelor lui, întocmai cum este şi pentru zilele noastre. La curţile din vechime, regina mamă era adesea foarte onorată.


20 Apoi a zis: „Am să-ți fac o mică rugăminte: să mă asculți!” Și împăratul i-a zis: „Cere, mamă, căci te voi asculta.”
21 Ea a zis: „Abișag, sunamita, să fie dată de nevastă fratelui tău Adonia.”
22 Împăratul Solomon a răspuns mamei sale: „Pentru ce ceri numai pe Abișag, sunamita, pentru Adonia? Cere și împărăția pentru el – căci este fratele meu mai mare decât mine – pentru el, pentru preotul Abiatar și pentru Ioab, fiul Țeruiei.”

Cere şi împărăţia. Poate că Bat-Şeba n-a văzut nimic periculos în cererea lui Adonia, dar Solomon a văzut imediat. Un eventual răspuns favorabil la cererea lui Adonia ar fi prilejuit o puternică încurajare a pretenţiilor lui. Cei care erau adepţii lui ar fi avut o bază puternică pe care să aşeze pretenţiile fratelui mai mare.

Pentru Abiatar. Cuvintele nu sunt clare, dar sensul este clar. Solomon îşi arată dezgustul la vederea mamei lui, pentru că şi-a îngăduit să fie atrasă într-o situaţie ca aceasta. Lucrurile erau deja destul de grave şi fără ca ea să mai vină în sprijinul eforturilor lui Adonia de a-şi asigura tronul. La urma urmei, Adonia era fratele mai mare, mulţi ar fi socotit că avea o pretenţie îndreptăţită la tron. Şi de partea lui erau doi dintre cei mai influenţi bărbaţi ai ţării, Abiatar, marele preot, şi Ioab, căpetenia oştirii, care-l ajutau şi-l instigau pe orice cale posibilă. Acum, mama împăratului şi-a îngăduit să fie atrasă în aşa măsură încât să ceară, de fapt, nici mai mult, nici mai puţin decât împărăţia pentru fiul mai mare. De fapt, Solomon a spus: De ce ceri numai pe Abişag, de ce nu ceri şi împărăţia? El este fratele meu mai mare şi nu-i aparţine lui de drept? Şi ca dovadă a pretenţiilor lui, nu are de partea lui pe preotul Abiatar şi pe Ioab ca sprijin al cauzei lui şi ca dovadă pentru toţi că el are într-adevăr drepturi? Este clar că Bat-Şeba a înţeles mustrarea necesară.


23 Atunci împăratul a jurat pe Domnul, zicând: „Să mă pedepsească Dumnezeu cu toată asprimea, dacă nu-l vor costa viața pe Adonia cuvintele acestea!

Dacă nu-l vor costa viaţa. Cererea lui Adonia a fost echivalentă cu o trădare şi ca atare vrednică de pedepsit cu moartea. Tânărul era un personaj periculos şi nu trebuia să i se îngăduie ca, prin comploturi, să pună în pericol securitatea statului. Aşa a raţionat Solomon.


24 Acum, viu este Domnul, care m-a întărit și m-a suit pe scaunul de domnie al tatălui meu, David, și care mi-a făcut o casă, după făgăduința Lui, că astăzi va muri Adonia!”

Care m-a întărit. Planul lui Adonia era îndreptat nu numai împotriva omului, ci şi împotriva lui Dumnezeu. Domnul a fost cel care a aşezat pe Solomon pe tron ca urmaş al tatălui său, David, dar acum, după toate aparenţele, Adonia făcea planuri să întemeieze o dinastie prin unirea cu Abişag. Aceasta nu trebuia îngăduit. Conspiraţia anterioară fusese iertată, dar această nouă încercare de rebeliune împotriva lui Dumnezeu nu mai putea fi trecută cu vederea. Solomon era împărat prin alegerea lui de către Dumnezeu, şezând pe tronul lui David care avea să fie statornicit pentru totdeauna. Ştiind că ceea ce făcea era în acord cu voinţa Cerului, Solomon a hotărât printr-un jurământ solemn ca Adonia să fie omorât în acea zi.


