1 Roboam s-a dus la Sihem, căci tot Israelul venise la Sihem să-l facă împărat.

Roboam. Stilul relativ detaliat al naraţiunii domniei lui Solomon este continuat în cuprinsul capitolelor 12, 13 şi 14. Raportul din Cronici, după ce omite întreaga dare de seamă despre idolatria lui Solomon şi a vrăjmaşilor lui, redă prima parte a dării de seamă despre Roboam, în aproape aceleaşi cuvinte ca acelea din Regi (2Cronici 10:1–19; 11:1–4 cf. 1Regi 12:1–24).

Sihem. Alegerea Sihemului pentru încoronare s-a făcut probabil pentru a asigura supunerea lui Efraim şi a seminţiilor nordice. Sihemul se află chiar în centrul ţării, pe panta Muntelui Garizim, exact faţă-n faţă cu Muntele Ebal, pe partea unde ţinuse Iosua adunarea generală a poporului (Iosua 8:30-35). Aici, prin apropiere, era locul unde a fost îngropat Iosif (Iosua 24:32). Aproape de aici era fântâna lui Iacob (Geneza 33,19; 37,12; Iosua 4,5; comp. cu Iosua 24,32).


2 Când a auzit lucrul acesta, Ieroboam, fiul lui Nebat, era tot în Egipt, unde fugise de împăratul Solomon, și în Egipt locuia.
3 Au trimis să-l cheme. Atunci Ieroboam și toată adunarea lui Israel au venit la Roboam și i-au vorbit așa:

Au trimis să-l cheme. Raportul din 2 Cronici 10,2,3 pare să lase a se înţelege că Ieroboam na fost chemat din Egipt, ci din Efraim, pentru că ,fără îndoială că Ieroboam se întorsese deja din Egipt. Ieroboam era un conducător recunoscut. Tocmai exista cauza de nemulţumire împotriva tronului şi avea să fie numai natural să se prezinte chestiunea la o astfel de ocazie, iar Ieroboam să participe la acest fapt.


4 „Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul; acum tu ușurează această aspră robie și jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău. Și îți vom sluji.”

Jugul greu. Plângerea era bine întemeiată. Poporul nu era mulţumit cu porunca cea grea a impozitelor şi a muncii forţate cerute de Solomon pentru întinsele lui lucrări publice. Ca supraveghetor al muncii forţate în Efraim, fără îndoială că Ieroboam auzise multe plângeri şi probabil că a fost mai bine informat cu privire la extinderea nemulţumirii care exista, decât au fost alţi sfetnici ai împăratului. Cererea făcută pentru uşurarea poverii a fost directă şi ar fi fost o chestiune de dreptate, cât şi de prudenţă de a asculta plângerile poporului.


5 El le-a zis: „Duceți-vă și întoarceți-vă la mine peste trei zile.” Și poporul a plecat.

Peste trei zile. Adică până în a treia zi, ziua care urmează după mâine (v. 12).


6 Împăratul Roboam s-a sfătuit cu bătrânii care fuseseră pe lângă tatăl său, Solomon, în timpul vieții lui, și a zis: „Ce mă sfătuiți să răspund poporului acestuia?”

Bătrânii. Sfetnicii lui Solomon aveau să fie în situaţia de a cunoaşte starea de spirit a poporului şi să dea un sfat bun cu privire la calea de urmat. Bărbaţii aceştia nu au fost neapărat bătrâni în vârstă, ci bătrâni în experienţă.


7 Și iată ce i-au zis ei: „Dacă vei îndatora astăzi pe poporul acesta, dacă le faci ce cer și dacă le vei răspunde cu vorbe binevoitoare, îți vor sluji pe vecie.”

Vei îndatora. (A servant, în engleză.) Cea dintâi îndatorire a unui împărat faţă de poporul său este de a sluji, nu de a stăpâni. Dacă poporul ştie că interesele lor sunt cele dintâi interese ale domnitorului lor, inima lor va fi legată de a lui, iar ei vor fi de bună voie slujitorii lui. Hristos a venit în lume nu ca să I se slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Matei 20,28).


