Am primit o împărăție care nu se poate clătina

Sabat după-amiază

Text de memorat: „Fiindcă am primit dar o împărăție ___, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, ___” (Evrei 12:28).

Evrei 12:18-29, pasajul din săptămâna aceasta, constituie apogeul epistolei și sintetizează preocuparea principală a autorului, prin repetarea gândului cu care a început: Dumnezeu ne-a vorbit în persoana Fiului Său și noi trebuie să fim foarte atenți (Evrei 1:1,2; 12:25). Modul în care pasajul din Evrei 12:22-24 Îl descrie pe Isus reprezintă rezumatul afirmațiilor despre El din cadrul epistolei: Isus este Mijlocitorul noului legământ și sângele Lui le oferă credincioșilor mântuirea. Lucrarea Sa de Preot și Împărat în favoarea noastră este un motiv de sărbătoare pentru oștile cerești. Și, în cele din urmă, Evrei 12:25-29 conține îndemnul final și culminant: judecata lui Dumnezeu stă să vină. Aceasta va aduce distrugere pentru vrăjmașii Săi, dar reabilitare și o împărăție pentru poporul Său (Evrei 12:28,29).

Sfârșitul epistolei reafirmă importanța a ceea ce a realizat Isus la cruce și le îndreaptă atenția credincioșilor spre finalizarea victoriei Lui la a doua Sa venire. Pavel a folosit imagini din Daniel 7 pentru a le reaminti cititorilor că Isus a primit împărăția de la Dumnezeu, Judecătorul (Daniel 7:9-14), și că o va împărți cu cei credincioși, „sfinții Celui Preaînalt”, care o vor stăpâni pe vecie (Daniel 7:18).

 

12–19 martie – Săptămâna de rugăciune a tineretului

19 martie – Sabatul misiunii pentru tineret (colectă)

 

Comentariu Ellen G. White


Dumnezeu ne vorbește în aceste ultime zile. Putem auzi glasul Său în furtună, în tunetul care se rostogolește. Auzim de calamitățile îngăduite de El – cutremure, inundații și elemente ale distrugerii care mătură totul în calea lor.

În aceste timpuri de mare pericol, cei ce susțin că sunt poporul care păzește poruncile lui Dumnezeu ar trebui să se păzească de tendința de a pierde spiritul de respect și teamă sfântă. Scripturile îi învață pe oameni cum să se apropie de Creatorul lor – cu umilință și teamă plină de respect, prin credința într-un Mijlocitor divin. Omul să vină cu genunchiul plecat, ca un supus al harului, ca unul care vine cu cererea sa înaintea tronului harului. În acest fel, el trebuie să mărturisească în mod clar că Îi este supus Creatorului său cu totul, cu sufletul, cu trupul și cu spiritul. – Harul uimitor al lui Dumnezeu, p. 91

Un cutremur de pământ a marcat momentul în care Hristos Și-a depus viața și un alt cutremur a semnalat clipa când a reluat-o în triumf. Acela care biruise moartea și mormântul a ieșit din mormânt având semnele unui biruitor, în mijlocul zguduirii pământului, al fulgerelor care alergau în toate părțile urmate de bubuitul tunetelor. Când va reveni pe pământ, El va zgudui „nu numai pământul, ci și cerul”. „Pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă.” „Cerurile sunt făcute sul ca o carte”, „trupurile cerești se vor topi de mare căldură și pământul, cu tot ce este pe el, va arde”. „Dar Domnul este scăparea poporului Său, și ocrotirea copiilor lui Israel.” (Evrei 12:26; Isaia 24:20; 34:4; 2 Petru 3:10; Ioel 3:16). – Hristos, Lumina lumii, p. 780

Cei care studiază Biblia, care se sfătuiesc cu Dumnezeu și se bizuie pe Hristos vor fi făcuți în stare să acționeze cu înțelepciune în orice timp și în orice situație. Principiile bune vor fi ilustrate în viața practică. Lăsați numai ca adevărul pentru acest timp să fie primit cu căldură și să devină temelia caracterului, și el va produce o statornicie în urmărirea scopului, pe care atracțiile plăcerii, nestatornicia obiceiurilor, disprețul celor iubitori de lume și strigătul inimii după îngăduința de sine nu vor avea putere să o clatine. Mai întâi, trebuie să fie luminată conștiința și voința trebuie să fie adusă la supunere. În suflet trebuie să domnească dragostea pentru adevăr și pentru neprihănire și atunci se va forma un caracter care va putea primi aprobarea Cerului. – Mărturii, vol. 5, p. 43

1. Citește Evrei 12:22-24. Ce descrie Pavel aici? 

În Evrei se spune că noi am venit la muntele Sionului și că participăm la o mare sărbătoare. „Ci v-ați apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor” (Evrei 12:22). Noi ne-am apropiat prin credință, în persoana Reprezentantului nostru, Isus. Descoperim că la această adunare de sărbătoare iau parte nenumărați îngeri, Dumnezeu Însuși și Isus, care este în centrul sărbătorii. Noi venim pentru că facem parte din „Biserica celor întâi născuți, care sunt scriși în ceruri” (Evrei 12:23). Numele noastre sunt înregistrate în cărțile din ceruri, unde sunt trecuți cei care au mărturisit că sunt copii ai lui Dumnezeu (Exodul 32:32; Psalmii 56:8; Daniel 12:1; Maleahi 3:16; Luca 10:20; Apocalipsa 13:8; 17:8).

Noi suntem cei „întâi născuți” pentru că avem parte de moștenirea Întâiului născut prin excelență, Isus (Evrei 1:6). Așadar, noi am venit nu ca oaspeți, ci ca unii care suntem cetățeni (compară cu Filipeni 3:20). De asemenea, noi mai suntem descriși ca fiind „duhurile celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți” (Evrei 12:23). Aceasta este o expresie metaforică prin care o dimensiune a naturii noastre umane reprezintă întregul. Este o expresie asemănătoare cu cea din Evrei 12:9, „[Tatăl] duhurilor”, care se referă la Dumnezeu ca Tată al nostru, al tuturor, adică al ființelor umane care sunt de natură spirituală.