25 Și împăratul Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, care l-a lovit; și Adonia a murit.
26 Împăratul a zis apoi preotului Abiatar: „Du-te la Anatot, la moșiile tale, căci ești vrednic de moarte; dar nu te voi omorî azi, pentru că ai purtat chivotul Domnului Dumnezeu înaintea tatălui meu, David, și pentru că ai luat parte la toate suferințele tatălui meu.”

Preotului Abiatar. Solomon nu era mulţumit cu jumătăţi de măsură. Probabil că el a bănuit în mod corect că în această nouă încercare de a-şi asigura coroana Adonia avea complici, printre care şi Abiatar.

La Anatot. Abiatar a căpătat îndurare din cauza îndelungatei sale prietenii cu David în anii de încercare. În locul pierderii vieţii sale, el avea să fie scos din slujba sa şi trimis acasă. Anatot era o cetate preoţească în ţinutul lui Beniamin (Iosua 21,17-19; 1Cronici 6,60). Cetatea se afla la 5 km nord-est de Ierusalim. Ea este cunoscută ca locul de naştere al lui Ieremia (Ieremia 1,1; 32,7).


27 Astfel Solomon a scos pe Abiatar din slujba de preot al Domnului, ca să împlinească cuvântul rostit de Domnul asupra casei lui Eli, în Silo.

Ca să se împlinească cuvântul. Profeţia împlinită era aceea din 1 Samuel 2,30-35; 3,1—14. Abiatar era un descendent al casei lui Eli şi singurul supravieţuitor al măcelului fiilor lui Ahimelec înfăptuit de către Doeg (1Samuel 22,9-23; 23,6). Prin demiterea lui Abiatar, slujba de mare preot a trecut de la casa lui Itamar la casa lui Eleazar, fiul cel mare al lui Aaron, de care făcea parte Ţadoc (Numeri 25,11-13; 1Cronici 24,1-6). Până aici, atât Abiatar, cât şi Ţadoc au slujit ca preoţi, cu oarecare măsuri de coordonare între cei doi, timp în care cortul era la Gabaon în sarcina lui Ţadoc, iar chivotul pe muntele Sionului în sarcina lui Abiatar. După căderea în dizgraţie a lui Abiatar, demnitatea slujbei de mare preot a trecut asupra lui Ţadoc.

Nu trebuie să se creadă că intenţia lui Solomon de a umili pe Abiatar a fost numai cu scopul de a împlini profeţia. Actul său a fost sugerat numai de meritele celui în cauză. Dumnezeu hotărăşte, pentru că El vede mai dinainte.


28 Vestea aceasta a ajuns până la Ioab, care luase partea lui Adonia, măcar că nu luase partea lui Absalom. Și Ioab a fugit la Cortul Domnului și s-a apucat de coarnele altarului.
29 Au dat de știre împăratului Solomon că Ioab a fugit la Cortul Domnului și că este la altar. Și Solomon a trimis pe Benaia, fiul lui Iehoiada, zicându-i: „Du-te și lovește-l!”

Loveşte-l. După primirea ştirii despre moartea lui Adonia, Ioab a fugit în sanctuar. Dacă el sar fi simţit întru totul nevinovat de complicitate în recenta conspiraţie, n-ar fi avut de ce să-i fie frică. Cuvintele lui Solomon, prin care pronunţă sentinţa asupra lui, nu fac referire la nimic altceva decât la crimele amintite pe patul de moarte de către David. Fără îndoială că unul din motive a fost că sanctuarul era refuzat în cazuri de crimă cu voia (Exod 21,14). Legile împotriva vărsării de sânge erau atât de stricte, încât este îndoielnic dacă un ucigaş putea fi iertat după lege (Numeri 35,16-34; Deuteronom 19,11-13). Dacă sentinţa împotriva unui ucigaş cu voia nu era adusă la îndeplinire, ţara urma să poarte vinovăţia sângelui (Numeri 35,33). Altarul oferea adăpost numai pentru cei care ucideau fără voie, dar nu acesta era cazul lui Ioab. Cunoscând bine legea, el ştia care-i era soarta. Cât era el de aspru şi de îndrăzneţ soldat, prea îndrăzneţ chiar şi pentru serverul războinic David, bătrânul căpitan şi-a întâmpinat sentinţa fără nici un cuvânt de protest sau opoziţie. El era vinovat de crime pentru care ştia că nu putea să prezinte nici o apărare.