8 Dar Roboam a lăsat sfatul pe care i-l dădeau bătrânii și s-a sfătuit cu tinerii care crescuseră cu el și care erau împrejurul lui.

A lăsat sfatul. Vârsta aduce experienţă, iar înţelepciunea creşte odată cu vârsta. Acolo unde acei care sunt tineri atât ca vârstă, cât şi ca experienţă, leapădă sfatul bătrânilor lor, acolo triumfă sfatul nebuniei.

Tinerii. Este perfect potrivit a cere sfatul celor tineri, cât şi al celor bătrâni, dar trebuie amintit că ochii celor tineri nu văd ceea ce se vede cu ochii experienţei şi ai vârstei.


9 El a zis: „Ce mă sfătuiți să răspund poporului acestuia, care-mi vorbește așa: „Ușurează-ne jugul pe care l-a pus peste noi tatăl tău”?”
10 Și iată ce i-au zis tinerii care crescuseră cu el: „Să spui așa poporului acestuia care ți-a vorbit astfel: „Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul, tu ușurează-ni-l!” Să le vorbești așa: „Degetul meu cel mic va fi mai gros decât coapsele tatălui meu.

Să spui aşa. Sfatul dat de tinerii tovarăşi ai lui Roboam n-a fost acela al înţelepciunii, ci al imprudenţei şi aroganţei. Aceasta nu dovedea solicitudine afectuoasă pentru bunăstarea acelora pe care împăratul fusese numit să le slujească, ci o hotărâre de a stăpâni, fără a se ţine seama de voinţa exprimată a poporului. Sfatul dat a fost inutil, exprimat într-o vorbire de ofensivă şi a fost în aşa fel încât nu avea să calmeze tulburarea, ci s-o agraveze. Tinerii au confundat îndrăzneala cu forţa şi înfumurarea cu înţelepciunea. Ei n-au reuşit să citească semnele timpului şi sfatul lor a făcut inevitabilă rebeliunea.


11 Acum, tatăl meu a pus peste voi un jug greu, dar eu vi-l voi face și mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioni.”

Scorpioane. Socotit a fi o vorbire figurată care reprezenta bice armate cu cârlige ascuţite sau cu unelte ascuţite, corzile cărora erau neobişnuit de severe.


12 Ieroboam și tot poporul au venit la Roboam a treia zi, după cum zisese împăratul: „Întoarceți-vă la mine peste trei zile!”
13 Împăratul a răspuns aspru poporului. A lăsat sfatul pe care i-l dăduseră bătrânii

Aspru. Desigur că scopul a fost să facă o demonstraţie de forţă, dar în realitate n-a fost decât o demonstraţie de slăbiciune şi nebunie. Cuvintele amabile vin de la oameni cu inimă largă şi duc la supunere şi ascultare, la fericire şi pace. Cuvintele aspre vin de la oameni mici şi excită pasiunea şi amărăciunea şi duc la agitaţie şi revoltă.


14 și le-a vorbit astfel, după sfatul tinerilor: „Tatăl meu v-a îngreuiat jugul, dar eu vi-l voi face și mai greu; tatăl meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioni.”
15 Astfel împăratul n-a ascultat pe popor; căci lucrul acesta a fost cârmuit de Domnul, în vederea împlinirii cuvântului pe care-l spusese Domnul prin Ahia din Silo lui Ieroboam, fiul lui Nebat.

Cârmuit de Domnul. Nu trebuie socotit că sfatul dat de tineri era sfatul lui Dumnezeu sau că răspunsul dat de împărat era dictat de Domnul. Dumnezeu este un Dumnezeu al amabilităţii şi înţelepciunii, dar cuvintele împăratului au fost cele ale împietririi de inimă şi ale nebuniei. Dumnezeu predispune pe om spre simpatie şi iubire, nu spre resentiment şi răutate. Dar Dumnezeu aduce pe oameni la judecată, îngăduindu-le să recolteze roadele propriei lor perversităţi. Nici păcatele lui Solomon, nici asprimea şi imprudenţa lui Roboam n-au fost de la Domnul. Dar ,în înţelepciunea Lui, Domnul a îngăduit o cale care a pedepsit păcatul cu păcat şi nebunia cu nebunie. Domnul nu face – de regulă – o minune care să împiedice rezultatele patimilor omeneşti, ale mâniei, mândriei, perversităţii şi aroganţei. Fără a se opune liberei voinţe a omului, în privinţa mântuirii personale, şi fără a influenţa în mod cauzativ faptele rele din partea oamenilor neevlavioşi, Dumnezeu călăuzeşte în mod înţelept umblările oamenilor şi ale naţiunilor şi Îşi aduce la îndeplinire voia Sa. În felul acesta face El ca mânia omului să-L mărească pe El.