Adunarea de sărbătoare celebrează inaugurarea domniei lui Isus ca Împărat, a lucrării Sale preoțești și a noului legământ. În Evrei, muntele Sion este locul unde au loc toate aceste evenimente. Trei dintre psalmii menționați în Evrei 1:5-14 descriu întronarea Fiului și prezintă muntele Sionului ca fiind locul unde are loc evenimentul (Psalmii 2:6,7; 110:1,2; 102:21-27).

Muntele Sion mai este și locul unde Fiul lui Dumnezeu a fost numit „preot în veac” (Evrei 5:6), un citat din Psalmii 110:4. Potrivit Psalmului 110, numirea lui Isus ca Mare-Preot are loc tot pe muntele Sion (Psalmii 110:2). În final, în Evrei se spune că inaugurarea preoției lui Isus marchează și începutul noului legământ (Evrei 7:11-22). Așadar, muntele Sion este și locul unde legământul cel nou este ratificat, iar în Evrei 12:22-24 este descrisă adunarea festivă care a avut loc în cer când Isus S-a înălțat de pe pământ.

Cum putem sărbători practic realitatea prezenței lui Isus, a lucrării Sale preoțești și a noului legământ în viața și în închinarea noastră?

 

Comentariu Ellen G. White

Isus vine … în slava Tatălui și având ca suită toți îngerii sfinți, care Îl însoțesc în drumul Său spre pământ. Tot cerul va fi golit de îngeri, în timp ce sfinții care așteaptă Îl vor căuta și se vor uita spre cer așa cum se uitau bărbații galileeni când S-a înălțat de pe Muntele Măslinilor. Atunci, numai cei care sunt sfinți, cei care au urmat în toate Modelul blând vor exclama cu o bucurie neasemuită în timp ce-L privesc: „Iată, Acesta este Dumnezeul nostru în care aveam încredere că ne va mântui”. Și ei vor fi transformați „într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiță” – acea trâmbiță care îi trezește pe sfinții care dorm și îi cheamă din paturile lor de țărână, îmbrăcați în nemurire slăvită și strigând: „Biruință! Biruință asupra morții și mormântului!” Sfinții schimbați sunt apoi luați împreună cu îngerii ca să-L întâmpine pe Domnul în văzduh și să nu mai fie despărțiți niciodată de obiectul iubirii lor.

Să tăcem noi având înaintea noastră o perspectivă ca aceasta, o nădejde atât de glorioasă, o asemenea răscumpărare, câștigată de Hristos pentru noi cu prețul sângelui Său? Să nu-L lăudăm noi pe Dumnezeu cu glas tare, așa cum au făcut ucenicii când Isus a intrat călare în Ierusalim? Nu este perspectiva noastră cu mult mai glorioasă decât a fost a lor? Atunci cine să îndrăznească să ne oprească să-I dăm slavă lui Dumnezeu, chiar cu glas tare, când avem o astfel de nădejde, încărcată de nemurire și plină de slavă? Noi am gustat din puterile lumii care va veni și dorim mai mult. Întreaga mea făptură strigă după viul Dumnezeu și nu voi fi mulțumită până când nu voi avea toată plinătatea Sa. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), p. 110

Dar chiar și aici, cei credincioși pot avea bucuria comuniunii cu Hristos, pot avea lumina iubirii Sale și mângâierea continuă a prezenței Sale. Fiecare pas în viață ne poate aduce mai aproape de Hristos, ne poate da o experiență mai profundă a iubirii Sale și ne poate aduce un pas mai aproape de căminul binecuvântat al păcii. De aceea, să nu ne părăsim încrederea noastră, ci să avem o convingere de nestrămutat, mai tare ca oricând. „Până aici Domnul ne-a ajutat” (1 Samuel 7:12) și ne va ajuta până la sfârșit. Să privim la dovezile monumentale ale iubirii lui Dumnezeu, la ceea ce a făcut pentru mângâierea noastră, salvându-ne din mâna nimicitorului. Să păstrăm vii în memoria noastră toate dovezile îndurării lui Dumnezeu, pe care le-a manifestat față de noi, lacrimile pe care le-a șters, durerile pe care le-a alinat, necazurile, temerile îndepărtate, nevoile pe care le-a satisfăcut și binecuvântările pe care le-a revărsat asupra noastră, întărindu-ne astfel pentru tot ce mai avem de întâmpinat în peregrinajul nostru. …

În curând, porțile cerului vor fi deschise pentru a-i primi pe copiii lui Dumnezeu, iar de pe buzele Regelui măririi va răsuna în urechile lor, asemenea unei melodii armonioase, binecuvântarea: „Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, de moșteniți Împărăția care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). – Calea către Hristos, pp. 125–126

2. Citește Evrei 12:23. Dacă este o sărbătoare, de ce Dumnezeu este descris ca judecător? Cum poate un judecător să fie parte din atmosfera de sărbătoare sau să reprezinte rațiunea din spatele acelei sărbători? Citește și Daniel 7:9,10,13-22

Sărbătoarea descrisă în Evrei 12:22-24 face aluzie la o judecată viitoare. Dumnezeu, judecătorul, prezidă judecata în cadrul căreia sunt folosite niște cărți, iar rezultatul ei este acela că poporul lui Dumnezeu primește împărăția (Evrei 12:28).

Scena aceasta evocă marea judecată preadventă descrisă în Daniel 7, în care Dumnezeu, Cel „Îmbătrânit de zile” (Daniel 7:9), stă pe un tron ca niște flăcări de foc și este înconjurat de „zece mii de ori zece mii” de îngeri (Daniel 7:10). Cărțile sunt deschise (Daniel 7:10) și judecata se ține în favoarea „sfinților Celui Preaînalt” (Daniel 7:22), care „au luat în stăpânire împărăția” (Daniel 7:22).

În mod similar, Evrei 12:22-29 descrie o scenă de judecată care are loc pe muntele Sion, Ierusalimul ceresc, unde Dumnezeu, „Judecătorul tuturor”, este înconjurat de „zecile de mii” de îngeri. Și această scenă este caracterizată de prezența focului (Evrei 12:29). Ea include niște cărți, deoarece sfinții sunt „scriși” în ele (Evrei 12:23), ceea ce presupune o judecată favorabilă pentru sfinți.