30 Benaia a ajuns la Cortul Domnului și a zis lui Ioab: „Ieși! Căci așa poruncește împăratul.” Dar el a răspuns: „Nu! Vreau să mor aici.” Benaia a spus lucrul acesta împăratului zicând: „Așa a vorbit Ioab și așa mi-a răspuns.”
31 Împăratul a zis lui Benaia: „Fă cum a zis, lovește-l și îngroapă-l; și ia astfel de peste mine și de peste casa tatălui meu sângele pe care l-a vărsat Ioab fără temei.
32 Domnul va face ca sângele lui să cadă asupra capului lui, pentru că a lovit pe doi bărbați mai drepți și mai buni decât el și i-a ucis cu sabia, fără să fi știut tatăl meu, David: pe Abner, fiul lui Ner, căpetenia oștirii lui Israel, și pe Amasa, fiul lui Ieter, căpetenia oștirii lui Iuda.
33 Sângele lor să cadă peste capul lui Ioab și peste capul urmașilor lui pentru totdeauna; dar David, sămânța lui, casa lui și scaunul lui de domnie, să aibă parte de pace pe vecie din partea Domnului.”
34 Benaia, fiul lui Iehoiada, s-a suit, a lovit pe Ioab și l-a omorât. El a fost îngropat în casa lui, în pustiu.
35 Împăratul a pus în fruntea oștirii pe Benaia, fiul lui Iehoiada, în locul lui Ioab, iar în locul lui Abiatar a pus pe preotul Țadoc.
36 Împăratul a chemat pe Șimei și i-a zis: „Zidește-ți o casă la Ierusalim: să locuiești în ea și să nu ieși din ea ca să te duci într-o parte sau alta.

Să nu ieşi. Situaţia din interiorul împărăţiei era de aşa natură încât Solomon a socotit necesar să ţină sub supraveghere toate persoanele suspecte. Agitat, Şimei era printre cei de la care te puteai aştepta să arunce sorţii lor împotriva împăratului oricând s-ar fi ivit ocazia. El era cunoscut ca susţinător al casei lui Saul şi un aprig vrăjmaş al casei lui David. Era o măsură de precauţie rezonabilă împotriva trădării aceea a domiciliului forţat al lui Şimei în Ierusalim.


37 Să știi bine că în ziua când vei ieși și vei trece pârâul Chedron, vei muri. Atunci sângele tău va cădea asupra capului tău.

Chedron. Valea care se întinde spre nord şi sud, chiar dincolo de zidul de răsărit al Ierusalimului. Dincolo de ea se afla ceea ce mai târziu a fost cunoscut sub numele de muntele Măslinilor. În prezent, nu mai curge nici un pârâu prin această vale, cu excepţia anotimpului ploIosua

Referirea cu privire la restricţia de a trece Chedronul arată că aceasta s-a făcut cu scopul de a-l împiedica să se reîntoarcă la locul lui de baştină, Bahurim (2Samuel 16,5), unde ar fi avut cea mai mare influenţă şi cea mai bună ocazie de a aţâţa la tulburare. Bahurim era în apropiere de muntele Măslinilor, pe drumul care coboară spre Iordan.