16 Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul a răspuns împăratului: „Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moștenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ți de casă, Davide!” Și Israel s-a dus în corturile lui.

Cu David. Cuvintele respiră spiritul de gelozie şi vrăjmăşie dintre seminţii. Efraim era pus împotriva lui Iuda; poporul nordului era hotărât să meargă pe calea lor, independent faţă de cei din sud. Şeba a folosit cuvinte asemănătoare în revolta lui contra lui David (2 Samuel 20,1).

La corturile tale. Aceasta nu a fost în mod necesar un strigăt de război, ci era o chemare pentru ca fiecare să se întoarcă la seminţia şi casa lui, fără să-l recunoască pe Roboam.

Vezi-ţi de casă. Aceasta este o expresie de adânc înrădăcinată neplăcere faţă de casa regală a lui David. Acea casă să-şi vadă de propriile ei treburi şi de propria ei seminţie, iar restul lui Israel să fie lăsat singur. Ei se vor îngriji de ei înşişi, independent de Iuda, şi de aici înainte nu vor mai îngădui nici un amestec.


17 Copiii lui Israel care locuiau în cetățile lui Iuda au fost singurii peste care a domnit Roboam.

Copiii lui Israel. Această expresie pare să aibă o dublă semnificaţie. Mai întâi, ea arată că în teritoriul lui Iuda erau din aceia care nu erau membri ai seminţiei lui Iuda. Pe lângă Beniamin care îşi avea partea împreună cu Iuda, mulţi preoţi şi leviţi şi oameni din popor din tot Israelul au părăsit nordul şi s-au unit cu Iuda şi Ierusalim (2 Cronici 11,12-17). În al doilea rând, cu toate că de aici înainte Israel avea să însemne mai întâi regatul nordic în opoziţie cu Iuda, expresia copiii lui Israel probabil că avea intenţia să reamintească cititorului că adevăraţii copii ai lui Israel se aflau şi în Iuda, şi că regatul de nord nu avea un drept exclusiv la acest mândru titlu.


18 Atunci împăratul Roboam a trimis la ei pe Adoram, care era mai mare peste biruri. Dar Adoram a fost ucis cu pietre de tot Israelul, și a murit. Și împăratul Roboam s-a grăbit să se suie într-un car, ca să fugă la Ierusalim.

Adoram. În conformitate cu 1Regi 4:6; 5:14, Adoniram (o formă lungă a lui Adoram) era peste impozite. Adoram, fiind obişnuit cu nemulţumirea cu munca forţată, probabil că Roboam a crezut că el este omul potrivit să negocieze cu privire la această chestiune. Dar vederea acestui om, supraveghetorul poporului asuprit, a trezit o proaspătă izbucnire a furiei care a avut drept rezultat, moartea lui Adoram.

Ucis cu pietre. Un fel de ucidere obişnuit în vremurile antice, în caz de răzbunare a mulţimii. În Egipt, Moise îşi exprimase teama că mânia egiptenilor ar putea fi trezită ca să ucidă cu pietre pe copiii lui Israel (Exod. 8:26). Mai târziu, israeliţii erau aproape gata să-l ucidă cu pietre pe Moise (Exod. 17:4). Şi David a întâmpinat pericolul unei astfel de morţi, din partea unei cete mânioase (1Samuel 30:6).

Într-un car. Carul constituia cel mai rapid mijloc de transport. Şoselele îmbunătăţite făceau posibil să se folosească ,în mai multe părţi ale Palestinei,care.


19 Astfel s-a dezlipit Israel de casa lui David până în ziua de azi.
20 Tot Israelul, auzind că Ieroboam s-a întors, au trimis să-l cheme în adunare și l-au făcut împărat peste tot Israelul. Seminția lui Iuda a fost singura care a mers după casa lui David.