Isus este în centrul scenei (Evrei 12:24). În Evrei 2, El a fost descris ca fiind Fiul omului, cel care a fost „încununat cu slavă și cu cinste” după ce a gustat „moartea pentru toți” (Evrei 2:9). Potrivit Evrei 2:10, „fiul omului” (vezi Evrei 2:6) a suferit ca să poată aduce „pe mulți fii la slavă”, adică pentru ca mulți credincioși să poată fi și ei încununați „cu slavă și cu cinste”. „Fiul” i-a adus pe cei credincioși în Sion, în Ierusalimul ceresc, în virtutea binecuvântărilor noului legământ (Evrei 12:22-24), unde li se promite că vor primi împărăția (Evrei 12:28).

Prin urmare, judecata este o veste bună pentru cei credincioși, pentru că se desfășoară în favoarea lor. Ea le face dreptate. Este o judecată în cadrul căreia este înfrânt adversarul lor, balaurul, cel care se află în spatele fiarelor înfricoșătoare care i-au persecutat în trecut (Daniel 7) și care va face același lucru și în viitor (Apocalipsa 13). Cum ne ajută ceea ce am studiat astăzi să înțelegem că judecata lui Dumnezeu din soliile celor trei îngeri este „o veste bună” (Apocalipsa 14:6,7; compară cu Deuteronomul 32:36; 1 Cronici 16:33-35)?

 

Comentariu Ellen G. White


Solia Evangheliei propovăduită de ucenicii Domnul Hristos … a îndreptat atenția spre cea de a doua venire a Sa în slavă, când urma să-l izbăvească pe poporul Său. Ea le-a prezentat oamenilor speranța de a primi, prin credință și ascultare, moștenirea sfinților în lumină. Această solie le este adresată și oamenilor din zilele noastre și, în acest context, este asociată cu vestea că a doua venire a Domnului Hristos este aproape. Semnele pe care le-a dat El Însuși cu privire la venirea Lui s-au împlinit și, din învățătura Cuvântului lui Dumnezeu, putem ști că Domnul este la ușă.

În cartea Apocalipsa, apostolul Ioan prezice lucrarea de propovăduire a Evangheliei, care va avea loc chiar înainte de cea de a doua venire a Domnului Hristos. El vede un înger „zburând prin mijlocul cerului cu o Evanghelie veșnică, pentru ca s-o vestească locuitorilor pământului, oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi și oricărui norod. El zicea cu glas tare: «Temeți-vă de Dumnezeu și dați-I slavă, căci a venit ceasul judecății Lui»” (Apocalipsa 14:6,7).

În această profeție, avertizarea cu privire la judecată, alături de soliile legate de aceasta, este urmată de venirea Fiului omului pe norii cerului. Proclamarea judecății constituie un anunț al faptului că a doua venire a Domnului Hristos este aproape. Iar această proclamare este numită Evanghelia veșnică. Prin urmare, predicarea celei de a doua veniri a Domnului Hristos și vestea că ea este aproape sunt prezentate ca fiind o parte esențială a soliei Evangheliei. – Parabolele Domnului Hristos, pp. 226-228

Ioan a văzut îndurarea, blândețea și iubirea lui Dumnezeu întrețesute cu sfințenia, dreptatea și puterea Sa. El i-a văzut pe păcătoși găsind un Tată în Acela de care păcatele lor îi făcuse să se teamă. Și, privind dincolo de punctul culminant al marelui conflict, el a văzut cum în Sion „stăteau biruitorii… pe marea de sticlă, cu alăutele lui Dumnezeu în mână” și cântau „cântarea lui Moise și a Mielului” (Apocalipsa 15:2,3).

Mântuitorul este înfățișat înaintea lui Ioan sub simbolul Leului „din seminția lui Iuda” și al „unui Miel înjunghiat” (Apocalipsa 5:5,6). Aceste simboluri reprezintă unirea tăriei atotputernice cu iubirea jertfitoare de sine. Leul din Iuda, atât de îngrozitor pentru cei care resping harul Său, va fi Mielul lui Dumnezeu pentru cel ascultător și credincios. Stâlpul de foc care inspiră groază și mânie pentru călcătorul Legii lui Dumnezeu este semnul luminii, al îndurării și al eliberării pentru aceia care au păzit poruncile Sale. Brațul destul de tare ca să-l lovească pe răzvrătit va fi puternic ca să-l scape pe cel credincios. Oricine este credincios va fi mântuit. „El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:31). – Faptele apostolilor, pp. 589–590

După ce descrie adunarea de sărbătoare care are loc în ceruri, Pavel îi avertizează pe cititori că trebuie să fie atenți la vocea lui Dumnezeu fiindcă Dumnezeu va mai clătina „încă o dată nu numai pământul, ci și cerul” (Evrei 12:26). Pavel spune că, deși Isus a fost întronat în ceruri, mântuirea noastră încă nu s-a finalizat. Trebuie să fim atenți deoarece încă trebuie să aibă loc un eveniment important.

3. Cu ce scop clatină Dumnezeu cerurile și pământul? Ce înseamnă acest lucru? Compară Hagai 2:6-9,20-22; Psalmii 96:9,10; 99:1 și Evrei 12:26,27. 

În Vechiul Testament, clătinarea pământului este o imagine obișnuită pentru prezența lui Dumnezeu, care Se arată pentru a-Și elibera poporul. Când Debora și Barac au luptat împotriva lui Sisera, Dumnezeu a luptat din ceruri pentru ei (Judecătorii 5:20). Acest moment este descris ca un cutremur puternic, ca o zguduire a pământului și a munților datorită prezenței lui Dumnezeu (Judecătorii 5:4,5). Întâlnim această imagine pe parcursul Vechiului Testament atunci când Dumnezeu Se arată ca să-i elibereze pe cei apăsați (Psalmii 68:7,8; 60:2; 77:17,18). Astfel, zguduirea, sau clătinarea, semnala judecata lui Dumnezeu în timp ce El Își afirma autoritatea peste popoarele de pe pământ. Profeții au prezis că acest lucru avea să se întâmple în ziua Domnului (Isaia 13:13; 24:18-23).

În cartea Evrei, „clătinarea” cerurilor și a pământului face referire la nimicirea vrăjmașilor lui Dumnezeu. El a promis acest lucru cu ocazia întronării lui Isus, când I-a zis: „Șezi la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmașii Tăi așternut al picioarelor Tale” (Evrei 1:13). Așadar, Isus l-a învins pe dușman (Evrei 2:14-16) și a fost așezat pe tron ca Împărat (Evrei 1:5-14), dar vrăjmașii nu au fost încă nimiciți (Evrei 10:11-14; 1 Corinteni 15:23-25).