38 Șimei a răspuns împăratului: „Bine! Robul tău va face cum spune domnul meu, împăratul.” Și Șimei a locuit multă vreme la Ierusalim.
39 După trei ani, s-a întâmplat că doi slujitori ai lui Șimei au fugit la Achiș, fiul lui Maaca, împăratul Gatului. Au dat de știre lui Șimei, zicând: „Iată că slujitorii tăi sunt la Gat.”

Gat. O cetate ocupată iniţial de filisteni, dar cucerită apoi de David (1Cronici 18,1). Aici se spune că avea un împărat, dar probabil că împăratul era sub stăpânirea monarhiei evreieşti.


40 Șimei s-a sculat, a pus șaua pe măgar și s-a dus la Gat, la Achiș, să-și caute slujitorii. Șimei s-a dus și și-a adus înapoi slujitorii din Gat.

Şimei s-a sculat. Relatarea nu lasă să se înţeleagă că plecarea lui Şimei la Gat, în scopul de a aduce înapoi pe slujitorii săi, n-a fost făcută cu bună credinţă. Dar fapt cert este că el nu a ascultat porunca împăratului şi a călcat propriul său jurământ solemn. Pe acest lucru se pune accentul. Dacă Şimei ar fi dorit să rămână credincios jurământului său, ar fi trebuit să-l înştiinţeze pe împărat despre situaţie, să ceară permisiunea să aducă înapoi pe slujitorii săi şi să aştepte porunca împăratului. Dar, luând chestiunea în propriile lui mâini şi aventurându-se într-un ţinut străin, care adesea fusese în război cu tatăl lui Solomon, Şimei a atras singur asupra lui suspiciunea.


41 Au dat de veste lui Solomon că Șimei a plecat din Ierusalim la Gat și că s-a întors.
42 Împăratul a chemat pe Șimei și i-a zis: „Nu te-am pus eu să juri pe Domnul și nu ți-am spus eu hotărât: „Să știi că vei muri în ziua când vei ieși să te duci într-o parte sau alta”? Și nu mi-ai răspuns tu: „Bine! Am înțeles”?

A chemat pe Şimei. Solomon n-a pronunţat sentinţa asupra lui Şimei fără cercetarea cuvenită a cazului şi fără a înfăţişa toate faptele clar, înaintea celui acuzat. Prin întrebări cercetătoare, Solomon a arătat clar că Şimei era fără scuză. El făcuse un jurământ solemn că va rămâne credincios poruncii împăratului. Pentru ce nu şi-a ţinut jurământul? Răspunsul tăcerii s-a transformat în sentinţă de moarte.


43 Pentru ce atunci n-ai ascultat de jurământul Domnului și de porunca pe care ți-o dădusem?”
44 Și împăratul a zis lui Șimei: „Știi înăuntrul inimii tale tot răul pe care l-ai făcut tatălui meu, David; Domnul a întors răutatea ta asupra capului tău.

Înlăuntrul inimii. Nici un om nu cunoaşte atât de bine toate relele ascunse ale inimii, ca păcătosul însuşi. Aflat intr-o situaţie limită, Şimei ştia că propria lui inimă rea era cea care mărturisea cel mai mult împotriva lui însuşi.

Asupra capului tău. Dumnezeu nu este un executor arbitrar al sentinţei împotriva păcătosului. Păcătoşii adună la judecată ceea ce au semănat. Ceea ce l-a condamnat la moarte pe Şimei a fost propria lui nelegiuire, nu numai judecata unui împărat pământesc.


45 Dar împăratul Solomon va fi binecuvântat, și scaunul de domnie al lui David va fi întărit pe vecie înaintea Domnului.”
46 Și împăratul a poruncit lui Benaia, fiul lui Iehoiada, care a ieșit și a lovit pe Șimei; și Șimei a murit. Astfel, împărăția s-a întărit în mâinile lui Solomon.

Împărăţia s-a întărit. Vezi cele despre v. 12.

ELLEN G. WHITE COMENTEAZĂ:

1-4 PK 26; PP 753

2 MH 174

2.3 5T 509