Ieroboam s-a întors. Aceste cuvinte par să însemne că Ieroboam a venit pe scenă numai după revolta celor zece seminţii. Totuşi, în conformitate cu v. 3, Ieroboam acţionase deja ca şef al delegaţiei poporului la Roboam. Unii urmează unul din manuscrisele LXX care omit numele lui Ieroboam din v. 3 şi 12 şi fac ca versetul 20 să arate prima lui apariţie pe scenă. Totuşi, este mai bine a urma textul ebraic şi să se înţeleagă că tot Israelul din v. 1 înseamnă reprezentanţii diferitelor seminţii şi că tot Israelul din v. 20 înseamnă naţiunea care auzise de la reprezentanţii ei, la întoarcerea la caselor lor (v. 16) despre prezenţa lui Ieroboam în ţară.

Vestea despre insurecţie curând a fost dusă prin toată împărăţia. După ce a pornit în mod hotărât revolta, probabil că Ieroboam s-a abţinut cu înţelepciune să mai continue, aşteptând chemarea poporului. A fost adunată o mare adunare şi Ieroboam a fost făcut împărat.

Peste tot Israelul. Această expresie pare să indice pretenţia din partea celor zece seminţii nordice că numai ei constituie adevăratul Israel.


21 Roboam ajungând la Ierusalim, a strâns toată casa lui Iuda și seminția lui Beniamin, o sută optzeci de mii de oameni aleși, buni pentru război, ca să lupte împotriva casei lui Israel și s-o aducă înapoi sub stăpânirea lui Roboam, fiul lui Solomon.

Beniamin. Seminţia lui Beniamin fusese mai înainte mai strâns legată de Efraim, decât de Iuda. Îndelunga duşmănie de moarte dintre David şi Saul, Beniamitul (1Samuel 9:1), războaiele lui Ioab şi Abner, dintre slujitorii lui David şi aceia ai lui Beniamin (2Samuel 2:2, 12-31; 3:1-27) şi chemarea la arme a lui Şeba, Beniamitul, împotriva lui David (2Samuel 20:1), toate indică antipatia lui Beniamin faţă de Iuda. Dar stabilirea capitalei la Ierusalim, pe hotarul dintre cele două seminţii (Iosua 15:8; 18:16), a ajutat să aibă loc o schimbare şi, de aici înainte, soarta lui Beniamin avea să fie una şi aceeaşi cu a lui Iuda.

O sută optzeci de mii. Pe vremea recensământului lui David, Iuda număra 500.000 (2Samuel 24:9). Ceva mai târziu, Abia a fost în stare să strângă o oaste de 400.000 (2Cronici 13:3).


22 Dar cuvântul lui Dumnezeu a vorbit astfel lui Șemaia, omul lui Dumnezeu:

Omul lui Dumnezeu. Termenul a fost folosit de Moise (Deuteronom 33:1; Iosua 14:6) şi este numai rar folosit în Scripturile mai târzii, inclusiv Cronicile, dar aceasta este o expresie favorită a scriitorului cărţii Regilor. Şemaia a fost prim-profet al lui Iuda, în timpul domniei lui Roboam (2Cronici 12:5-8,15).


23 „Vorbește lui Roboam, fiul lui Solomon, împăratul lui Iuda, și întregii case a lui Iuda și a lui Beniamin și celuilalt popor și spune-le:
24 „Așa vorbește Domnul: „Nu vă suiți și nu faceți război împotriva fraților voștri, copiii lui Israel! Fiecare din voi să se întoarcă acasă, căci de la Mine s-a întâmplat lucrul acesta.” Ei au ascultat de cuvântul Domnului și s-au întors acasă, după cuvântul Domnului.