Dumnezeu îi va nimici în viitor, când va clătina cerurile și pământul. Astfel, clătinarea cerurilor și a pământului înseamnă distrugerea puterilor pământești care persecută poporul lui Dumnezeu și, mai important, ea înseamnă distrugerea puterilor răului (Satana și îngerii lui), care se află în spatele puterilor pământești și le controlează.

De ce promisiunea că, într-o zi, se va face dreptate și că răul care predomină atât de mult în lumea noastră va fi distrus este plină de speranță pentru noi toți, în special pentru cei care au suferit în mod direct din cauza celui rău?

 

Comentariu Ellen G. White

La data de 16 decembrie 1848, Domnul mi-a dat o viziune legată de zdruncinarea puterilor cerurilor. Am văzut că atunci când Domnul a spus „cer”, când a dat semnele raportate de Matei, Marcu și Luca, aceasta a și vrut să spună „cer”; iar când a spus „pământ”, a vrut să se înțeleagă literal „pământ”. Puterile cerului sunt soarele, luna și stelele. Ele domnesc în ceruri. Puterile pământului sunt cei care domnesc pe pământ. Puterile cerului vor fi zguduite prin glasul lui Dumnezeu. Atunci soarele, luna și stelele vor fi mișcate din locul lor. Ele nu vor trece, dar vor fi zguduite de glasul lui Dumnezeu.

Nori negri și grei s-au ivit și s-au izbit unii de alții. Văzduhul s-a desfăcut și s-a rulat ca un sul; apoi am putut privi în sus prin spațiul astfel deschis, către Orion, de unde venea vocea lui Dumnezeu. Cetatea cea Sfântă va coborî prin acel spațiu. Am văzut că puterile pământului sunt acum zguduite și că evenimentele se întâmplă unul după altul. Războaie și vești de războaie, sabie, foamete și epidemii – acestea sunt primele care vor zdruncina puterile pământului, apoi glasul lui Dumnezeu va zdruncina soarele, luna și stelele și, de asemenea, pământul. – Scrieri timpurii (Experiențe și viziuni), p. 41

Nu va mai fi mult până când furtuna care stă să izbucnească va veni peste lumea care este atât de adormită în păcat. … Când pământul se va clătina încoace și încolo ca un om beat, când cerurile vor fi clătinate și marea zi a Domnului va fi venit, cine va fi în stare să stea în picioare? Ei privesc tremurând cu groază la singurul lucru de care ar vrea să scape: „Iată că El vine pe nori și orice ochi Îl va vedea” (Apocalipsa 1:7). …

Mielul, a cărui mânie va fi atât de teribilă pentru cei care au disprețuit harul Său, va fi har și neprihănire, dragoste și binecuvântare pentru cei care L-au primit. Stâlpul de nor care, pe partea dinspre egipteni era întunecat, inspirând amenințarea unei teribile mânii răzbunătoare, pentru poporul lui Dumnezeu era un stâlp de foc plin de strălucire. La fel va fi cu poporul Domnului în aceste zile de pe urmă. Lumina și slava lui Dumnezeu care sunt peste poporul ce păzește poruncile Lui este întuneric pentru cei necredincioși. Ei văd atunci ce lucru teribil este să cazi în mâinile Dumnezeului celui viu. Brațul Său întins, plin de putere ca să îi salveze pe toți aceia care au venit la El, este la fel de tare pentru a aduce pedeapsa Lui asupra tuturor acelora care nu au vrut să vină la El ca să aibă viață. Dumnezeu ne asigură că, în timp ce mai este încă har, în timp ce se mai aude glasul care face invitația, va fi o întoarcere la Domnul. S-au luat toate măsurile pentru ca fiecare suflet să găsească adăpost și toți aceia care au păzit poruncile Sale să fie protejați până ce va trece mânia. – That I May Know Him, p. 356

Din milă față de lume, Dumnezeu i-a șters de pe fața pământului pe locuitorii nelegiuiți din vremea lui Noe. Din milă i-a distrus pe locuitorii stricați ai Sodomei. Prin puterea amăgitoare a lui Satana, făptuitorii fărădelegii câștigaseră simpatie și admirație și, în felul acesta, i-au condus continuu și pe alții la răzvrătire. Așa a fost în zilele lui Cain și ale lui Noe, ca și în vremea lui Avraam și a lui Lot; la fel stau lucrurile și în vremea noastră. Din milă pentru univers, Dumnezeu îi va distruge, în cele din urmă, pe aceia care au respins harul Său. – Tragedia veacurilor, p. 543

Dumnezeu a vestit că va „clătina” cerurile și pământul, ceea ce înseamnă că va distruge popoarele vrăjmașe. Sunt totuși unele lucruri care nu vor fi clătinate, care nu vor fi distruse.

4. Care sunt acele lucruri care nu vor fi clătinate? Psalmii 15:5 compară cu Psalmii 16:8; 21:7; 62:2; 112:6 și Evrei 12:27 

Multe traduceri moderne ale textului din Evrei 12:27 sugerează că actul clătinării cerurilor și a pământului înseamnă eliminarea și dispariția acestora pentru totdeauna.

Totuși, Biblia este clară cu privire la faptul că Dumnezeu va crea ceruri noi și un pământ nou (Isaia 65:17; Apocalipsa 21:1-4) și că noi vom învia și vom avea trupuri noi (1 Tesaloniceni 4:13-17; Filipeni 3:20) pe acest pământ. Așadar, „clătinarea” presupune curățarea și renovarea creației, și nu eliminarea ei totală. Ceea ce există acum va fi recreat și va constitui locul unde vor trăi cei răscumpărați.

Dar sunt unele lucruri care nu vor fi clătinate. Printre ele se numără cei neprihăniți. Ei nu vor fi clătinați, deoarece s-au încrezut în Dumnezeu. Creatorul îi susține și le garantează că vor supraviețui.

De remarcat că, în Evrei, trăinicia și stabilitatea sunt asociate cu Isus. În Evrei 1:10-12 se spune despre El: „La început, Tu, Doamne, ai întemeiat pământul și cerurile sunt lucrarea mâinilor Tale. Ele vor pieri, dar Tu rămâi; toate se vor învechi ca o haină; le vei face sul ca pe o manta și vor fi schimbate, dar Tu ești același și anii Tăi nu se vor sfârși.” Tot în Evrei se mai spune că preoția lui Isus rămâne veșnic (Evrei 7:3,24), la fel ca moștenirea celor răscumpărați (Evrei 10:34). La judecata finală, aceia care au rămas tari „în Isus” nu vor fi clătinați (Psalmii 46:5).

În Evrei 12:28 se mai spune și că ei vor primi „o împărăție care nu se poate clătina” – o referire la Daniel 7:18, unde se spune că sfinții „vor stăpâni împărăția în veci”. Aceasta este împărăția care „nu va fi nimicită niciodată”, menționată în Daniel 2:44. Împărăția Îi aparține Fiului, dar El o va împărți cu noi. Apocalipsa 20:4 spune că noi vom judeca împreună cu El puterile persecutoare ale răului (1 Corinteni 6:3).

Cât de bine stai în ce privește „clătinarea”? Dacă nu prea bine, ce alegeri poți face ca să stai mai bine la acest capitol? (Efeseni 4:14)

 

Comentariu Ellen G. White

Urmașul lui Hristos va fi confruntat cu … interpretările spiritiste ale Scripturii, dar nu trebuie să le primească. Glasul lui trebuie să se audă vestind cu claritate adevărurile veșnice ale Scripturilor. Ținându-și ochii ațintiți la Hristos, el trebuie să pășească mereu înainte pe calea arătată, neluând în seamă nicio idee care nu este în armonie cu învățătura Domnului Isus. Adevărul lui Dumnezeu ar trebui să fie subiectul cugetării și meditării sale. El trebuie să privească Biblia ca fiind glasul lui Dumnezeu care îi vorbește direct. În felul acesta va găsi înțelepciunea care este divină.

Cunoașterea lui Dumnezeu, așa cum este ea descoperită în Hristos, este cunoașterea pe care trebuie să o aibă toți aceia care sunt mântuiți. Aceasta este cunoașterea care lucrează transformarea caracterului. Primită în inimă, ea va aduce înnoirea sufletului după chipul lui Hristos. Aceasta este cunoașterea pe care Dumnezeu vrea să o primească toți copiii Săi; afară de ea, toate celelalte nu sunt decât deșertăciune și nimicnicie.

În fiecare generație și în fiecare țară, adevărata temelie pentru clădirea caracterului a fost aceeași – principiile cuprinse în Cuvântul lui Dumnezeu. Singura cale sigură și temeinică este aceea de a face doar ce spune Dumnezeu. „Orânduirile Domnului sunt drepte” și „cel ce se poartă așa, nu se clatină niciodată” (Psalmii 19:8; 15:5). – Faptele apostolilor, pp. 474–475

Cei care sunt părtași naturii divine nu vor ceda ispitei. Dușmanul lucrează cu toată puterea ca să-i biruiască pe cei care se străduiesc să trăiască o viață de creștin. El vine la ei cu ispite, cu speranța că vor ceda. Astfel, el speră să-i descurajeze. Dar cei ce au picioarele bine ancorate pe Stânca veacurilor nu vor cădea pradă înșelăciunilor sale. Ei își vor aminti că Dumnezeu este Tatăl lor și Hristos este Ajutorul lor. Mântuitorul a venit în lumea noastră ca să aducă pentru fiecare suflet încercat și ispitit puterea de a birui așa cum a biruit El. Cunosc puterea ispitei, știu pericolele care sunt pe cale, dar știu de asemenea că această putere este suficientă în orice vreme de nevoie și că este asigurată pentru cei care se luptă cu ispita. – Solii pentru tineret, p. 81

Cel ce va veni spune: „Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.” Fiecare faptă bună, făcută de poporul lui Dumnezeu ca rod al credinței, își va avea o răsplată pe măsură. Așa cum strălucirea unei stele este diferită de strălucirea alteia, tot astfel credincioșilor li se vor încredința sfere diferite de acțiune în viața viitoare. …

Când cineva moare, influența lui nu dispare odată cu el, ci ea continuă să fie exercitată și se reproduce de la sine. Influența unui om bun, sfânt și curat continuă după moartea lui asemenea soarelui care coboară în asfințit, răspândindu-și slava pe întinderea cerului și luminând piscurile înalte mult timp după ce s-a ascuns dincolo de înălțimi. Tot astfel, lumina răspândită de faptele celor buni, sfinți și curați se reflectă multă vreme după ce au încetat să trăiască, să lucreze și să vorbească. Faptele lor bune, cuvintele și exemplul lor vor trăi veșnic. „Pomenirea celui neprihănit ține în veci.” – Mărturii pentru pastori și slujitorii Evangheliei, pp. 428–429

Epistola către evrei încheie această secțiune precizând că răspunsul potrivit față de Dumnezeu pentru toate lucrurile minunate pe care le-a făcut pentru noi este să manifestăm recunoștință, aducându-I o închinare corespunzătoare.

5. Cum Îi aducem lui Dumnezeu o închinare plăcută? Compară Evrei 12:28 cu Evrei 13:15,16. 

În sistemul vechiului legământ, jertfirea animalelor constituia modalitatea prin care oamenii își manifestau vizibil pocăință și recunoștința; aceste jertfe nu erau altceva decât semnul recunoștinței și al pocăinței din inima închinătorului. Așadar, Dumnezeu a clarificat în Psalmii și prin intermediul prorocilor că ceea ce Îi este cu adevărat plăcut nu este sângele animalelor, ci recunoștința, faptele bune și purtarea neprihănită a închinătorilor (Psalmii 50:7-23; Isaia 1:11-17).

Pavel ne invită deci să ne închinăm lui Dumnezeu în sanctuarul ceresc aducându-I jertfe de laudă, de mărturisire, de recunoștință și de fapte bune, care constituie adevărata închinare plăcută Lui. Noi aducem aceste jertfe pe pământ, dar ele sunt primite în ceruri. Acest îndemn cuprinde toate apelurile pe care autorul le-a făcut de-a lungul epistolei ca oamenii să mărturisească Numele lui Isus (Evrei 3:1; 4:14; 10:23) și încurajările lui Dumnezeu ca noi să continuăm să facem fapte bune (Evrei 6:10-12; 13:1,2,16).