Nu vă suiţi. În general, războiul civil este felul de război cel mai ucigător şi rănile lui, cel mai greu de vindecat. Dumnezeu nu adusese pe israeliţi în Canaan spre a se nimici unul pe altul. Şi nici nu hotărâse El ca ei să se împartă în două împărăţii ostile. Dumnezeu nu putea binecuvânta pe cele zece seminţii secesioniste. Nici nu putea să aprobe aspra politică guvernamentală pe care o anunţase Roboam. Pierderea celor zece seminţii era o judecată asupra lui Roboam. De aceea, Domnul nu-şi putea da binecuvântarea asupra unei campanii care căuta prin forţă, să aducă înapoi sub Roboam pe acele seminţii. Mai degrabă Dumnezeu a hotărât ca timpul să deruleze istoria ambelor împărăţii şi condamnarea Lui asupra uneia şi judecata Lui asupra celeilalte, să fie dovedite ca drepte. Bărbaţi zeloşi adesea se grăbesc să rezolve o problemă dificilă care conţine greşeli şi de o parte şi de alta. Astfel de bărbaţi pot prea bine să mediteze asupra învăţăturii care se află în acest verset.


25 Ieroboam a zidit Sihemul pe muntele lui Efraim și a locuit acolo; apoi a ieșit de acolo și a zidit Penuel.

Sihem. Cetatea aceasta este amintită în istoria patriarhală de pe vremea lui Avraam, primul care a intrat în Ţara Făgăduinţei (Geneza 12,6; 33,18; 35,4; 37,12.13). Pe vremea cuceririi Canaanului, ea a devenit o cetate de scăpare (Iosua 20,7; 21,21), şi a fost locul unde Iosua a adunat toate seminţiile pentru reînnoirea legământului, chiar înaintea morţii lui (Iosua 24,1-25). Când Abimelec s-a făcut pe sine împărat peste Israel, îşi avea capitala la Sihem (Judecători 9,1-20), iar când cetatea s-a răsculat împotriva lui, ea a fost nimicită şi presărată cu sare (Judecători 9,22-45). Acum cetatea a fost rezidită pentru a fi capitala lui Ieroboam.

Penuel. O localitate la est de Iordan, numită de Iacov după ce văzuse pe Dumnezeu faţă în faţă (Geneza 32,30.31). Pe vremea lui Ghedeon, exista un turn la Penuel, pe care Ghedeon l-a nimicit (Judecători 8,8,9.17). Ieroboam a reclădit cetatea ca un avanpost al noii lui capitale. Cetatea este aşezată pe râul Iaboc, la km est de Sucot.


26 Ieroboam a zis în inima sa: „Împărăția s-ar putea acum să se întoarcă la casa lui David.
27 Dacă poporul acesta se va sui la Ierusalim să aducă jertfe în Casa Domnului, inima poporului acestuia se va întoarce la domnul său, la Roboam, împăratul lui Iuda, și mă vor omorî și se vor întoarce la Roboam, împăratul lui Iuda.”

Se vor întoarce. Ieroboam şi-a dat bine seama de puternica chemare a cultului Domnului la Templul din Ierusalim. Dacă Israel rămânea credincios faţă de Dumnezeu şi dacă ei continuau să meargă să se închine la Ierusalim împreună cu fraţii lor din Iuda, inimile poporului aveau să fie atrase laolaltă şi împărăţia va fi iarăşi unită. Un astfel de rezultat desigur că ar fi fost spre binele comun al tuturor. Dar acesta nu era interesul primar al lui Ieroboam.


28 După ce s-a sfătuit, împăratul a făcut doi viței de aur și a zis poporului: „Destul v-ați suit la Ierusalim; Israele! Iată Dumnezeul tău care te-a scos din țara Egiptului.”

Viţei de aur. Aceasta a fost reînnoirea închinării prin care Israel a adus judecăţi asupra sa, în pustie (Exod 32,1-35). Lepădând astfel pe Domnul, Israel a apucat pe o cale care nu putea să se termine decât în ruină. Dezastrul este inevitabil când oamenii părăsesc pe Creatorul cerurilor şi al pământului, pentru închinarea la viţei de aur.


29 A așezat unul din acești viței la Betel, iar pe celălalt l-a pus în Dan.

Betel. O cetate sudică de frontieră a împărăţiei. Betel înseamnă casa lui Dumnezeu şi a fost numită de Iacov, în amintirea visului în care i-a apărut Dumnezeu, cu ocazia fugii sale de Esau (Geneza 28,11-22) şi din nou, la întoarcerea sa (Geneza 35,8-15). Se credea a fi un loc natural pentru un altar rival.