Invitația pe care Pavel le-o adresează credincioșilor, de a-I aduce lui Dumnezeu „o închinare plăcută” (Evrei 12:28), presupune că, de-acum, ei sunt, într-adevăr, un popor de preoți care au fost făcuți desăvârșiți și au fost sfințiți prin jertfa lui Isus (Evrei 10:10-14,19-23). Acest lucru reprezintă împlinirea planului pe care Dumnezeu l-a avut inițial cu copiii lui Israel, și anume ca ei să fie un neam de preoți prin care El să transmită lumii vestea bună a mântuirii (Exodul 19:4-6; 1 Petru 2:9,10; Apocalipsa 1:6; 5:10).

Evrei 13:1-6 descrie în termeni practici ce înseamnă să facem bine și să împărțim ce avem. Aceasta înseamnă să manifestăm dragostea frățească la fel cum Isus a manifestat-o față de noi (Evrei 2:11,12). Înseamnă să fim ospitalieri, să-i vizităm pe cei ce sunt în închisoare sau care sunt chinuiți (Evrei 13:3) și să ne ținem departe de adulter și de lăcomie.

De ce este important să socotim faptele bune și dărnicia ca fiind o parte din închinarea pe care I-o aducem lui Dumnezeu? Totodată, care sunt acele căi prin care putem compromite jertfele spirituale pe care I le aducem lui Dumnezeu (Isaia 1:11-17)?

 

Comentariu Ellen G. White

„Fiindcă am primit dar o împărăție care nu se poate clătina, să ne arătăm mulțumitori și să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie și cu frică” (Evrei 12:28). …

Creștinul trebuie să fie pregătit să facă o lucrare care dovedește bunătate, stăpânire de sine, îndelungă răbdare, amabilitate, răbdare. Cultivarea acestor daruri prețioase trebuie să intre în viața creștinului pentru ca, atunci când este chemat la lucru de către Maestrul său, să poată fi gata să-și folosească cele mai înalte puteri ale sale pentru a-i ajuta pe cei din jur și a le aduce binecuvântare. – In Heavenly Places, p. 330

Sunt mulți care spun că sunt urmași ai lui Hristos, dar încă nu sunt împlinitori ai Cuvântului. Ei nu găsesc plăcere în Cuvântul Său, deoarece el prezintă o slujire care nu este pe placul lor. …

Esența și parfumul adevăratei ascultări sunt o manifestare exterioară a unui principiu din interior – iubirea pentru neprihănire și iubirea pentru Legea lui Dumnezeu. Esența oricărei neprihăniri este credincioșia față de Răscumpărătorul nostru, atitudinea de a face binele pentru că așa este bine. …

… Când iubirea lui Hristos intră în inimă, noi ne străduim să imităm caracterul Său. … Cu cât studiem mai mult viața lui Isus, cu o inimă dispusă să învețe, cu atât vom deveni mai mult asemenea lui Hristos. În inima adevăratului împlinitor al Cuvântului, Duhul Sfânt aduce o înțelegere clară. Cu cât ne răstignim mai mult practicile egoiste, împărțindu-ne cu alții binecuvântările primite și folosind abilitățile pe care ni le-a dat Dumnezeu, cu atât harurile cerești vor fi întărite și sporite în noi. Atunci vom crește în spiritualitate, în răbdare, în tărie de caracter, în smerenie și blândețe. – That I May Know Him, p. 118

Dumnezeul nostru este un Tată bun și milostiv; serviciul pe care I-l aducem să nu fie privit ca o activitate împovărătoare și chinuitoare. Trebuie să fie o plăcere să ne închinăm lui Dumnezeu și să luăm parte la lucrarea Sa. Dumnezeu nu dorește ca poporul Său, pentru care a lucrat o mântuire atât de mare, să se comporte ca și când El ar fi un supraveghetor aspru și neînduplecat. El este cel mai bun prieten al copiilor Săi și, când ei se închină înaintea Lui, El vrea să fie cu ei, să-i binecuvânteze și să-i mângâie, umplându-le inimile cu bucurie și dragoste. Dumnezeu dorește ca fiii și fiicele Sale să găsească mângâiere în serviciul Său, ca ei să aibă mai mult bucurii decât necazuri în lucrarea Sa. El dorește ca aceia care vin să I se închine să aducă cu ei gândurile prețioase ale iubirii și purtării Sale de grijă, ca să fie astfel întăriți în toate problemele vieții de fiecare zi, să primească har și să îndeplinească în mod cinstit și cu credincioșie toate lucrurile. …

Sufletul nostru se poate ridica mai aproape de cer pe aripile imnurilor de laudă. În curțile cerești, Dumnezeu este adorat cu cântări de laudă și, atunci când Îi aducem mulțumirile noastre, serviciul nostru divin se aseamănă cu adorarea oștilor cerești. „Cine aduce mulțumiri ca jertfă, acela proslăvește pe Dumnezeu” (Psalmii 50:23). Să venim deci înaintea Creatorului nostru cu bucurie și adâncă închinare, cu „mulțumiri și cântări de laudă” (Isaia 51:3). – Calea către Hristos, pp. 103–104

În timpul celor 1 000 de ani dintre prima şi a doua înviere, are loc judecarea celor răi. Apostolul Pavel arată că această judecată este un proces care urmează după a doua venire. «De aceea să nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în întuneric şi va descoperi gândurile inimilor» (1 Corinteni 4:5). Daniel declară că, atunci când a venit Cel Îmbătrânit de zile, «judecata a fost dată sfinţilor Celui Preaînalt» (Daniel 7:22). În timpul acesta, cei neprihăniţi domnesc în calitate de regi şi preoţi ai lui Dumnezeu. Ioan spune în Apocalipsa: «Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata.» «Ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani» (Apocalipsa 20:4,6). Aceasta este perioada în care, după cum a prezis apostolul Pavel, «sfinţii vor judeca lumea» (1 Corinteni 6:2). Împreună cu Hristos, ei îi judecă pe cei răi, raportând faptele lor la codul de legi, Biblia, şi hotărând în dreptul fiecărui caz în funcţie de faptele făcute în timpul vieţii. Pedeapsa pe care cei nelegiuiţi trebuie să o suporte este măsurată după faptele lor şi este scrisă în dreptul numelui lor în cartea morţii. Satana şi îngerii lui sunt, de asemenea, judecaţi de Hristos şi de poporul Său.” – Ellen G. White, Tragedia veacurilor, pp. 660, 661.

Studiu la rând:

Exodul 2

Exodul 3

Exodul 4

Exodul 5

Exodul 6

Exodul 7

Exodul 8

Evanghelizare, subcapitolul „Teoriile panteiste și spiritiste”

1. Cine a fost primul născut al lui Moise?

2. Cine i-a anunțat pe israeliți că nu vor mai primi paie pentru cărămizi?

3. Câți ani a trăit tatăl lui Aaron?

4. Când au spus vrăjitorii Egiptului: „Aici este degetul lui Dumnezeu”?

5. Care sunt urmările concepțiilor închipuite despre Dumnezeu?

Texte-cheie: Evrei 12:18-29; Exodul 32:32; Daniel 7:9,10,13-22; Hagai 2:6-9; Psalmii 15:5; 16:8; Evrei 13:15,16.

I. Privire generală

Temele studiului

Studiul din săptămâna aceasta tratează în principal pasajul din Evrei 12:18-29. Aici, Isus este portretizat ca fiind Mijlocitorul legământului nou și Dumnezeu este descris ca fiind Judecătorul tuturor. Pasajul face aluzie la contextul istoric din Exodul 19, cel al adunării poporului Israel la muntele Sinai cu ocazia dării Legii. Evenimentul acesta este în contrast cu experiența destinatarilor epistolei lui Pavel, care nu au ajuns la muntele Sinai, un loc de care poporul lui Dumnezeu nu avea voie să se atingă, ci la muntele Sionului, cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc. Muntele Sionului nu este un loc al terorii, ci unul al adunării de sărbătoare, căci acolo credincioșii au acces la Dumnezeu. Motivul încrederii lor pline de bucurie este Isus, Mijlocitorul noului legământ. Muntele Sionului mai este și locul unde are loc ceremonia întronării lui Isus ca Împărat (Psalmii 2:6,7; vezi Evrei 1:5).

Dumnezeu este descris ca fiind Judecătorul tuturor (Evrei 12:23). Când Domnul a coborât pe muntele Sinai, pământul s-a cutremurat (Exodul 19:18). Imaginea cutremurului reprezintă un limbaj figurativ pentru judecata lui Dumnezeu. La sfârșitul timpului pământul se va cutremura din nou, dar nu doar el, ci și cerul (Evrei 12:26). Doar lucrurile care nu se clatină vor rămâne, și anume, cei neprihăniți, cei drepți și toți aceia care se încred în Dumnezeu. Ca răspuns la această avertizare, cei neprihăniți vor aduce daruri Domnului. Acestea constau în laudele lor la adresa Numelui lui Dumnezeu, în a face fapte bune și în a împărți cu alții din ce au spre binecuvântarea lor (Evrei 13:15,16).

II. Comentariu

În studiul 10 am definit identitatea „[duhurilor] celor neprihăniți, făcuți desăvârșiți” (Evrei 12:23).

Judecata preadventă și cartea Evrei

De data aceasta, întrebările la care vrem să dăm un răspuns sunt următoarele: Ce spune cartea Evrei despre sanctuarul din ceruri? Care este fundamentul biblic al judecății preadvente?

Epistola către evrei oferă cele mai clare declarații cu privire la existența sanctuarului ceresc. Pavel afirmă răspicat următoarele: „Punctul cel mai însemnat al celor spuse este că avem un Mare-Preot care S-a așezat la dreapta scaunului de domnie al Măririi, în ceruri, ca slujitor al Locului Preasfânt și al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de un om, ci de Domnul” (Evrei 8:1,2). În acest pasaj, apostolul declară, fără umbră de îndoială, care este punctul central al predicii lui: Domnul Hristos este Marele nostru Preot din sanctuarul ceresc, și nu din cel pământesc. Dacă El slujește în sanctuarul ceresc, atunci trebuie să existe un sanctuar ceresc.

În capitolul următor se spune din nou că Isus îndeplinește lucrarea de Mare-Preot în cer: „Și a intrat, o dată pentru totdeauna, în Locul Preasfânt nu cu sânge de țapi și de viței, ci cu însuși sângele Său, după ce a căpătat o răscumpărare veșnică” (Evrei 9:12). Iarăși se afirmă că Isus slujește într-un cort mai bun decât cel făcut de mâini omenești. Într-o declarație și mai puternică, Pavel susține: „Căci Hristos n-a intrat într-un locaș de închinare făcut de mână omenească, după chipul adevăratului locaș de închinare, ci a intrat chiar în cer, ca să Se înfățișeze acum, pentru noi, înaintea lui Dumnezeu” (Evrei 9:24). Astfel, studiind doar cartea Evrei, reiese indiscutabil faptul că există un sanctuar în ceruri în care Isus slujește. Nu se spune exact cum arată acest locaș de închinare. Ultimul verset citat mai sus subliniază că el este diferit de sanctuarul pământesc. Prin urmare, ar trebui să fim prudenți în definirea dimensiunilor lui. Ce putem spune cu o puternică încredințare este că Epistola către evrei susține fără echivoc existența unui sanctuar ceresc în care Isus slujește ca Mare-Preot al nostru.

Există o afirmație a lui Pavel care îi nedumirește pe unii cititori: „Trebuia ca înseși lucrurile cerești să fie curățite cu jertfe mai bune decât acestea” (Evrei 9:23). De ce lucrurile cerești ar avea nevoie de o curățire prin jertfe? La urma urmei, cerul este curat și sfânt, nu-i așa? Mulți teologi au încercat să deslușească enigma despre lucrurile cerești care au nevoie să fie curățite susținând că, de fapt, cugetul este cel care are nevoie de curățire (Evrei 9:9,14). Alții spun că procesul curățirii reprezintă inaugurarea sanctuarului. Ambele sugestii par să nu corespundă cu tema dezvoltată în Evrei 8:1-10:18, care se axează pe pângărire, pe curățire și pe lucrarea lui Isus din cer.