Daniel O cetate la frontiera nordică ce fusese deja locul unui altar pentru mult timp, în perioada judecătorilor (Judecători 18,30-31).


30 Și fapta aceasta a fost un prilej de păcătuire. Poporul se ducea să se închine înaintea unuia din viței până la Dan.

A fost un prilej de păcătuire. Adică aceasta a devenit o ocazie de păcătuire pentru popor. Având în vedere îndepărtatele efecte ale păcatului, o răspundere teribilă rămânea asupra lui Ieroboam.

Înaintea unuia. Unele din manuscrise de mai târziu ale LXX, adaugă după Dan şi înaintea celuilalt, până la Betel. Dar probabil că este mai bine să se ia cuvintele aşa cum se află ele, în sensul că poporul a recurs la început, aproape exclusiv, la sanctuarul din Dan.


31 Ieroboam a făcut o casă de înălțimi și a pus preoți luați din tot poporul, care nu făceau parte din fiii lui Levi.

Din tot poporul. Leviţii au refuzat să slujească drept preoţi la aceste altare idolatre şi, fiind îndepărtaţi din sfintele lor slujbe, au luat drumul spre Iuda şi Ierusalim (2Cronici 11:13-16; PK 101). Numai oameni de cel mai scăzut nivel moral aveau să consimtă să slujească ca preoţi pentru înălţimile, pentru ţapii şi pentru viţeii pe care îi făcuse (2 Cronici 11,15). Rezultatul a fost un nivel moral din ce în ce mai scăzut între oameni.


32 A rânduit o sărbătoare în luna a opta, în ziua a cincisprezecea a lunii, ca sărbătoarea care se prăznuia în Iuda, și a adus jertfe pe altar. Iată ce a făcut la Betel, ca să se aducă jertfe vițeilor pe care-i făcuse el. A pus în slujbă la Betel pe preoții înălțimilor ridicate de el.

Luna a opta. Aceasta era o sărbătoare rivală cu Sărbătoarea Corturilor, din Ierusalim, din luna a şaptea. Exista o oarecare asemănare în ţinerea unor forme ale vechii religii, dar în multe privinţe, religia cea nouă era direct opusă închinării lui Iehova. S-a pus întrebarea de ce anume sărbătoarea din Israel să fie ţinută cu o lună mai târziu decât în Iuda. Se poate că ruptura dintre Israel şi Iuda să fi avut loc în acest timp şi că această sărbătoare generală a poporului a fost instituită imediat, pentru a da ocazie de a întâmpina cu urale întemeierea noului regim.


33 Și a jertfit pe altarul pe care-l făcuse la Betel, în ziua a cincisprezecea a lunii a opta, lună pe care o alesese după bunul lui plac. A hotărât-o ca sărbătoare pentru copiii lui Israel și s-a suit la altar să ardă tămâie.

A jertfit. Se pare că Ieroboam să fi luat asupra sa atât funcţia preoţească, cât şi pe cea împărătească. Înlăturând preoţia levitică şi consacrând preoţi noi după propria lui alegere, Ieroboam putea foarte bine să încoroneze procedeele asumându-şi rolul suprem de cap al preoţiei neautorizate pe care el o crease. Betel este numit atât locaş sfânt al împăratului, cât şi un templu al împăraţilor (Amos 7,10-13). Aceasta ar putea indica faptul că templul de la Betel era propriul său altar special, unde împăratul conducea treburile religioase, şi că tot aşa, avea şi o curte unde slujea în treburile de stat. Sihem era capitala obişnuită şi locul obişnuit unde ţinea împăratul judecată, dar când el oficia ca preot la Betel, judecata probabil că se ţinea la palatul lui de acolo.

ELLEN WHITE COMENTEAZĂ

1–24PK 88–92

4 PK 55, 88

4, 5 PP 526

9–11PK 89

12–14PK 90

15 PK 91

16 PK 90

18 PK 91

20 PK 99

21–24PK 92

26, 27 PK 99

28 PK 100

28–33PK 401

29 PK 100

31, 32 PK 101