Ca adventiști de ziua a șaptea avem avantajul înțelegerii acestor pasaje în relație cu Daniel 7 și 8. Înțelegem că cerul și pământul sunt legate între ele. Atenția acordată serviciului de la sanctuar din Vechiul Testament ne-a oferit o perspectivă despre modul cum funcționează. Împreună cu textul din Daniel 8:14, care spune: „Și el mi-a zis: «Până vor trece două mii trei sute de seri și dimineți; apoi Sfântul Locaș va fi curățit!»”, semnificația afirmației din Evrei 9:23 devine clară. În același timp, trebuie să recunoaștem că Evrei 9:23 nu vorbește despre timpul când are loc curățirea din cer. Despre aceasta învățăm din cartea Daniel. Pe scurt, putem spune că existența locașului sfânt din cer este un fapt incontestabil în cartea Evrei. Mai mult, chiar și curățirea lucrurilor cerești cu jertfe mai bune este incontestabilă. Ceea ce cartea Evrei nu ne spune totuși este momentul când are loc această curățire. Nu ar trebui să forțăm nota și să spunem mai mult decât spune textul.

Să revenim acum la întrebarea de la început: Care este fundamentul biblic al judecății preadvente? Aici avem nevoie de cartea Daniel. (Pentru un studiu mai aprofundat despre judecata preadventă ar trebui consultată și Apocalipsa lui Ioan.) Pasajul-cheie despre judecata preadventă este Daniel 7. Acest capitol prezintă o succesiune de împărății, simbolizate de o serie de fiare, și anume: un leu, un urs, un leopard și un animal înfricoșător, cumplit și extrem de puternic. O comparație între Daniel 2 și Daniel 7 lămurește că cele două capitole tratează despre același subiect general: profeții care privesc ridicarea și prăbușirea a patru dintre cele mai mari puteri din lumea mediteraneeană. Aceste puteri ale lumii pot fi ușor identificate ca fiind Babilonul, Medo-Persia, Grecia și Roma. După ce Daniel vede fiara cea înspăimântătoare, cumplită și extrem de puternică, cu cele zece coarne ale ei, un „corn mic” iese dintre ele. Dintr-odată, vedenia se mută de pe pământ în cer și apare un scaun de domnie strălucitor (Evrei 7:9-14). Scena se desfășoară în trei faze: (1) o sală de judecată în care au fost așezate niște scaune de domnie (Daniel 7:9,10); (2) rezultatul judecății în urma căruia fiara este ucisă (Daniel 7:11,12); (3) transferul împărăției în mâinile Fiului omului (Daniel 7:13,14). Evenimentele cronologice din capitolul 7 prezintă Babilonul, Medo-Persia (vezi Daniel 8:20), Grecia, Roma, cornul cel mic, judecata și sfinții care primesc împărăția.

În a doua jumătate a capitolului 7 din Daniel, curiozitatea profetului este atrasă de activitatea celei de-a patra fiare, precum și de cornul cel mic care „vorbea cu trufie” (Daniel 7:19,20). El face război cu sfinții, „până când a venit Cel Îmbătrânit de zile și a făcut dreptate sfinților Celui Preaînalt” (Daniel 7:22) și, în cele din urmă, „sfinții au luat în stăpânire împărăția (Daniel 7:22). Pentru a doua oară, succesiunea după cea de-a patra fiară este: cornul cel mic, judecata și luarea în stăpânire a împărăției de către sfinți. Succesiunea aceasta se repetă a treia oară în Daniel 7 pur și simplu ca să ne asigurăm că nu ne scapă. Cornul cel mic „va rosti vorbe de hulă împotriva Celui Preaînalt, va asupri pe sfinții Celui Preaînalt și se va încumeta să schimbe vremurile și legea” (Daniel 7:25). Lucrarea aceasta este urmată de asigurarea că „apoi va veni judecata” (Daniel 7:26) și, în final, „domnia, stăpânirea [...] se vor da poporului sfinților Celui Preaînalt” (Daniel 7:27).

Atunci când analizăm Daniel 7, cronologia este evidentă. Babilonul este urmat de Medo-Persia, apoi de Grecia și de Roma. Cea de-a doua parte a capitolului 7 din Daniel se ocupă de lucrarea cornului celui mic, de judecată și de trecerea împărăției fie în mâinile Fiului omului, fie în mâinile sfinților. Împărăția lui Isus este împărăția lor. Această judecată care are loc în cer include cărți, care evident sunt deschise cu scopul de a aduce dovezi. Cărțile arată că judecata din cer este o judecată de cercetare, înainte ca Dumnezeu să treacă la acțiune împotriva cornului celui mic și în favoarea sfinților (Daniel 7:21,22,27). Ultimele trei evenimente din Daniel 7 se repetă de trei ori. Prin aceasta ar trebui să fie destul de clar că judecata are loc între lucrarea cornului celui mic și a doua venire a lui Isus (Adventul). De aceea este numită judecata preadventă.

III. Aplicație

Conceptul de judecată de cercetare nu este străin de Biblie. Înainte ca Dumnezeu să pronunțe un verdict, El investighează fiecare caz. Acest lucru se vede clar cu ocazia căderii lui Adam și a Evei, în Geneza 3. Înainte ca să pronunțe blestemul asupra șarpelui și asupra pământului, Dumnezeu cercetează situația lui Adam și a Evei, precum și comportamentul lor.

În cazul Sodomei și al Gomorei, Dumnezeu este descris ca venind jos, pe pământ, „să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după zvonul venit până la Mine” (Geneza 18:21). Abia după ce Dumnezeu analizează situația, după ce îi dezvăluie lui Avraam planurile Sale și după ce îl avertizează și chiar îi scoate pe Lot și pe familia lui din Sodoma, Domnul face să plouă pucioasă și foc din cer peste Sodoma și peste Gomora (Geneza 19:24). Atât narațiunea despre căderea în păcat, cât și cea despre Sodoma și Gomora constituie un precedent biblic pentru o evaluare investigativă care precedă hotărârea executivă. Același tipar predomină și în cazul judecății de cercetare sau preadvente.

1. De ce multor oameni le este teamă de judecata de cercetare? Cum arătăm noi cât mai clar că Evanghelia ocupă un loc central în cadrul judecății?

2. De ce este bine pentru noi ca judecata să aibă loc? Dacă este un lucru bun, de ce nu ar trebui să ne îngrijorăm cu privire la ea?